O duminica la Manastirea Petru Voda – popas fotografic (III): in cimitirul martirilor romani

Odata ajunsa la Manastirea de la Petru Voda, dupa inchinarea la mormantul Parintelui Justin Parvu, am coborat in cimitirul cu cruci verzi si mici bentite tricolore atasate de ele, unde Parintele si-a asezat fratii si impreuna-luptatorii intru credinta, pentru somnul de veci in ograda sa. Intre ei, la loc de frunte, mormintele Parintelui Gheorghe Calciu si alaturat cel al lui Radu Gyr.  Troita cea noua ce strajueste intrarea (caci cea veche  a fost daruita si mutata la Pungesti anul trecut) a primit in ultimele luni – de cand nu am mai fost acolo,  un postament de piatra in care sunt inscrise cateva fraze de capatai ale Parintelui Justin (foto mai jos). Prima este chiar aceea care a cosntituit si raspunsul la intrebarea mea catre Parintele Justin, la ceasul ce mi s-a dat a ingenunchia in fata sa, intrebare ce suna astfel: “Ce este iubirea, Parinte?” – Iar Parintele Justin mi-a raspuns, marind parca si mai mult lumina ochilor sai albastri: “Iubirea inseamna sa-ti dai viata pentru aproapele.” (vedeti pagina aici).

 

Imediat in spatele troitei, in exact acelasi loc de dinainte de deshumare, mormantul Parintelui Gheorghe Calciu. Citisem atatea in peioada agitata a deshumarii si reinhumarii sale din aprilie 2014, incat nu mai stiam unde se hotarase noul loc de veci. Daca s-ar fi tinut seama pana la capat de scrisoarea-testament lasata de insusi Parintele Calciu, noul loc de veci ar fi trebuit sa fie altul decat cel dintai. Dar iata, ramasitele pamantesti ale Parintelui au fost reasezate in acelasi mormant (foto mai jos).  Nu pot sa nu rememorez la acest moment filmul evenimentelor si argumentatia Monahului Teodot in legatura cu deshumarea pe care el insusi, impeuna cu un alt frate, au savarsit-o…  (filmul evenimentelor – mai jos):

Iata ce scria Parintele Gheorghe Calciu (extras din cartea sa “Cuvinte vii” – Ed. Bonifaciu, 2009):

“Viata mea aici, in Romania, a fost plina de evenimente si mai bune si mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru ca toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a ma lucra sufleteste. M-a intrebat cineva daca suferintele din inchisoare m-au ajutat cu ceva. Si i-am raspuns: nu ca m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinte. Daca fac ceva, daca sunt ceva, daca vedeti in mine pe cineva, sa stiti ca este datorita suferintei. Fara aceasta suferinta nu am nimic!

Poate ca din toate intrebarile grele pentru persoana umana, suferinta este cea mai inexplicabila. De ce suferinta este necesara? Eu am trait o experienta a suferintei si m-am imbogatit sufleteste si cred ca suferinta era necesara pentru mine. Dar este foarte greu sa accepti lucrul acesta. Cand eram in inchisoare, ne intrebam unii pe altii toti fratii din inchisoare: de ce suferinta, de ce noi? Din toate milioanele de romani, de ce ne-au ales pe noi ca sa suferim? Care este sensul? Si Dumnezeu nu ne descopera nimic din intentiile Lui. Strigam in fiecare zi catre Dumnezeu ca sa ne dea mai putina suferinta si El parca ne incarca mai mult cu suferinta.

Si dupa ce am iesit din inchisoare am purtat in mine acest semn al durerii care parca imi marcase toata viata mea. Dupa a doua inchisoare am plecat in Occident, am calatorit prin toate tarile din Europa, America si am vorbit despre ce s-a intampla in Romania. Intentia mea a fost aceasta: nu pot sa tac atata vreme cat in Romania exista suferinta, exista injustitie, comunism, distrugerea bisericilor si distrugerea personalitatii umane. In aceasta peregrinare a mea am ajuns la o manastire si am adormit in biblioteca manastirii. Era o manastire catolica. Si in biblioteca am gasit, intre mai multe carti, o carticica mica cu cugetari crestine, cu apoftegme. Am deschis din intamplare la un loc dintr-o pagina unde am vazut o cugetare a lui Paul Claudel, un scriitor celebru francez. El zicea asa: ‘Dumnezeu nu a venit in lume pentru a eradica suferinta, Dumnezeu nu a venit in lume nici macar ca sa o explice. Dumnezeu a venit in lume ca sa umple suferinta umana cu prezenta Lui.’

Ati auzit? Sa umple suferinta umana cu prezenta Lui! Si atunci am inteles ca in momentele cand plangeam, sau cand ne revoltam, sau cand strigam: ‘Doamne, ce faci cu noi?!…’, El era in noi mai mult decat in toti ceilalti, cu toate pacatele noastre, cu neputintele noastre. El umplea suferinta noastra cu prezenta Lui. Atunci am inteles exact adancul talcului acestei suferinte: Dumnezeu este prezent in noi!”

Mormantul Parintelui Gheorghe Calciu – acelasi si dupa reinhumarea din aprilie 2014

 

La doua randuri dincolo de Parintele Gheorghe Calciu, si mai la o parte, a fost inmormantata sotia sa Adriana, care i-a impartasit zilele grele ale vietii, cu dragoste si cu devotament. Dupa plecarea la Domnul a Parintelui Calciu, Parintele Justin Parvu a primit-o si gazduit-o pe Doamna Adriana la caminul de varstnice arondat Manastirii de la vale, cea de maici de la Petru Voda, azi cu denumirea de Manastirea Paltin. Era si dumneaei foarte bolnava, un Alzheimer cu radacini probabile in suferinta uriasa traita alaturi de omul harazit ei de Dumnezeu. Probabil ca la rastimpuri, acolo, in caminul de varstnici de la maici, unde si Parintele Justin si-a avut chilia sa in ultmii patru ani de viata, Parintele Justin o vizita pentru un cuvant de alinare si de fratietate, dupa trecerea Dincolo a Parintelui Gheorghe…

Dumnezeu sa ii odihneasca pe toti in pace!

Post scriptum:

Frunzaresc azi cartea profesoarei Gratia Lungu Constantineanu, “Parintele Justin Parvu – Viata si invataturile unui marturisitor” (Ed. Haritina, Iasi, 2008). La capitolul despre Parintele Gheorghe Calciu, respectiv la pag. 447, se gaseste textul scrisorii semnat la 12 noiembrie 2006 de Parintele Calciu, la Spitalul Militar din Bucuresti unde isi traia ultimele zile din Romania – scrisoare cu titlul “INDRUMARI PENTRU FAMILIE SI BISERICA PRIVITOARE LA MOARTEA MEA“, in care se gaseste urmatorul paragraf extrem de important:

“Mai intai sa stiti ca Parintele Staret al Manastirii Petru Voda, Arhimandritul Justin Parvu ne-a acordat in cimitirul Manastirii doua gropi alaturate, pentru ca asa am cum trait in viata sa fiu si-n moarte cu sotia mea Adriana, care m-a ajutat in imprejurarile grele cu un curaj pe care inainte de aceste imprejurari nici nu i l-am banuit. La capatai va fi o singura cruce de piatra pe care vor fi scrise numele noastre, data nasterii si a decesului si un indemn catre cei care ne vor vizita mormantul sa se roage pentru noi.”

Poate ca nu va mai fi multa vreme si dorinta Parintelui Calciu va fi implinita de obstea Manastirii Petru Voda.

Mormantul preotesei Adriana Calciu (in planul fata), vecin pe diagonala si la distanta de o alta cruce, cu al sotului sau Parintele Gheorghe Calciu (cel din stanga, fundal), 

 

 

Manastirea Durau – amintiri ale si despre Parintele Justin Parvu

Manastirea Durau din jud. Neamt este si manastirea de inchinare a Parintelui Justin Parvu. Este un loc pe care tare l-a iubit parintele, inca din copilarie. Asa se face ca am ajuns si eu acolo, de curand (foto mai jos).

Copil fiind, de cativa anisori, mama il lua adesea pe la Manastirile din Neamt. Familia obisnuia sa mearga in toate duminicile si in sarbatori, la biserica. Cea mai draga i-a fost insa Parintelui Justin, Manastirea Durau. Acolo, la poalele Ceahlaului (care a ramas muntele iubit al parintelui), a simtit cel mai bine chemarea lui Dumnezeu. “Ideea de manastire mi-a venit cand domeam acasa pe cerdac si ma sculam cu Ceahlaul, iar la poalele Ceahlaului era Duraul.” O aminitire frumoasa ce i-a ramas din copilarie a fost de exemplu o seara in care a fost imbracat ipodiacon la manastirea Durau… Cand a crescut si a avut bicicleta, adica la inceputul anilor 1930, Parintele isi lua bicicleta si pleca la Durau (intre satul parintelui, Petru Voda, si Durau, sunt cam 26 de km!). In 1936 a hotarat sa intre in manastire si a avut discutie cu familia. Mama sa l-a inteles, dar tatal s-a opus. De altfel a incercat a-l determina sa ramana in lume, acasa, si sa nu intre in manatire, si Parintele Dometian de la Durau, care la fel o povatuia si pe mama sa. Insa Parintele Justin era hotarat. Asa ca tatal sau, cand Parintele Justin avea 17-18 ani, l-a insotit ca sa il lase la Durau. “Ne-a primit Parintele Staret Dionisie Parstea, care era pe atunci, si ne-a dus intr-o camera a arhondaricului si dimineata, tata, nu l-am vazut niciodata cu lacrimi in ochi, dar a fost sa ne despartim, el sa plece acasa si eu sa raman aicea, in sunetul clopotului care suna desteptarea calugarilor, eu ramaneam la Durau si tata pleca spre casa. Niciodata nu mi s-a intamplat sa-l fi vazut plangand pe tata. Nu! Dar acum, plangea tata ca un copil, ca dupa mort. Mi-a ramas imaginea aceasta si cu asta am si ramas, ca nu l-am mai vazut.”

Chiar ajuns la manastire, Parintele Dometian l-a mustrat din nou: “Ma baiete, tu nu puteai sa te mantuiesti acasa? Ce-ai mai venit la manastire?” Ii spunea ca o sa-i para rau, ca viata de manastire este aspra. Parintele Justin era insa hotarat. “Un alt lucru pe care l-am retinut ca deosebit in viata mea, a fost atunci cand am imbracat primul vesmant cu care am iesit in fata poporului. Anagnost se cheama, si pentru mine, petru sufletul meu, a fost mare sarbatoare!”

Manastirea Durau era o veche vatra de sihastrie, datand – in acest mod, de pe la sfarsitul secolului al XVII-lea. La inceput fusese schit de maici, pentru cam 200 de ani, asa incat in anii 1770-1780 Sihastria Durau avea aproape 100 de maici – multe nevoindu-se in singuratate, in munte. Biserica actuala a fost ridicata in anii 1830-1835. La un moment dat ea a devenit de calugari, aflandu-se astfel si in anii ’30 cand Parintele Justin mergea acolo. “In Manastirea Durau am cunoscut calugari foarte buni, suflete vii, mari traitori. Cand am intrat la manastire aici, la Durau, socoteam ca a coborat cerul pe pamant, nu alta. Imi amintesc ca slujba se tinea intr-un paraclis, ‘Schimbarea la Fata’, un paraclis mic pentru ca in biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Cand ii vedeam cu barbile acelea mari si cantand la strana asa de frumos, asa de inaltator, mi se parea ca am intrat in mijlocul unei adunari de pe ceea lume. Cand ma inchinam la icoanele Sfantului Altar si ma intorceam catre strana si imi faceam cruce si puneam inchinaciune la Parintele Pahomie sau la Parintele Dometian, socoteam ca oamenii acestia sunt cu totul astrali, ceresti, ca n-au nimic pamantesc, decat numai ca se vad. Asa socoteam ca sunt monahii.”

“Parintele Irinarh Vantu era atat de lepadat de cele trupesti si atat de dezinteresat de persoana lui, incat pleca de la strana si un papuc ii ramanea acolo, iar cu altul venea incaltat in mijlocul bisericii. Avea o voce minunata, desi era trecut de 80 de ani cand am venit eu in manastire. Si avea asa un dar, ca, ascultandu-l cum mladia digorgoanele si trigorgoanele, credeai ca-i un inger. Era cu desavarsire sarac. In chilie, Parintele Irinarh nu avea decat un pat, care nu era pat ci o scandura, o masa si o soba care pemanent scotea fum. Daca-ti mirosea a fum, stiai ca e si Parintele Irinarh pe aproape. Nu purta ciorapi si nici pantaloni. Ii ziceam: ‘Parinte, ia-ti o pereche de panataloni, ca ai sa ingheti.’ ‘Nu, nu. Sunt mai usor fara pantaloni si nici nu pot dormi cat ar vrea trupul meu.’ Nu avea decat o patura si aceea cam subtire, cu care se invelea, dar care nu-i acoperea picioarele. Ii spuneam: ‘Parinte, sa-ti aduc o plapuma?’ ‘Plapuma? Plapuma e moartea calugarului.’ Era mare postitor – manca doi cartofi fierti si era satul. Avea usa deschisa oricand.”

Prima carte citita la Manastirea Durau de catre Parintele Justin a fost “Patericul egiptean“. Au urmat apoi “Mantuirea pacatosilor” si “Vietile sfintilor.” In acel an de zile cat a stat la Durau, Parintelui Justin i s-a format o baza de traire monahala care nu va pieri niciodata. Mediul in care vietuia era atat de inaltator, pilduitor si curat, incat decantarea era ireversibila. Multe alte amintiri de exceptie deapana Parintele Justin in cartea Gratiei Lungu Constantineanu (din care sunt extrase toate citatele de mai sus) : “Parintele Justin Parvu – Viata si invataturile unui marturisitor” – Ed. Haritina, Iasi, 2009. La Durau, Parintele Justin a trecut prin mai multe ascultari: la bucatarie, la paracliserie, la staretie – servind musafirii cu bunatati si cu cafele – tratament ce nu il considera prea potrivit…

In 1937 , dupa un an de vietuire de care se va rupe cu mare durere si greutate, Parintele Justin pleca de la Durau la Seminarul de la Cernica, trimis de Parintele Staret.

“Batranii acestia nu erau oameni foarte cititi, dar erau mari traitori, cu o uriasa experienta de viata, erau o Filocalie vie. Manastirea Durau, prin traitorii de acolo, a fost si ramane un simbol al vietii noastre crestine din toate timpurile. Este si ea o parte din Athon, din Athonul ortodoxiei.”

In 1999 pleca de la Manastirea Petru Voda, transferat fiind la Manastirea Durau (de catre – pe atunci Patiarhul Daniel), ucenicul Parintelui Justin, Parintele Hariton Negrea. Dupa 14 ani petrecuti la Durau, Parintele Hariton avea sa revina la Petru Voda in vara lui 2013, ca staret, la dorinta expresa a Parintelui Justin.

Despre Parintele Justin, Parintele Hariton Negrea, spunea  – in noiembrie 2008, intr-un interviu acordat pe cand era preot duhovnic al Manastirii de maici de la Durau: “Eu l-am vazut pe Parintele Justin rugandu-se. Eu l-am vazut pe Parintele Justin plangand la rugaciune. Toti calugarii erau cu ochii atintiti asupra lui, de aceea se si ferea sa se roage cu intimitate in fata lui Dumnezeu in prezenta oamenilor. In prezenta noastra Parintele Justin s-a comportat ca un om normal, dar cine a avut ochi sa vada si cine a dorit sa vada si lucuri mai inalte decat cele normale pe care ni le afisa Parintele Justin, a putut sa vada. Parintele Justin, cand se ruga, avea ruga drept din inima, era o tanguire pe care era impisibil un om, privindu-l, sa nu-i curga si lui lacrimi de rugaciune. Cine vrea lacrimi de rugaciune, cine voia sa aiba lacrimi la rugaciune, era suficient sa-l vada pe Parintele Justin plangand si el la rugaciune. N-am mai intalnit un om care sa daruiasca atata traire in momentul cand se roaga, rugaciunea pe care Parintele Justin ne-a prezentat-o ca exemplu a fost mai puternica decat cea pe care o citeam teoretic din cartile Sfintilor Parinti.” (extras din cartea Gratiei Lungu Constantineanu: “Parintele Justin Parvu – Ctitor si parinte duhovnicesc“, Ed. Haritina, Iasi, 2009.)

Regasire la manastirea de maici Paltin – Petru Voda

Din timp in timp, sufletul meu gaseste ragaz de inchinare si de trecere prin Petru Voda, de cand acolo am intalnit un sfant in viata. Acum, sfantul acela a trecut la Domnul, dar tot ce a lasat in urma e numai bucurie, lumina, nadejde. Parintele Justin Parvu este prezent, poate chiar mai prezent ca inainte – cand era Aici, in locurile sale dragi din Neamt, dar mai ales in oamenii in care a incrustat taria si invatatura sa. “Veniti de luati nadejde, veniti de luati curaj!” – pare ca rosteste de dincolo de vami vocea blanda a Parintelui. Cei care au urechi de-auzit, aud…

Intai am urcat la manastirea de calugari de la Petru Voda, unde Parintele Justin se odihneste sub cetina presarata cu flori si sarutari si inchinari neincetate, in latura bisericii sale dragi. Abia ingenunchiata la mormant, am si primit semn de-ntampinare, in nevrednicia mea fara margini: aparuse brusc, parca de nicaieri, unul dintre cei mai apropiati ucenici ai parintelui din ultimii sai ani de vietuire pamanteasca – cel care a fost martorul si confidentul fiecarei batai de inima din viata aceasta trupeasca a omului care a fost Parintele Justin – ucenicul sau de ajutorare, Parintele Gurie. L-am privit pret de cateva minute inchinandu-se la mormant cu dragostea si dorul acela pe chip, care nu se pot descrie… Imparteam, in inchinare, din darul Parintelui, inclinarea fruntii si dorul, dar cat de mare trebuie sa fi fost dorul acestui ucenic al sau?… Aveam sa aflu ca nici macar obstea nu stia ca tocmai revenise din Israel… Iar eu, “ma nimerisem” acolo, chiar atunci. Asa ma-ntampinase Parintele Justin, pe care avusesem ignoranta indrazneala sa-l intreb, cand m-a primit, privindu-i ochii albastri: “Ce este iubirea, Parinte?”… In curtea bisericii de la Petru voda – liniste, in biserica liniste. Flori si ghivece inviorau mai mult ca pana acum tot locul. Am coborat apoi in cimitir. Pace… Crucile verzi, legamant peste timp ca fratii nu se uita nicicand. In ograda de jos a Parintelui Justin si-au cerut somnul de veci, in tihna si sub ocrotire neclinitita, Parintele Gheorghe Calciu, Radu Gyr, si-atatia altii. Numai ei, cu totii, stiu ce au impartit in anii cumpliti ai inchisorilor contra-nationale, despre care noi ne-nfioram numai citind. Ce stim noi?…

Apoi am coborat la vale, la manastirea de maici, la Paltin,  unde cu patru ani in urma traisem prima zguduire serioasa in fata lui Dumnezeu. Trairi pe care abia azi incep sa le pricep, si al caror sens se reveleaza lent, zabavnic. Usa larga a bucuriei se deschide si aici. Maica Mariami, cu fata cea mai luminoasa pe care o cunosc la vreo monahie, te intampina totdeauna daruind. Tu daruiesti copiilor din centrul de ingrijire cele materiale, iar maica-mama Mariami multumeste daruiund insutit. La Maica Mariami am gasit eu mereu, materializat desavarsit, “mestesugul bucuriei” (pe care il defineste  o alta monahie draga sufletului meu, Maica Siluana Vlad). In ragazul ei, uneori mai scurt, alteori mai lung, Maica Mariami ofera. Cu Maica Mariami dialogul se leaga usor, rapid. Stie sa iese in intampinare si sa bucure. De asta data, timpul i-a permis un dialog care pe mine m-a umplut de stari adanci, rare, coplesitoare. Amintiri si ganduri despre Parintele Gheorghe Calciu – cum l-a cunoscut, despre sotia dumnealui, azi in varsta de 89 de ani, bolnava de o boala grea si ingrijita acolo, in aceeasi ograda nemarginita a Parintelui Justin, despre familia unui asemenea om, care a cunoscut inchisorile ca nimeni altul, 24 de ani de detentie, in total… Maica Mariami crede in oameni, crede in suflete, crede in Romania! Tot ce a atins cu duhul Parintele Justin, s-a transformat in aur, aurul credintei fara margini. Ei toti, acolo, la Paltin si la Petru Voda au aceeasi stare, a biruintei si a frumusetii dobandite! Am fost apoi partasa rememorarii celui mai pretios cadou primit vreodata de Maica Mariami – si nu am putut decat sa simt ca sufletul meu nu mai incape in el insusi. Este greu, imposibil, sa exprimi in cuvinte acest fel de dialog, de traire, de schimb tainic intre oameni. Maica Mariami face parte din grupul primelor patru traitoare de la manastirea de vale (azi Paltin) si este deci radacina vie si adanca in care ancoreaza azi o obste de 160 de maici. Povestea inceputului nu cred ca ar spune-o altfel decat tot in nemarginita seninatate, care o caracterizeaza. Si totusi, povestea e departe de a fi una usoara (a fost depanata de Maica Stareta Justina, cu ceva timp in urma – link aici). In bisericuta de lemn, cand intri la rugaciune, simti parca povara multora din cele care au poposit vremelnic ori pentru un timp mai lung, aici. Caci nimeni nu a fost alungat, toate cele care au dorit sa ramana, au ramas. Aceasta era nemarginita dragoste si mila a Parintelui Justin, de a primi pe oricine, oricat. Azi, o noua bisericuta de lemn este in constructie in imediata apropiere a trapezei. Cladirea de langa poarta de intrare este finalizata, si la parter se gaseste magazinul cu produsele naturiste ale locului. Florile, in numar mare, au inceput sa fie de-acum starornicite si aici in ghivece, iar pe marginea drumului au aparut ladite de lemn lacuit, pentru flori. Aici totul este in miscare, in prefacere, in evolutie. Si, vorba Maicii Mariami: “acum ne dam noi examenul, acum cand Parintele Justin nu mai este aici…” Am plecat de la Manastirea Paltin-Petru Voda cu impresia clara a desprinderii de mine insami. O altfel de desprindere decat cea de acum 4 ani, dar tot zguduitoare pana in strafunduri. De data aceasta, in explozii de lumina…

Fotografii de la Manastirea Paltin – Petru Voda, 2 octombrie 2013:

“Ce i-a înspăimîntat pe antihrişti? DRAGOSTEA!”

Asa incepe titlul noii postari  de pe site-ul Manastirii Petru Voda. Nu am putut sa nu ma gandesc instantaneu, citind titlul acesta,  la ce-mi trecuse prin minte si am scris pe blog, fiind martora (ca multi altii…) la lupta cu antihristii din virtual, care au atacat necontenit in ultimele saptamani site-ul manastirii, incercand cu cerbicie sa astupe inimi pline de dragoste cu gesturi de astupat cuvintele. Caci simtisem si eu, si exprimasem (link aici) ca in lupta contra iubirii nu exista sansa de izbanda, decat in mintile bolnave.

Biserica Manastirii Petru Voda – desen de Gabriela Mihaita David (albastrude.wordpress.com)

Bucuria e mare, cand de la Petru Voda ne vin, oriunde ne-am afla, intariri sufletesti si innobilari intru iubire, chiar si pe calea aceasta, electronica. Asa cum se poate, in virtual…  Caci in real ne trebuie timp, fonduri, si cu siguranta multa dragoste si nadejde, sa putem ajunge in Polul sfintit de credinta si dragoste al Parintelui Justin din Neamt. Iubirea insa, nu se impiedica de spatiu, iar intalnirile acestea, in virtual, sunt bune pentru incepatorii mireni ca noi, pentru crestinii caldicei ce suntem, care nu stiu si nu sunt vrednici a primi harul intalnirii in duh.

Parintele Justin Parvu – desen de Gabriela Mihaita David

“Ce i-a insapimantat pe antihristi? Dragostea…” este al doilea interviu al Părintelui Justin Pârvu, luat de Constanţa Costea la Mănăstirea Petru Vodă în Ianuarie 1993, pe care-l putem citi pe site-ul manastirii. In vremea aceea (1993) – caci abia se construise prima biserica – a manastirii de calugari,  “imaginea foarte puţin celebră în înalta societate a Părintelui Justin, un mare cunoscător din lăuntru al societăţii laice” nu reprezenta inca, mare lucru. Azi insa, e pilonul pe care ne sprijinim, multi dintre noi! Si, cu siguranta este “un balaur nevăzut între iubire şi dreptate – şi răstiri parţiale, aluzive ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.“