anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Fiica preotului Dumitru Staniloae, despre aportul Parintelui Arsenie Boca la aparitia in Romania a Filocaliei si despre motivul racirii relatiei profesor-ucenic…

Extrag mai jos un pasaj din interviul acordat jurnalistului Răzvan Bucuroiu și apărut în revista Lumea Credinței (luna mai, 2010, pp. 23-28) purtand subtitulul mentionat dedesubt. Pasajul este preluat, cu multumiri, de pe pagina de ieri, 19 februarie 2017, a blogului scriitorului Razvan Codrescu, care anunta trecerea la Domnul a fiicei marelui teolog roman Dumitru Staniloae, respectiv a doamnei Lidia Staniloae (sursa – aici):
***
“Arsenie Boca şi adevărata poveste a Filocaliei
Doamnă Lidia Stăniloae, care este povestea Filocaliei şi care este aportul Părintelui Arsenie Boca la această lucrare duhovnicească şi culturală?
S-au vehiculat foarte multe poveşti legate de acest lucru. Tata a fost de la început fascinat de Sfinţii Părinţi. El a fost în Grecia, la studii, împreună cu viitorul Episcop Nicolae Popoviciu, al Oradei. Au stat la Athena şi acolo au intrat în contact direct cu opera Sfântului Grigorie Palama, despre care tata a scris şi o carte. A călătorit şi în Sfântul Munte Athos, unde a înţeles, o dată în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar şi a întregii spiritualităţi stă în opera Sfinţilor Părinţi. De atunci a început să traducă intens, frenetic. Aportul Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după dictarea tatei. Tata scria foarte urît. Scria zi şi noapte şi îl durea mîna. Era obosit. Sigur că şi Părintele Arsenie fusese la Athos şi intrase în contact cu spiritualitatea Părinţilor, însă nu chiar aşa cum s-a afirmat adesea că l-ar fi influenţat pe tata să traducă Filocalia. Este cu totul inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de „mentor” al tatălui meu. Gîndul de început i-a aparţinut tatei, care a fost, pe parcurs, din ce în ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Cînd a ajuns la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a avut o revelaţie: aceste scrieri trebuie puse la îndemîna oamenilor, cît mai repede şi cît mai mult! Atunci Părintele Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să scrie el – făcuse şi facultatea de Belle Arte – după dictare. Avea un scris regulat, foarte frumos. 
Ei bine, în vara lui ‘44, cînd au început bombardamentele, ne-am refugiat în satul mamei – Şura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit şi Părintele Arsenie, iar preotul din sat le-a pus la dispoziţie două camere din Căminul Cultural: într-una dormea Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de la trei case distanţă, în zori, şi lucrau fără odihnă până seara. Asta a durat vreo lună de zile. Contribuţia uriaşă a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această traducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să fie cumpărată de foarte mulţi creştini. Prin asta a venit şi o rezolvare materială a problemei familiei noastre.
Ulterior, însă, relaţia dintre ei s-a întrerupt… 
Din ce motiv?
Tata a dorit ca Părintele Arsenie, atunci când a plecat la Prislop, să facă acolo o mănăstire de călugări. Şi chiar am văzut cu ochii mei întrevederea. Era prin 1947-48. Părintele Arsenie voia, cu orice chip, să fie mânăstire de maici, iar tata a spus că nu, categoric trebuie să fie de călugări. I-a mai spus să adune acolo cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o muncă de pastoraţie în zona Haţegului, unde nu mai existau mănăstiri. Părintele Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.
Leave a comment »

NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

Textul si imaginea copertii cartii sunt reproduse de pe site-ul editorului, teologul Florin Dutu (cu multumiri). Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic, este a 8-a reconstituire in premiera din seria de scrieri ramase de la marele teolog roman si aduse la lumina de Florin Dutu… Cartea a aparut in primele zile ale lui februarie 2017.

16602006_823587327782047_4525079865427543906_o

Din cuprins:

Centenarul școlii mele
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză

Editura Floare Albă de Colț
București, 2017

***

Extras din carte

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai:
– Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei. Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul. Genialul meu învățător d. Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista. Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele. Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură. Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo. Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă. Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban. Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: „Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!” A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură. Dar suma tot nu se împlinea.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C. Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață. Îi revăd pe toți, directori, profesori și pedagogi…”

„Vizitam expozițiile, îndeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul să vedem, eu și colegul meu de bancă, ultima ieșire în public a lui Nicolae Grigorescu. Sălile dinspre strada Franklin ale Ateneului Român erau împodobite cu pânze de dimensiuni reduse, mai mult ciobănași și care cu boi, preferințele amatorilor de-atunci. La ora două după-amiaza, nu eram în expoziție decât noi, doi elevi, și un bătrânel mărunt de stat, cu părul scurt și cărunt, cu pașii tot așa de scurți, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, rânduia etichetele cu titluri sau cu prețuri, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavalieră, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistică. L-am recunoscut îndată după autoportretele reproduse în almanahurile Minervei. Bătrânelul cu ochi mici și vii era titanul artei românești, Nicolae Grigorescu. Ne-am făcut și mai pitici decât eram și-am început să pășim în vârful degetelor. El a continuat să-și îndrepte etichetele ca și cum nimeni n-ar fi intrat în sală. Ne-am uitat multă vreme mai mult la dânsul decât la tablouri, pe furiș ca să nu-l supărăm. Dacă Eminescu ar fi apărut în locul lui, l-am fi privit cu aceeași emoție religioasă. Era omul prin paleta căruia s-a exprimat țara românească cu fetele ei fragede ca floarea mărului, cu ciobanii tineri care, din vârful plaiului, își aruncă nostalgiile în nemărginirea albastră, cu carele ce se întorc domol de la muncă învăluite în praf, cu turmele de oi, cu plăvanii monumentali, cu vițelușii ale căror boturi umede și ochi catifelați nu se mai întâlnesc în nicio galerie de artă din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care ascultă doina, cu caii călărașilor din posturile de veghe, cu soldații în iureș la Smârdan, care au făcut gloria patriei. În opera lui s-a esențializat România, popor, faună, floră și strădanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens românesc fără brutalitate carnală, dar cu viziune de mare poet. În anul acela 1907, vara, a închis ochii la Câmpina, purtat la groapă în car cu boi, așa cum a dorit. Tot atunci și tot acolo a murit „magul” Bogdan Petriceicu Hașdeu, marele învățat, răpit în enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia…”

Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)

 

1 Comment »

Duminica Cananeencei

albastru de... mai departe

“Miluiește-mă, Doamne, Fiul Lui David!”femeia-cananeeanca

View original post

2 Comments »

Casa cu chilii

albastru de... mai departe

… prima mea amintire

Tata mă duce în brațe pe scările spre casă. Scări e prea mult spus. Trepte din pietre de râu, cioplite. E noapte. Văd totuși crengile copacilor pe sub care trecem. Îmi sunt cunoscute. Nu ma tem de ele. Îmi place să le vad. Cum se preumblă, una după alta, prinaintea ochilor mei.
Ajunși sus, deși nu-i nicio lumină în casă, iarba e plină de lumini:
– Licurici! îmi spune tata.

View original post

Leave a comment »

Imagini din cartea nou-aparuta, “MARTURII ALE EXPERIENTEI MONAHALE” ALE CUVIOSULUI IOSIF ISIHASTUL, si ilustrata in totalitate de Gabriela Mihaita David…

Cartea, aparuta cu cateva zile in urma (ianuarie 2017) la Editura Evdochimos, a fost semnalata aici. Mai jos, cateva fotografii din carte.

cam09673cam09666cam09669

Leave a comment »

Părintele N. Steinhardt la Publicația “Verso”

… cu o schita de portet a Monahului de la Rohia, de pe coperta revistei VERSO – numarul curent, apartinand aceleiasi maiastre maini a muzicienei GABRIELA MIHAITA DAVID!…

albastru de... mai departe

Dragi Prieteni, puteți găsi, parcurgând coperta noului nr. ‘Verso’ (8-9 [115-116] / 2016), materialele pe care vi le propunem la începutul acestui an. Consacrăm întregul nr. al publicației noastre figurii luminoase a lui N. Steinhardt. Restituim – cu un aparat critic temeinic – c. 40 de scrisori inedite adresate Monahului de la Rohia de către intelectuali români în deceniul IX al secolului trecut și propunem o reflecție în marginea ”modelului cultural steinhardtian” (prin cele 5 texte – studii sau eseuri – ce acompaniază dosarul). Invitații de onoare ai ediției sunt Toma Pavel (Chicago University) și Germano Marani S.J. (Universitatea Gregoriană Pontificală, Roma).
.
Portretul care însoțește coperta actualului nr. al publicației îi aparține artistului Gabriela Mihăiță David, căreia revista îi mulțumește și pe această cale pentru solicitudinea sa. Rămâneți în cultură!
16195306_624064871110222_3507949929303163555_n

View original post

2 Comments »

“Rugăciunea lui Iisus” – de Nichifor Crainic; coperta – dupa un desen al Parintelui Arsenie Boca

Teologul Florin Dutu continua seria de reconstituiri si recuperari ale scrierilor academicianului Nichifor Crainic cu o noua aparitie editoriala la Ed. Floare Alba de Colt (imaginea copertii fata, mai jos; sursa: AICI). Carticica a fost anuntata astazi, 21 ianuarie 2017, de editor. Este a saptea reconstituire – profil  a academicianului Nichifor Crainic, datorata lui Florin Dutu (cititi si aici).

16195290_811060559034724_1164113405167152109_n
„Dintre formele experimentale şi teoretice ale misticii ortodoxe, cea care o domină şi îi dă coloritul deosebit e Rugăciunea lui Iisus, cunoscută între multe alte numiri şi sub acelea de Rugăciunea mintală, Rugăciunea cordială sau Rugăciunea isihastă. În viaţa spirituală a Occidentului, nu-i putem găsi o formă similară. E proprietatea exclusivă a Răsăritului. Atât prin esenţa doctrinară, cât şi prin metodă şi nu mai puţin prin practica ei de-o covârşitoare amploare istorică, dăinuind din vechime până la vestiţii stareţi ruşi din vremea noastră, ea constituie în cea mai largă măsură contemplaţia ortodoxă… Făcând parte din patrimoniul spiritual oarecum secret al vieţii monahale, firul istoric al provenienţei ei se poate urmări înapoi până în veacurile clasicismului creştin, când urma i se pierde în aburii legendari ai tradiţiei… Rugăciunea lui Iisus e o tradiţie secretă a monahismului contemplativ.”
(Academicianul Nichifor Crainic, Rugăciunea lui Iisus)

Titlu: Rugăciunea lui Iisus
Autor: Nichifor Crainic
ISBN 978-606-93984-5-6

11×20 cm,  64 pagini

Editura Floare Albă de Colț, ianuarie 2017.
SURSA:   http://www.floarealbadecolt.ro/index.php/noutati/51-noutati20.html

2 Comments »

În tăcere…

Îndulciri cu dor

Deprindeţi-vă să stăpâniţi timpul: veţi deveni capabili, orice aţi face, oricare ar fi tensiunea, pe furtună, în plină tragedie sau pur şi simplu în confuzia vieţii moderne, să vă menţineţi în pace, nemişcaţi în prezent, în faţa lui Dumnezeu în tăcere sau în dialog. Dacă-i vorbiţi lui Dumnezeu aduceţi-i tot ce vă înconjoară, întreaga furtună. Dacă păstraţi tăcerea vă puteţi odihni în linişte. „Ochiul” ciclonului sau vijeliei, lăsând uraganul să bată în jurul vostru, în timp ce voi vă găsiţi chiar acolo unde se găseşte Dumnezeu, în singurul loc de stabilitate absolută. Dar acest punct de stabilitate absolută nu este un punct unde nu se petrece nimic; e punctul de convergenţă al tuturor tensiunilor în conflict, focarul unde ele se neutralizează, reţinute în mâna puternică a lui Dumnezeu.

Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului…

View original post 967 more words

Leave a comment »

Sf. Maxim Mărturisitorul

2 Comments »

Povestea unei carti de marturii monahale athonite si a ilustratiilor ei – semnate de Gabriela Mihaita David…

La 15 iulie 2013, notam pe blogul meu:  

Se intampla sa intalnesti, in “virtual”, oameni pe care sa-i indragesti si sa-i admiri, “din prima”, cu putere! Nu-i cunosti, nu i-ai vazut vreodata, nu stii nimic despre ei – in afara de ce exprima ei prin mijloace vizuale sau audio puse la dispozitie de spatiul virtual in care mai toti ne miscam azi. Eu “am intalnit-o” pe artista Gabriela Mihaita David cu cateva luni in urma, pe o “stradela” a Internetului blog-ist, pur intamplator. Nu mai stiu care pe care a observat si a “salutat” intai in mod efectiv, dar aceasta nu este important. Insa intalnirea aceea a ramas, este, si se pare ca si de o parte si de alta. Ne “vedem” si “ne auzim” – uneori mai des chiar decat o facem cu cei mai buni prieteni, desi direct nu am vorbit deloc, decat, desigur, mici intrebari, raspunsuri ori multumiri, pe blogurile noastre. Sunt convinsa ca astfel de “intalniri” sunt dese in virtual, si cred ca aceasta este fateta frumoasa a “socializarii” digitale. Impartasirea fara obligatii, fara asteptari, fara incorsetari, fara pretentii si fara asaltarea intimitatii, nu poate fi decat placuta. Muzicianul Gabriela Mihaita David rosteste rar si putine vorbe, pe coltisorul sau de virtual, dar stie, in mod minunat, sa se exprime vizual! Expozitia dumneaei, din care impartaseste oricui vrea sa arunce o privire, este o sarbatoare vizuala!……… (continuarea -aici)

***

Doamna Gabriela Mihaita David este violonista la Filarmonica din Ploiesti si artist amator, manuind o tehnica cu totul originala, in sine extrem de simpla dar de mare impact vizual – “tehnica desenului in pix” – cel mai adesea albastru.

Am preluat adesea, de-a lungul a catorva ani deja, o mica parte a desenelor sale minunate si pe blogul meu, primind pentru aceasta acceptul autoarei, pe care am considerat-o mereu o artista cu totul speciala! Pentru mine desenele sale sunt sursa de bucurie zilnica, de armonie si de stare de gratie, de peste trei ani si jumatate.

Gabriela Mihaita a maiestrit sute (sau poate mii) de desene, pe care le-a postat apoi pe cele doua bloguri ale sale, transformate in veritabile simeze electronice: AICI si AICI. Blogurile sale au fost si sunt o expozitia vie, pulsatila si continua, in care desenele se insira ca margele de stari si cuante de comunicare non-verbala, zi dupa zi. Buna parte din desene au fost clasificate de artista in serii purtand nume specifice.  Intre ele se numara cateva serii de desene de inspiratie iconografica si spiritual-ortodoxa. La inceputul anului 2016, la cerere, a ilustrat coperta unei carti despre cuviosii si sfintii purtatori ai numelui Arsenie (vedeti aici).

Pe la mijlocul lunii septembrie 2016, cu trei zile inainte de mutarea la Domnul a fratelui dumisale, Doamna Gabriela Mihaita David a primit o cerere neasteptata – asa cum face Dumnezeu cu alesii sai, spre mangaiere:  sa ilustreze o carte de texte patristice traduse de calugari din greaca in romana. De aceasta carte s-au ocupat monahi din Sfantul Munte Athos, de la Schitul Lacu, Chilia Buna-Vestire. Coperta cartii – care a iesit in aceste zile de sub tipar la Editura Evanghelismos, se gaseste dedesubt.

 

cover_iosif-isihastul

Ilustratiile cartii sunt desenele pentru inceputuri si sfarsituri de capitole: Gabriela Mihaita a pregatit, in timp de putin peste o luna de zile, cele 40 de desene pentru inceputurile capitolelor si alte 40 de desene pentru sfarsiturile capitolelor. Despre perioada gestatiei si realizarii desenelor, dumneaei imi scria: “Desenele acestea sunt rugaciunea mea pentru fratele meu, si m-am straduit sa fie gata inainte de pomenirea de 40 de zile, asadar, au fost gata in 38 de zile, cand i-am trimis parintelui de la Chilia Buna- Vestire ultimul desen, adica intr-o luna si aproximativ zece zile. A fost o stare de transa, ca o anestezie a sufletului, caci, altfel, durerea ar fi fost de nesuportat. Fratele meu era mai mic decat mine, dar sufletele noastre s-au comportat mereu ca si cum ar fi fost gemene. Asa simt si acum. Jumatate din sufletul meu este impreuna cu fratele meu.

Ele au fost astazi, 20 ianuarie 2017, asezate pe simeza electronica a artistei si pot fi vizionate acolo (click AICI si AICI). Va invit sa vizitati expozitia ilustratiilor cartii “Cuviosul Iosif Isihastul: Marturii ale experientei monahale” dar sa o si cititi…

Preiau mai jos numai doua mostre-desen din expozitia de ilustratii a cartii pomenite:

athos-20

Desen din seria “Inceputuri de capitol“, autor Gabriela Mihaita David

athos-60

Desen din seria “Sfarsituri de capitol“, autor Gabriela Mihaita David

5 Comments »