anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Chilia si mormantul monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, dar si rafturile bibliotecii monahale pe care le-a aranjat…

O camaruta mica, de aproximativ 3×3 metri, la parterul unei cladiri cu un etaj, in curtea Manstirii de la Rohia (Maramures), i-a fost spatiul de traire in ultimii 11 ani de viata evreului convertit la ortodoxie in inchisoarea de la Aiud, Nicolae Steinhardt.

Retras in aceasta manastire in 1978 si instalat definitiv acolo in 1979, avea sa se ocupe de punerea in ordine a bibliotecii manastirii. In chilia si azi saracacioasa – daca nu s-ar fi adus cateva obiecte ramase in garsoniera din Bucuresti mostenita de la tatal sau si pastrata pana la moarte, am zarit insa obiectele insotitoare ale suferintei zilnice: un obturator pentru ochi din pasla (probabil ca avea probleme cu vederea sau dureri de cap datorate luminii) si un baston simplu, de lemn. Patucul, in fapt o canapluta fara reazem, o masa simpla si un scaun, o sobita de teracota si niste rafturi. In rest, minte, suflet, gand, rugaciune. Mi-am amintit ca aproape in conditii identice locuise la Paltinis si colegul si prietenul sau, filosoful Constantin Noica…

Lampadarul, oglinda si cateva poze (inclsuiv cu parintii) ori vreun tablou – prezente azi in chilia memoriala de la Rohia au fost aduse de la Bucuresti. Chilia fusese o altfel de celula, mult pe dinauntru, putin pe dinafara. Asa au trait ei, cei care au trecut prin inchisorile comuniste…

Advertisements
Leave a comment »

Radu Preda in dialoguri cu Petre Tutea in 1990, in cartea recent reeditata, “Jurnal cu Petre Tutea”

Traind in anul 1990 in preajma ganditorului crestin Petre Tutea (care trecuse prin 13 ani de inchisoare ca detinut politic), pe atunci tanarul de numai 18 ani Radu Preda, va consemna discutiile si tacerile petrecute alaturi de discipolul sau in ceea ce va deveni cartea “Jurnal cu Petre Tutea“. Aparuta in prima ei editie la Editura Humanitas in 1992, de foarte curand a aparut a treia editie, la Editura Lumea Credintei (Bucuresti, 2015). Astazi Radu Preda este teolog, cu domeniul de competenta ‘teologie sociala ortodoxa’, este conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca si, din primavara anului 2014, este si presedinte executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Alaturi de inregistrarile audio si video care ne-au ramas cu ganditorul, insemnarile de jurnal surprind cu maiastra dibacie ungherele subtile ale mintii si sufletului unui mare roman.

Extrag mai jos un mic text din carte si apoi un fragment din postfata semnata de scriitorul Razvan Codrescu. 

***

DSC09684

“21 decembrie 1990

A venit părintele Voicescu. L-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Ţuţea. După aceea multă vreme a stat tăcut, rugîndu-se sau gîndindu-se, tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a adormit, cînd deodată a început să-mi vorbească despre anii de temniţă.
— Eram bolnav, în temniţă, şi aveam febră. Am strigat: mă doare capul! Zice gardianul: şi pe mine mă doare… Ce am păţit eu în viaţa asta a mea! Pentru că am ţinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m-au pus în libertate, nu am văzut niciodată un cîmp mai glorios. Am avut brusc conştiinţa spaţiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi-a plăcut în liceu mai mult geometria. Sînt foarte încorporat în spaţiu, fiindcă sînt religios. O religie pur temporală e cu neputinţă. Templul e spaţiul sacru. Şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată într o sală de puşcărie, terminînd cu cuvintele: ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînăr. Acum mă simt arestat şi aici… Am stat în fort la Jilava şi ţineam conferinţe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia cînd îmi dăduse sîngele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

— Anii de temniţă v-au definit, într un fel…
— Păi definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S-a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vîrf de deal!
— Mai aveţi vreo curiozitate politică?
Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să-l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpîneşte. Vreau să văd ce se întîmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei!

***

Scriitorul Razvan Codrescu semneaza, la finalul cartii “Jurnal cu Petre Tutea“: “In loc de postfata: Esecul ‘omului autonom’ “, din care extrag mai jos, numai un fragment (intregul text se poate citi online, aici):
“Petre Ţuţea făcea undeva un fel de tipologie a omului cunoscător. Raportaţi la cunoaştere, oamenii ar fi de cinci tipuri: Misticul (“contemplativul” care se deschide, “iluminat”, cu credinţă şi cu smerenie, adevărului etern al Revelaţiei), Căutătorul (rătăcitorul om istoric care “se întreabă, întreabă şi caută”, cu bietele lui puteri omeneşti, rămînînd mereu pradă neliniştii şi neîmplinirii), Scepticul (care nu este, pînă la urmă, decît căutătorul învins de neputinţă), Indiferentul (care este un imbecil prin opţiune) şi Imbecilul (care s-a născut ca atare, reprezentînd, din perspectiva omenească, doar “un deşeu bio-istoric”). Ultimele două tipuri (imbecilul “făcut” şi imbecilul “născut”) neparticipînd propriu-zis la “aventura” cunoaşterii, iar cel de-al treilea fiind doar varianta dezabuzată a celui de-al doilea, vor rămîne în atenţia noastră doar Misticul şi Căutătorul. “Omul autonom” se acoperă, gnoseologic, cu tipul Căutătorului. Incapabil de credinţă, dar dinamizat de orgoliu, el caută “certitudini” şi “consistenţe” acolo unde acestea nu sînt de găsit: în natură, în istorie sau în sinele său autonom. Dacă Misticul trăieşte esenţial, Căutătorul se înfundă în fenomenalitatea fără transcendenţă, în acea “deşertăciune a deşertăciunilor” pe care o deplîngea Ecclesiastul.
Căutător este Filosoful (care jertfeşte raţiunii sale autonome şi “se întreabă” necontenit). Căutător este Ştiinţificul (“omul de ştiinţă”, care jertfeşte prejudecăţii experimentalismului empiric şi “întreabă” naiv lumea, universul). Dar cum “omul de ştiinţă”, istoric şi structural, nu este decît un derivat tîrziu al filosofului (un filosof “căzut” în empirie), Filosoful rămîne ipostaza majoră a Căutătorului. El este omul întrebător prin excelenţă, “un om care transformă în viciu nevoia întrebării”. El dizolvă raţional misterele şi rămîne suspendat de propriile lui întrebări, în limitele fatale ale acestei lumi şi ale ficţiunilor minţii sale (mintea care te minte!): căci ori nu le poate răspunde, ori le dă o mulţime de răspunsuri ipotetice, ce adesea se bat cap în cap, astfel că nu face decît să penduleze între ignoranţa pură şi ignoranţa “savantă” (docta ignorantia în sensul ei pervertit). “Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă – scrie Petre Ţuţea – şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul «alege şi, alegînd, rătăceşte». Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte «patriarhi ai ereticilor».
De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună “filosof”, ci prefera să se numească pe sine “gînditor creştin”. Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi pe “omul autonom” din beţia sa filosofantă, arătîntu-i calea spre Absolutul divin (singurul Real autentic), spre Revelaţia divină ca garanţie veşnică a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: “Ce este adevărul?”…”
***

Cititi si interviul recent (24 august 2015) acordat de teologul Radu Preda – in prezent si presedinte executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)  ziarului “Romania Libera”: “Interviu cu directorul IICMER: Legea antilegionară este procomunistă“.

Cititi si articolul (3 septembrie 2015)  jurnalistului Victor Roncea:  “Petre Ţuţea a fost REABILITAT de două ori de Justiţia Română. DOCUMENTE în atenţia municipalităţilor din România cu avertismentul constituţional: NIMENI nu este mai presus de LEGE

1 Comment »

“Riscul de a ideologiza biserica, de a o transforma intr-un manual de citire si-atat, ne costa acum…” – un interviu de la 12 august 2015 cu Parintele Constantin Necula in Catedrala Mitropolitana din Sibiu

1 Comment »

Al doilea volum de memorii ale profesorului Nichifor Crainic – reeditat, august 2015.

NC_1Teologul si economistul cibernetician Florin Dutu, cel care s-a preocupat in ultimii doi ani de completarea substantiala a biografiei Parintelui Arsenie Boca (a publicat 5 lucrari pe aceasta tema in mai putin de doi ani), tocmai a finalizat de reeditat si publicat si al doilea volum de memorii ale profesorului Nichifor Crainic, “Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947“. Singura editie anterioara a volumului al II-lea de memorii a aparut in 1996, sub ingrijirea Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti, sub titlul “Pribeag în ţara mea ; Mărturii din închisoare ; Memoriu : Răspuns la actul meu de acuzare . “

In ordine cronologica, despre personalitatea Profesorului Nichifor Crainic, Florin Dutu a mai publicat foarte recent: Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni” (Ed. Floare Alba de Colt, decembrie 2014) si primul volum de Memorii ale Profesorului Crainic, “Zile albe, zile negre. Memorii.” (Ed. Floare Alba de Colt, mai 2015).

CUPRINSUL CARTII Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947″

I.„Iarăşi se tulbură Irodiada… iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan” – Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit (studiu introductiv de Florin Duțu)

II.Mărturia lui Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările din 1944-1947

III.Pribeag în țara mea – sub mască. Memorii

***

Cuvant de intampinare – de Florin Dutu:

„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud.” (Nichifor CRAINIC)

Cartea aceasta este continuarea volumului de memorii „Zile albe, zile negre. Memorii” (Ed. Floare Albă de Colț, 2015) şi cuprinde amintirile din pribegie ale academicianului Nichifor Crainic din perioada 23 august 1944 – 24 mai 1947. Amintirile au fost scrise după cei cincisprezece ani de temniţă (1947-1962), cu speranța că ar putea să și le publice în acei ani (1962-1972). După trecerea în viaţa de dincolo de mormânt (20-21 august 1972), manuscrisul a fost păstrat de fiica sa, Furtuna Ioana, apoi de ginerele său, Alexandru Cojan.
La 23 august 1944 comuniștii au ieșit din ilegalitate și profitand de prezența armatei sovietice au format cadrul legal pentru condamnarea tuturor potențialilor opozanți. Spionii lui Stalin, precum Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko) și Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), au pătruns rapid în Servciul Secret Român (Siguranța), la conducerea căruia vor ajunge după 1948, transformându-l în Securitate. În plus, se spunea că „Ana Pauker, Luca László, Teohari Georgescu, Gheorghiu Dej / Bagă spaima în burgheji”. În acest context Nichifor Crainic a aflat din ziare că este denigrat. La scurt timp a avut loc Procesul Ziariștilor Naționaliști, o „făcătură” de proces, unde comunista Alexandra Sidorovici (soția odiosului Silviu Brucan), a fost acuzator public și l-a condamnat în lipsă pe Crainic la detenție grea pe viață și confiscarea întregii averi (4 iunie 1945; decizie anulată atât în 1947, cât și în 1995). Nichifor Crainic şi-a început sub mască pribegia în Transilvania după ce a obţinut un buletin de identitate fals, sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din Bucovina, eliberat de primarul refugiat la Sibiu din Gălăneşti (Rădăuţi). Şi-a lăsat barbă şi şi-a pus ochelari de sticlă groasă pentru a nu fi recunoscut.
Mai întâi s-a ascuns la Sibiu, apoi la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, ajutat de prietenul său, marele duhovnic Arsenie Boca, să părăsească Sibiul într-un camion ce transporta brânză, scăpând astfel de raziile româno-sovietice. Întâmplarea a fost relatată în această carte. Aventura în Transilvania a continuat-o Nichifor Crainic ascunzându-se în satele din Munții Apuseni (în judeţul Hunedoara: satul Grosuri Deal – comuna Blăjeni; satul Zdrapţi – comuna Crişcior; Comuna Vaţa – în apropierea locurilor natale ale Părintelui Arsenie Boca), apoi în cele de pe Valea Târnavelor din Mureș (în Lepindea – comuna Bahnea, la preotul Cornel Dascăl; în Icland – comuna Ernei, lângă Târgu Mureș, la preotul Matei Morușca, fratele episcopului românilor din America, Policarp Morușca; în satul Cerghid, la preotul Ioan Sămărghițan). Toate întâmplările sunt relatate genial de Nichifor Crainic.
S-a predat la 24 mai 1947. I s-a anulat sentința (nov. 1947) și i s-a rejudecat procesul, dar Petre Pandrea, avocatul său și cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost arestat. Crainic a fost aruncat în temnița Aiudului pentru cincisprezece ani, fără sentință judecătorească.”

Nota bio-bibliografica a profesorului Crainic  (autor: Florin Dutu)

Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) – poet, profesor de teologie mistică, ctitor al Filocaliei românești din secolul XX, publicist tangențial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc”; 1918-1920 „Dacia”; 1924-1926 „Cuvântul”; 1926-1928 „Rampa”; 1928-1929 „Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul”; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră”; 1938 „Porunca Vremii”; 1962-1968 o serie de reportaje la revista „Glasul Patriei”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori și teologi de seamă ai ţării: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Gib Mihăescu, Dumitru Stăniloae etc.), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 – patru luni Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 – a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie”, versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii” ai comunismului. Cărți de teologie: Dostoievski și creștinismul rus; Cursuri de mistică ortodoxă și mistică germană; Nostalgia paradisului. Alte volume: Puncte cardinale în haos; Ortodoxie și Etnocrație; Spiritualitatea poeziei românești; Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944.

Leave a comment »

Interviu al jurnalistului Victor Roncea cu Maica Ecaterina Fermo (martie 2013) – despre evrei, legionari si Sfantul Inchisorilor…

Jurnalul convertirii duhovnicesti la ortodoxie a actritei Monica Fermo (de origine evreica), devenita Maica Ecaterina, pe care l-am citit cu sufletul la gura si cutremurata pana in strafunduri – in prima lui editie cu ani in urma, a fost cartea mea de capatai in ceea ce priveste retrospectiva interioara proprie. Citirea acelei carti a fost momentul fundamental din viata mea, din care totul s-a schimbat! Recomand deci acea carte (de curand aparuta in a doua editie) cu cea mai desavarsita caldura, fiindca iata, Maica Ecaterina este exemplul viu si traitor al unei uriase convertiri in viata, care continua pe Cale… Titlul cartii:”Talita Kumi: Inviind pe drumul Damascului“. Maica Ecaterina s-a gasit in ultima vreme de multe ori la Manastirea Paltin Petru Voda, ctitorie a Parintelui Justin Parvu, acolo unde, la manastirea de calugari in cimitir, odihnesc intre altii Parintele Gheorghe Calciu, Radu Gyr, si altii…

Am gasit azi interviul realizat in primavara lui 2013 de jurnalistul Victor Roncea pentru portalul Ziaristi Online, pe o tema de continua actualitate – si pentru intelegerea prezentului, cu Maica Ecaterina. Va invit sa il vizionati!

In numarul curent (nr. 40, august 2015) al Revistei Atitudini de la Manastirea Petru Voda, tocmai a aparut si articolul Monahiei Ecaterina Fermo: “BUNICUL MEU EVREU, UCIS DE COMUNIȘTI ȘI PROTEJAT DE ROMÂNII ORTODOCȘI. CÂTEVA OBSERVAȚII ASUPRA LEGII ANTILEGIONARE” (aici)

Leave a comment »

Filmul documentar “Demascarea”, despre cumplitul “experiment Pitesti” – filmul integral, vizionare online

FUNDATIA CRESTINA PARINTELE ARSENIE BOCA despre filmul ‘DEMASCAREA: “Puţin cunoscută publicului este acţiunea violentă care a avut loc la Piteşti, în timpul regimului comunist. Unul dintre cei care au trecut prin penitenciarul Piteşti este chiar mentorul acestei fundaţii, Dan Lucinescu.   În filmul Demascarea, realizat de către Alin Mureşan – scenarist şi Nicolae Mărgineanu – regizor, cu sprijinul IICCMER, Fundaţiei Konrad Adenauer Stiftung şi Fundaţiei noastre (distribuitori) găsiţi mărturiile a opt dintre victime care vorbesc despre acţiunea inumană din timpul regimului comunist. 600 dintre cei mai buni studenţi români au suferit la Piteşti torturi îngrozitoare. Întrebarea pe care nădăjduim să o pună în inimă mulţi dintre dumneavoastră este: Cum de au putut rezista? Ce i-a ajutat sau mai degraba Cine i-a ajutat să rămână în viaţă? Uimirea multora astăzi este că ei sunt foarte tari în credinţă şi extrem de profunzi…

Prin implicarea noastră în acest proiect contribuim la promovarea valorilor româneşti şi a spiritualităţii creştine. Majoritatea celor care au suferit în Piteşti au fost elitele ţării în anul 1948. Astăzi, toţi au o trăire duhovnicească deosebită, au o vastă cultură şi îşi trăiesc viaţa în simplitate.”

Regia filmului:  Nicolae Mărgineanu; Scenariul:  Alin Mureşan; Imaginea:  Andrei Lascu, Nicolae Mărgineanu; Montaj:  Nita Chivulescu; Muzica:  Petru Mărgineanu.

DOCUART.RO:  “Tortură neîntreruptă, blasfemie, umilinţă, prăbuşire sufletească, iertare – acesta este drumul pe care au fost împinşi 600 dintre cei mai buni studenţi români în închisoarea Piteşti între 1949 şi 1951. Unică prin complexitatea şi caracterul ei macabru, acţiunea îmbina cele mai diverse şi violente metode de tortură fizică cu violentarea psihică şi obligarea victimelor de a se transforma în agresori. 60 de ani mai târziu, victimele vorbesc despre una din cele mai inumane acţiuni represive din istoria recentă.

Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut, şi ne oferă consideraţiile lor despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă. Cele 70 de minute de mărturii tulburătoare sunt împărţite în 11 capitole: „Scopul acţiunii Piteşti”, „Începutul: câştigarea încrederii”, „Declanşarea violenţelor”, „Etapele”, „Ţurcanu”, „Ororile”, „Blasfemiile”, „Disperarea”, „Speranţa”, „Încetarea acţiunii”, „Aveţi regrete?”.”

demas

Leave a comment »

Ioan Ianolide, “detinutul profet”…

II_Detinul profet

Ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești. Editura Bonifaciu, 2009

Necazurile brutarului de cuvinte

Ioan Ianolide

Ce de oameni s-au strâns, frăţioare!

Livizi şi supţi,

Desculţi şi rupţi,

Zgribuliţi aşteaptă în bătaia vântului,

Să le frâng în două, ca pe soare,

Pâinea rumenă a cuvântului.

O, Doamne!

Dar eu sunt brutarul sărac!

Zadarnic flămânzii s-au strâns lângă vatră…

Pe foc nu mocneşte decât un crâmpei de arac,

Şi nici un pumn de faină-n covată nu este.

Ia, coc şi eu, acolo,

Sub ţestul vechi, o piatră,

Cum a făcut femeia săracă din poveste,

Să-şi amăgească ţâncii care plângeau, flămânzi.

Pe vremea aceea, pesemne, sfinţii blânzi

Mai colindau pământul

Şi pietrele – minune! – le preschimbau în pâini.

Hei, cin’ să fie, măre?

Sau poate numai vântul….

Şi ăi câini, ce latră-n uliţă a om străin…?

Sfinte Doamne, Sfinte Petre!

Spre bordeiul meu s-aud paşii cum vin…

***

Am fost la doctor. Sunt bolnav de mulţi ani, dar doctorii au minimalizat boala mea. M-au consultat zeci de medici, făcând toate investigaţiile ştiinţifice necesare. Mi-am dat seama că ei se înşelau şi, în luna iulie, mi-am diagnosticat singur o tumoare abdominală. Acum o confirmă şi ei, căci este atât de mare, încât abdomenul meu e cât o butie (butoi) şi diform pe partea dreaptă. Operaţie nu pot suporta şi nu o accept, căci nu vreau să mor pe masa de operaţie, ci să mă sting conştient şi împăcat cu Dumnezeu, cu mine însumi şi cu oamenii. Nu mai am mult de trăit, probabil câteva luni de zile. Voi căuta să plinesc tot ce se cuvine sufletului şi vieţii mele creştine, în care port crucea generaţiei căreia îi aparţin. Am de transmis un mesaj atât creştinătăţii, cât şi omenirii. Sunt perfect lucid, echilibrat şi calm sufleteşte, încât sper să pot să exprim adevărul curat, în cea mai subţire vedere a lui. Doamne, ocroteşte-mă în ultimii paşi ai trecerii mele. Pe Tine Te preaslăvesc, acum şi în vecii vecilor. Amin!

Ioan Ianolide, 8 august 1985

Leave a comment »

Minunate pilde si invataturi ale Maicii Siluana Vlad pentru noi…

MaicaSiluana_rem

Maica Siluana Vlad, 2013 (sursa fotografiei, aici)

Textul de mai jos este preluat integral, cu multumiri, de aici. El este o transcriere partiala dupa fisierul audio al cuvantului “Propovaduirea Evangheliei astazi“- dat la Saint Croix en Dordogne, Franta, in august 2013, de Maica Siluana Vlad de la Centrul de Formare si Consiliere Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din Iasi.

“- Femeia tace in Biserica Ortodoxa, dar eu sunt o femeie care a primit porunca de la Dumnezeu sa spun: “Du-te, si spune-le ce ti-a facut tie Dumnezeu”

–  Eu cautam sa inteleg ce sens are viata si sa gasesc un raspuns valabil pentru mine. Durerea mea crestea din ce in ce mai mult, si intr-o zi am simtit ca o sa mor daca o sa mai indur acea durere. Dar de fapt ma durea impotrivirea la durere. Si cand am spus ca daca mai dureaza am sa explodez, am sa crap, vocea mea din adanc a spus: crapa! Si s-a facut lumina… Atunci m-am intalnit cu Dumnezeu si am cautat o forma sa ma inchin Lui.

– Prietenii mei mi-au spus: “Ai nevoie de un duhovnic”. “De ce?”. “Ca sa-ti spovedesti pacatele”. “Eu n-am pacate! Eu am facut numai bine, altii au facut pacate asupra mea, eu n-am!”. “Totusi hai sa mergem”. Si m-au dus, din vreo patru directii, la Parintele Galeriu. L-am recunoscut ca este cel care m-ar fi dus mai departe, ca-l visasem odata.  Dumnezeu stia cat sunt de mandra, si mi-a dat un semn sa nu ma impotriviesc. Si cand am inceput sa vorbim i-am spus ca “eu sunt filozof, si va rog sa-mi explicati ca unui filozof, si sa nu ma luati cu d’astea cu matanii si cu coliva”. Si Parintele a zis: “O, cata suferinta e in inima filosofilor!” Si m-am uitat asa, sa vad de unde stie. Si mi-a zis: “Si eu sunt un fel de filosof!”. Si asa a inceput mersul meu spre credinta. Mi-a dat canon sa zic: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!” si sa citesc volumele 7 si 8 din Filocalie. Si, cand aveam vreo intrebare, el imi spunea mereu: “Rugaciunea este cea care te invata!”. O rugaciune atat de scurta sa iti raspunda la asa de multe intrebari si asa de complicate?!…

Eu eram intr-o localitate, Parintele la Bucuresti, si l-am rugat sa ma trimita la cineva care sa ma ajute sa inteleg, totusi, mai multe despre ce inseamna sa fii ortodox practicant. Si mi-a dat numele unui Parinte din orasul meu, si m-am dus acolo. I-am spus ca m-a trimis Parintele Galeriu, ca sunt incepatoare. S-a uitat la mine [si m-a intrebat]: “esti maritata?”. “Nu”. “Bine, da-mi patruzeci de lei, ne rugam patruzeci de zile si te mariti. Dar sa nu lipsesti de la biserica”. “Dar eu nu vreau sa ma marit!”. “Ei, nu vrei!”. N-am avut ce sa fac. M-am dus 40 de zile la biserica si m-am rugat: “Doamne, fa ceva, dar sa nu ma marit!”. Si atunci am invatat pe unde se intra in biserica, unde se sta. Foarte multe femei misionare imi spuneau: “nu sta acolo, stai jos, ridica-te, nu pune mana, acopera-te, descopera-te”. Si ma miscam de colo-colo tot timpul, si am descoperit ca aceste miscari sunt un adevarat ritual si ca au sens si ca e bine sa stii cum sa te porti. Le port o mare recunostinta acelor misionare, si Dumnezeu a facut ca acum eu sa fiu misionara lor, si sa le spun sa nu mai fosneasca pungile si sa nu mai tortureze tineretul. Si suntem chit.

Cuvinte de la Parintele Calciu despre sensul suferintei…  Reusisem sa traiesc cu Dumnezeu durerea mea, nu ma mai impotriveam. Am trait minunea ca fusesem scoasa din durere, cu durere cu tot. Durerea era chiar viata mea care invata sa devina bucurie, pentru ca la capatul acestei dureri era si este Dumnezeu. Dar acum incepuse sa ma doara durerea lumii. Si, vorba prietenei noastre Sara, care a zis ca eu credeam ca o sa ma ia in brate si o sa ma mangaie, acuma mi-a dat mai multa durere.  Si intr-o zi, cand traversam o strada cu trei benzi incolo si trei incolo, si in mijloc un mare spatiu cu trandafiri, i-am vazut pe oameni, le-am vazut fata asta ranita si stiam, vazusem ca dincolo de fata asta, e chipul lui Dumnezeu pe care eu l-am vazut cu ochii astia, si m-a coplesit o durere si m-am oprit. Si am vrut sa-i spun: “Doamne, cine ne scapa de durerea asta?”. Atunci am simtit ca este durerea Lui pentru oameni, durerea Lui pentru noi. Am simtit ca Dumnezeu a luat trupul nostru ca sa ridice durerea noastra in trupul Lui, si ca atata timp cat eu sunt in carnea in care El intra cu carnea Lui indumnezeita, durerea Lui este si durerea mea si durerea mea este si durerea Lui.  In cuvinte este imposibil de spus ce s-a intamplat. Raspunsul pana la urma a fost – eu va spun in cuvinte, eu l-am primit atuncea ca un altfel de inteles – nu putem sa scapam de durerea aceasta, decat scapand de trupul acesta. Si daca nu mai am acest corp, nu mai sunt eu. Si ce vom face, ce e de facut? Si raspunsul a fost: “lasa-te mangaiata si mangaie”. Si cand am ajuns de partea cealalta [a drumului] eram misionara.

– Mi-am dat seama ca singura cale de vindecare este calea filocalica, calea isihasta,  pentru ca Mantuitorul nostru este Vindecatorul nostru, El ne da harul vindecator, care patrunde in carnea noastra care e ranita de pacat si de nestiinta, si ca noi, acuma, trebuie sa invatam cum sa lucram cu aceasta noua realitate, cu acest nou trup din noi, si sa nu o mai luam pe calea cea veche. Am invatat “pe mine” ca nu ajunge Liturghia. Ajunsesem sa doresc sa ma impartasesc mereu, la fiecare Liturghie pentru ca simteam ca sunt bolnava, ca mor, si ca am nevoie de Dumnezeu in carnea mea. Si realitatea nu se schimba fundamental, pentru ca nu stiam cum sa folosesc harul si biruia obisnuinta sau puterea raului din mine. Si atunci m-a ajutat Dumnezeu, si am descoperit ceea ce numesc “liturghia dupa Liturghie”.

Parintii spuneau ca “liturghie dupa Liturghie” este sacramentul fratelui. Eu am descoperit-o ca fiind sacramentul sinelui, acea liturghie permanenta a omului care intrupeaza harul in viata lui, in gesturile lui, in orice simtire si in orice atitudine.  Asa a inceput lucrarea noastra de terapie [vindecare], care cuprinde trei etape, sa punem in practica ceea ce am fagaduit la Sfanta Liturghie: “pe noi insine, unii pe altii, si toata viata noastra, lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. “Pe noi insine” ne dam prin pocainta si invatand ce este pocainta. Cei care vin la noi, la cursuri, invata ce este pocainta ca metanoia, si nu pocainta ca “Uf, ce-am facut!”. Al doilea pas: “unii pe altii” – prin iertare. Aici am avut mult de lucru pentru ca noi confundam ierarea cu o bunavointa psihologica, sufleteasca, sentimentala de a spune: “te iert”. Si Parintele o sa spuna: “ti se pare”. Si cea mai mare piedica este intelegerea iertarii ca uitare. As muri de frica daca as sti ca Dumnezeu ar uita ce am facut. Mi-as zice: si daca o sa-si aminteasca. Ori, iertarea este acel zambet iubitor al lui Dumnezeu care spune: “ti-aduci aminte ce traznaie ai facut atunci, si atunci, si atunci?”. Si confirmarea este viata si atitudinea Sfintei Maria Egipteanca, care la intalnirea cu Parintele Zosima, i-a povestit toata viata ei, nu ca sa se spovedeasca – Dumnezeu o simtise, si ea se spovedise cand a trecut Iordanul – ci ca sa ne arate noua, prin parintele Zosima ce face Dumnezeu cu pacatosii. Totul devine spre slava lui Dumnezeu, care se revarsa si in mine. Asta ma ajuta foarte mult in lucrarea noastra cu cei care vin la noi cu suferintele lor.

Pentru foarte multi viata lor este un roman tragic, o telenovela, de cele mai multe ori, si de multe ori le cer sa transforme aceasta poveste in viata unui sfant. Si sa vedeti ca se poate face o capodopera dintr-o telenovela. Pe masura ce invatam sa iertam, descoperim, cand ajungem la un anumit stadiu al ietarii, ca ne vindecam de invinovatirea celuilalt: de a acuza Partidul Comunist, tata, mama, bunicul. Pentru ca iertarea este o lucrare divino-umana, si tot ce facem noi il duce pe cel care lucreaza sa traiasca asta. Si atunci intelegem neputinta celui care m-a ranit. Atunci Dumnezeu ne ajuta sa patrundem si mai adanc in tiparele acestea cu care traim, si care ne formateaza, si descoperim ca noi am intrupat nu doar propia existenta ci si a intregului nostru neam: parinti, bunici, pana la Adam. Mai mult decat atat, intrupam maniera in care lumea din jurul nostru traieste. In acest moment imi privesc marea de pacate, oceanul de pacate pe care l-am facut. De fapt este o intrupare, o traire, o aducere la nivelul vazut al vietii pe care am primit-o. Si daca devin constient mai devreme, si invat sa-i dau lui Dumnezeu asta, cu atat procesul este mai putin dureros si de mai scurta durata.

Si aici ma despart de psihoterapiile seculare, care vor sa patrunda in suferinta omului pana la memoria celulara, sau pana la incostientul omului, pentru ca Dumnezeul nostru foloseste niste stratageme, niste mici trucuri, si iti aduce la nivelul constiintei un pacat mic, ca sa nu te sperii, si iti da darul pocaintei, daca tu primesti, si se vindeca tot sufletul. Rugaciunea isihasta, si rugaciunea, cum ne vorbesc Sfintii Parinti, curata adancul inimii. Pe masura ce implinim poruncile descoperim in ce masura inima noastra este bolnava, si primim noi si noi puteri, ca sa lucram, sa mergem mai departe.  Noi suntem oamenii de pe urma, de la sfarsitul vremurilor. Si eu sunt un calugar, dar daca ma compar cu Sfantul Siluan, sau [cu un alt calugar] de la inceputul monahismului, deznadejdea e totala.

Dar un Parinte, care s-a gandit la mine, mi-a zis ca daca ea o sa faca putinul pe care eu, daca nu-l implinesc nu ma mantuiesc, se va mantui. Am incercat dar nu prea a mers. Si atunci ce-i de facut? Cum sa ma prezint eu in acelasi loc cu Sfantul Siluan, al carui nume il port? Facand tot ce pot in micimea mea, si sa contam pe interventia lui. In Rai se intra cu pile. Am inteles si am vazut asta cand Parintele meu mi-a spus ca o sa predice la Patriarhie, si sa ma duc acolo sa ma impartasesc. M-am dus, am fost fascinata de ce frumos era… Si nu vazusem niciodata toate ornamentele cu care erau impodobiti episcopii, nu vazusem niciodata Patriarhul in persoana. Si cand ne-a chemat la Sfantul Potir nu mai era nimeni. Aveam emotii, lumanarea mea se indoise de caldura, nu puteam sa-mi misc picioarele. Parintele se uita pe langa Patriarh si striga: “Eugenia, unde esti?”. Patriarhul intra in Sfantul Altar cu Potirul, si Parintele meu ii spune: “nu plecati, o sa soseasca”. Un diacon a venit langa mine cu un sfesnic cu trei lumanari, m-am impartasit si am ramas asa. Si am zis: “Aha, deci asa o sa intru in Rai. Trebuie sa raman mereu aici in biserica, si daca cineva va intreba unde sunt, sa zic: aicea sunt”.

Apoi, etapa urmatoare, dupa iertare, este sa invatam sa traim aceasta liturghie permanenta, sa invatam sa traim adancul acesta din noi, si care eu o numesc liturghia launtrica – care consta intr-o etapa de pregatire: rugaciunile incepatoare, Psalmul 50, asezarea in fata lui Dumnezeu ca intr-o intalnire de dragoste. Cineva mi-a zis: “dar eu nu simt ca ma iubeste [Dumnezeu]”. Si am zis: “te rog sa-i spui: A zis Maica Siluana ca ma iubesti. Ajuta-ma sa simt”. Dupa o luna a simtit ca il iubeste, deci a practicat asta timp de o luna. Apoi multumim lui Dumnezeu pentru ce am trait in acea zi, iertam pe cei care ne-au intristat, cerem iertare pentru greselile noastre. Apoi stam si oferim lui Dumnezeu ceea ce simtim in trup. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca sfintii si-au desprins sensibilitatea de pofta si de imaginatie, si le-o dau lui Dumnezeu. Si simtirea devine organ de cunoasterea a iubirii lui Dumnezeu in loc sa devina un organ de cunoastere rationala, care e foarte buna, dar nu atunci. Asta ne ajuta sa unim mintea cu inima, ocolind partea inflamata a sufletului, a inimii, unde traim cu entuziasm, cu sentimente – o mare piedica in calea celor care vor sa creasca. Majoritatea oamenilor cauta inima acolo unde sunt sentimentele sufletesti pozitive. Or acestea sunt impulsurile inimii prelucrate deja de tiparele prin care noi privim lumea: imi place – nu-mi place. Va dau un exemplu: daca va place fotbalul, si aveti o echipa preferata, veti avea sentimente pozitive cand echipa dumneavoastra baga gol, si negative cand pierde, dar la fel de frumos a fost si colo si colo.

Atata timp cat noi traim viata duhovniceasca la acest nivel afectiv, sufletesc, nu putem inainta, pentru ca mereu apare cineva care sa faca altfel de cat imi place mie. Ai vazut cum canta acolo? Deci nu mai aud rugaciunea pentru ca de fapt, cu aceste sentimente pozitive, eu de fapt imi hranesc egoul. Ori egoul are deja tipare, are trei axe prin care el priveste: imi place, nu-mi place, nu ma intereseaza. Si constiinta noastra lucreaza doar cu 40 de impulsuri de informatie pe secunda – partea constienta- iar subconstientul meu percepe 40 de milioane de informatii pe secunda. Deci ma intereseaza doar 40 de impulsuri, din care unele imi plac, si altele nu-mi plac, si aleg ce-mi place, si celelalte nu ma intereseaza. De aceea acceptam cuvantul lui Dumnezeu, ca placerea este dusmanul nostru, si care ne separa de Dumnezeu. Nu e vorba de placerea pe care o simt prin papilele gustative, ci placerea care ma face sa zic: “Oh, carnati!”. Deci placerea imi ingusteaza privirea. Iar o anumita placere ma orbeste total. Cine ghiceste care este aceasta placere? E pentru barbati intrebarea 🙂 Ramane valabila si pentru calugari – care poate ca au visat ceva si tot stiu. Placerea plecarii semintei barbatesti in trupul femeii este placerea culminanta care-l desfiinteaza pe om, se uita pe sine – partenera a uitat-o de la inceput, putem sa o schimbam, ca el nu stie ca e alta 🙂 ; ma iertati, de la dumneavoastra stiu asta, ca eu nu am de unde-, si unii merg pana acolo ca o numesc extaz mistic. Este vorba doar de placerea barbatului. Chiar daca femeia participa cu placere la imbratisarea dinte barbat si femeie, ea nu-si pierde mintile, constiinta; ratiunea si-o mai pierde dar nu-si pierde constiinta. Asa suntem dupa cadere. Deci pacatul este uitarea lui Dumnezeu, si nu placerea [resimtita].

Cei care au luptat impotriva placerii ne recomanda sa mancam tarana, cenusa, … mai ales cand e vorba de placerea intima dintre barbat si femeie. Dar Dumnezeu nu cere asta, ci dimpotriva, ne cere la Cununie sa ne veselim unul cu altul: “sa te veselesti ca Abraham cu Sara”. Un om m-a intrebat: “adica sa ne asteptam la un film de comedie? Adica, daca Biserica nu imi cere sa ma veselesc cand ne imbratisam, ce sa fac, sa ma uit la filme ca sa ne veselim impreuna?”. Si atunci am invatat eu sa ma gandesc la sexualitate, si la placere, ca sa pot raspunde. Si cand am inteles ca pacatul este uitarea lui Dumnezeu, am descoperit ca multe placeri ne fac sa-L uitam pe Dumnezeu si ca asceza, postul, generarea placerii, nu este decat o pregatire ca sa traim deplinatatea placerii, asa cum a gandit-o Dumnezeu in noi. Placerea este calea prin care omul poate sa se sinucida si pentru care ucide. Intr-o experienta de laborator i s-a implementat unui sobolan un cip in centrul placerii, si cand sobolanul apasa pe o pedeala se activa cipul, si el simtea placere. A invatat sa faca asta, si apoi a renuntat sa manace, sa-si uite consoarta si puii, si a ajuns la epuizare. Daca nu se oprea experimentul, murea. Cam asa facem si noi cand devenim dependeti de placere. E mai complicat, dar tot asa. De aceea Dumnezeu a coborat la noi si ne-a invatat sa postim.  Semnul ca Mirele este cu noi este prezenta Duhului Sfant si prezenta luminii necreate. Pana atunci sa postim serios, pentru ca ajungem sa ne schimbam carnea rugaciunii.

Rugaciunea, spun Sfintii Parinti, trebuie sa fie in carne, incarnata, sa aiba propia ei carne. Sfantul Vasile de la Poiana Marului are cateva cuvinte foarte lamuritoare in aceasta privinta. Sfintii Parinti filocalici vorbeau despre carnea rugaciunii ca foamea postului, ce simte carnea mea cand flamanzeste. Si Sfantul Vasile de la Poiana Marului adauga ca putem folosi orice simtire a trupului pentru a  face carne a rugaciunii. Sa zicem ca eu sunt un baiat de 25 de ani si ca vad o fata de 18 ani foarte frumoasa, si intreaga mea fiinta tresare. Zic: Doamne, ce frumoasa e! Sufletul suspina, inima bate si trupul reactioneaza ca atare. El poate sa zica: ma duc dupa ea, o prind si o pup. Sau zice: ah, ce-as imbratisa-o, daca nu e un pacat. Si duhovniceste sa ia aceasta miscare dinlauntrul fiintei sale si sa-L cheme pe Dumnezeu in aceasta miscare: Doamne, miluieste-ma, vindeca-ma, imbunatateste-ma, fa tot ce vrei cu aceasta miscare. Asta este viata mea, ti-o dau Tie. Eu nu sunt vinovat ca simt asta, eu sunt viu si vreau sa traiesc asta cu Tine, in Duhul Sfant. Si sa vedeti ce se intampla. Nu am experienta asta, dar o am pe cea cu furia. Maicutele mele nu vor sa faca ce le spun eu, si ce le spun eu le ajuta sa se indumnezeiasca. Si intr-o zi am zis: “le omor, le duc in Rai, eu ma duc in Iad, dar macar le-am bagat acolo”. Ele m-au anuntat ca ma iubesc atat de mult ca or sa vina cu mine. Atunci m-am hotarat: Doamne ce sa fac cu furia asta? Si mi-a zis: in niciun caz sa nu te stapanesti, da-mi-o Mie. Si nu exprimarea furiei, ci presiunea furiei. Daca facem liturghia aceasta de care vorbesc, dimineata si seara, toata ziua putem sa-i dam lui Dumnezeu orice senzatie, orice simtire, orice impuls. Daca imi place ceva si spun: “Doamne ce bun e, iti multumesc!”, si ii ofer aceasta vibratie a vietii mele, care apare cand imi place si cand e bine; cand e ceva rau, ma rog sa ma apere, daca ma inhata vrajmasul ma rog sa ma scape, si daca n-am scapat, si am facut raul pe care nu-l vreau, atunci cer iertare si, oricum ar fi, tot cu Dumnezeu suntem si nu deznadajduim.

Iadul e inlauntrul meu. Am uitat sa va spun: Imparatia Cerurilor este in interiorul meu. Am pornit intr-acolo si am ajuns in iad, si acolo L-am intalnit pe Hristos cel viu pentru mine. Pentru ca El S-a intrupat luand tot ce e in trupul meu, tot ce am mostenit, tot ce am facut, tot ce e in trupul meu de la Adam incoace. Acesta este Adam ipostatic de care vorbeste Parintele Sofronie. Ce este important, este ca sa nu intram in iad ca sa ramanem acolo. Cineva spunea ca iadul este un loc de trecere. Pentru mine este un loc de intalnire. Si am avut o mare bucuire cand Parintele Rafail Noica a spus ca “omul, Adam, l-a pierdut pe Dumnezeu in Rai, si L-a regasit in iad”. Orice alta intalnire cu Dumnezeu este acolo unde mi-a zis mie Parintele ca mi se pare ca sunt. Putem medita, putem sa cultivam bucuria, si pacea, si virtutile, atat cat e posibil omului – pentru ca este posibil, caci omul este dupa chipul lui Dumnezeu – dar pana nu coboram in iadul din noi, ca sa ne asumam omenitatea, nu ma intalnesc cu Hristos care a coborat sa se intrupeze. Nu a venit sa-mi dea sentimente si nici sa ne spuna ideologi.

In cursurile noastre folosim ideologii ale psihologiei contemporane, ca sa-l ajutam pe cel care vine la noi sa vada cat este de bolnav. Aceste instrumente sunt ca un ecograf, care iti arata cat esti de bolnav, dar nu te vindeca. Eu pot sa ma duc la doctor si sa-i spun: “ma doare aici”, dar pot sa nu ma mai duc si sa zic: “ei, poate nu ma mai doare maine, poate inghit ceva si lasa, ca-mi trece”. “Uite, pe ea o doare mai tare si nu ma duc”. Dar daca ma duc la ecograf si-mi spune: aveti o tumora asa de mare, ma duc repede la doctor. Aceasta este misiunea pe care o facem noi: ajutam pe cei bolnavi sa vada cat de grav bolnavi sunt, le spunem cine-i vindeca, si de ce maniera ne vindeca, si apoi il trimitem la infirmierii Vindecatorului.

Astazi am fost invidioasa pe Parintele Philippe [Dautais] pentru ca este barbat 🙂 Si barbatul are privilegiul de a fi preot, de a fi duhovnic, si nu trebuie sa caute un preot pentru cei pe care i-a descoperit si i-a hranit. Dar apoi mi-am dat seama ca tot eu stau mai bine. Cel care mi se plange, sau care intra in relatie cu mine, intra in carnea mea, in sangele meu. Ma doare casa vietii mele, si inteleg ce inseamna mila lui Dumnezeu din maruntaiele Lui. Si va spun eu, noi femeile semanam mai mult cu Dumnezeu decat barbatii, ( 🙂 ) pentru ca noi ne dam pe noi insene de mancare. Intai sangele in burtica, apoi laptele, apoi zilele. “Mi-a mancat zilele” [spun femeile]. Barbatii spun: “oh, mi-a mancat banii”.

Mi se reproseaza uneori in tara, ca fac prea multa psihologie, si ca omul n-are nevoie de psihologie. Si am zis ca daca eliminam psihologia si psihismul o sa ramaneti singuri in biserica. Toti suntem oameni sufletesti, toti ne ducem cu viata noastra care functioneaza doar pana la nivelul psihismului. Inca nu ne-am nascut in duh toti, si avem treaba cu acest vas in care intra Duhul Sfant. [Omul vine in Biserica cu sufletul lui, si trebuie sa ascultam acest om psihic, interior, care vine la Dumnezeu, caci mai are mult de lucru pentru a se naste in duh. Nota – IPS Iosif]. Si Duhul vine in vasul acesta psihic, in viata omului sufletesc si tot ce este in mine se converteste, se induhovniceste, nu dispare, se transforma. Apoi, un alt repros care mi se face este ca ma ocup prea mult de sexualitate. Unul mi-a zis ca sunt profesoara in sexualitate. Da, pentru ca este partea cea mai ranita din sufletul omului, si cea mai atacata de satana, pentru ca pe acolo vine viata, pe acolo venim la viata, si vrajmasul uraste viata. Cand ne vindecam aceasta energie, cand primim harul sa ne vindecam, abia atunci suntem asezati in relatie sanatoasa cu Dumnezeu. Astazi exista mult desfrau si placerea trupeasca a devenit metoda de consum si de a-l inrobi pe om. Astazi tot mai multi copii sunt dependenti de placerea erotica, inca de la nastere. Ei se masturbeaza inca din primele luni de viata si psihologii de astazi spun ca este normal, dar nu este normal. Avem multe lucruri din punctul asta de vedere, dar sa nu deznadajduim, daca asta este realitatea. Dumnezeu ne-a spus ca o sa fie cu noi pana la sfarsitul lumii si a stiut ca a va fi asa. Singurul pacat este de a refuza vindecarea Lui si maniera in care ne-o ofera.”

2 Comments »

Tabara pentru tineri, sub auspiciile gandirii lui Nicolae Steinhardt, in septembrie 2015

“Singura şansă a creştinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt” (N. Steinhardt)

 

afis sept 2015_n

Fraze din scrierile monahului de la Rohia, Nicolae Stenhardt:

“Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”

“În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu fie perfecţiunea – generatoare de băi de sânge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci dimpotrivă, imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cât mai puţin rea, singura cu putinţă aici.”

“Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”

“Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.”

“Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Şi fiecare obţine ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine prin neprecupeţit sacrificiu, înfrângând lenea, nestăruind asupra scrupulelor. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru rataţi; şi rataţii pe plan social sau duhovnicesc sunt cei care s-au dat bătuţi, n-au avut mesaj, sau nu le-a fost destul de scump.”

“Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.”

 

Leave a comment »

Principesa Ileana – Maica Alexandra: spre si in monahism (II)

… Continuare de aici…       Principesa Ileana a imigrat la inceputul anului 1948, dupa expulzarea din Romania, intai in Elvetia si apoi in Argentina. In 1950, bolnava de artrita, i s-a permis sa plece pentru tratament in SUA, unde a ajuns numai cu cei 6 copii, in vreme ce sotul ei, arhiducele Anton de Habsburg nu a mai insostit-o, casnicia lor apropiindu-se de sfarsit. Principesa Ileana s-a stabilit deci in SUA in 1950. Divortul de arhiducele Anton de Habsburg s-a pronuntat in luna mai a anului 1954 si in acelasi an, in iunie, ea s-a recasatorit cu medicul patolog Stefan Nicolae Issarescu (n. 5 oct. 1906, Turnu Severin, Romania; d. 21 nov. 2002, Providence, Rhode Island, SUA) – un supravietuitor de origine romana al lagarelor de concentrare din timpul celui de al II-lea razboi mondial, stabilit ulterior in SUA. Acesta era medic angajat al Deaconess Hospital din Newton, Massachusetts, oras unde era stabilita si Principesa Ileana. Despre aceasta casatorie, fiul ei cel mai mare, Stefan, avea sa spuna dupa ani de zile, ca a fost o greseala.

Ileana si Stefan Issarescu 2

Principesa Ileana si doctorul Stefan Nicolae Issarescu la cununia lor, iunie 1954, Michigan, SUA

Ileana si Stefan Issarescu 1

Principesa Ileana si cel de al doilea sot Stefan Issarescu, 1954 (pe mana poarta o bratara cu cruci)

Pentru a se intretine pe ea si pe copii, inca din ultima parte a anului 1950 Principesa Ileana  a inceput sa sustina conferinte pe continentul american. Prima dintre ele i-a fost propusa de Boston Institute of Management in toamna lui 1950 si rasplatita cu suma de 25 de dolari. Tema aleasa de principesa a fost “Communism and Christianity“. Au urmat nenumarate prelegeri in urmatorii 11 ani, timp in care a calatorit peste 65.000 km. Temele predilecte de prelegere erau cele despre suferinta poporului roman sub comunism, dar si teme religioase. Intrand in colaborare atat cu Episcopia Ortodoxa Romana din SUA – cu sediul in Michigan, cat si cu Episcopatului Roman Ortodox  – de la Vatra, Illinois, a inceput sa scrie articole religioase pentru ziarul Solia si respectiv sa predea cursuri de educatie religioasa la Vatra. Intr-un interviu al sau din 1990 avea sa spuna: “I traveled 40,000 miles and talked to thousands of people about what was happening in Romania. I am afraid most of them did not believe me. It is only now that they are learning about the horrors that occurred there, the killings and the concentration camps.

In vara anului 1957 in casa ei de pe 30 Hyde Avenue, din oraselul Newton 58, Massachusetts (langa Boston), avea amenajata la parterul cladirii in stil vechi dar confortabil o capela personala, pe peretii careia erau atarnate doua icoane vechi (de secol XV), mostenite de la mama ei, Regina Maria a Romaniei. In acelasi an apare intr-o fotografie (cea de mai jos) insotitoare a unui articol despre turul ei de conferinte in Irlanda si Anglia, alaturi de propriile desene cu tema religioasa si icoane, probabil in micul sau atelier de desen de acasa. In mana, in desenul de mai jos, tine un desen realizat de ea in creion si cerneala, cu un inger (fotografia detaliata a acelui desen, dedesubt) – caci ea se intalnise cu Ingerii inca copil fiind (vedeti aici).

Pr Ileana si icoanele

Poza dintr-un articol cu titlul “NEWTON’S ROYAL PRINCESS TO ‘SELL’ U.S. TO ENGLAND” semnat de Fred Brady in ziarul “The Boston Sunday Herald”, 7 iulie 1957 (courtesy of Tom Kinter) – cu icoanele desenate de ea

Ileana-angel

Inger – desen de Principesa Ileana, 1956 sau 1957, courtesy of Tom Kinter

Tot in 1957 Principesa Ileana a suferit o operatie foarte dificila, care a tintuit-o la pat multe saptamani. Aceasta este perioada in care a hotarat in inima ei sa isi schimbe viata total si sa se dedice numai rugaciunii si Bisericii. Pentru un an intreg s-a luptat in tacere cu aceasta nevoie interioara, iar in toamna anului 1958 a impartasit sotului ei, doctorul Issarescu, dorinta ei de solitudine si de dedicare rugaciunii. Insa nu a facut nici un demers efectiv in acel sens, in acel an. La cateva luni dupa aceasta, in ianuarie 1958, fiica sa mezina, Minola, a murit, impreuna cu sotul ei, intr-un accident de avion in Brazilia (fiind insarcinata cu al doilea copil si lasand in urma o fetita orfana), iar apoi peste cateva luni, in vara aceluiasi 1958, fiul cel mare, Stefan, a facut o encefalita virala si a zacut in coma luni de zile, recuperarea sa cerebrala durand ani de zile. Dupa aceste tragedii, nevoia ei de liniste si rugaciune s-a amplificat si mai mult, insa abia inspre toamna anului 1961 va face primul pas hotarator. Divortul de Stefan Issarescu se pronuntase insa in 1960, dupa multe dificultati si dupa ce ea lucrase pentru o misiune indiana in Nevada, departe de orice zona urbana. In 1961, dupa consultarea cu episcopul Valerian Trifa, a hotarat sa incerce vietuirea intr-o manastire, spre a vedea daca viata monahala i se potriveste. Ea a ales Manastirea de la Bussy-en-Othe, din Franta. Era o manastire mica si linistita, exact ceea ce cauta. Astfel, la varsta de 52 de ani,  Principesa Ileana s-a stabilit la Manastirea ‘Notre Dame de Toute Protection’ devenind novice (sora incepatoare). Dupa cativa ani de vieturie acolo ii scria unei prietene mirate ca reuseste sa ramana retrasa fata de lumea in care a trait si conferentiat: “As far as my country and my countrymen are concerned, all that trespasses on my life of prayer has been gradually cut out, but I remain in the service of their and my Church. Our Faith and nation are so closely linked as to be one. I was born to a position of responsibility and leadership, and it is both in the Orthodox and Royal tradition that one of my station should in days of stress enter monastic life and pray with and for them.” Cativa ani inainte dar si in primii ani de viata monastica, Principesa Ileana transmitea conationalilor sai, prin intremediul Radio Europa Libera, Cuvantul lui Dumnezeu si meditatii zilnice.

Din 1961 a ramas un document in care explica decizia de a deveni calugarita (preluat de aici):

Why did I myself so late in life choose to become a nun? The reasons are many and complex and run through my entire conscious life, and my desire for the monastic life dates far back into my youth. My way has been long and tortuous, circumstances, my obligations at specific times, as well as my many failings have stood in the way. But I never, throughout the years, lost sight of God, nor did my longing to come closer to Christ decrease.

I have now entered the monastic life because I felt and feel, without the shadow of doubt, that this is the one and only right way for me front now on. The true way for me to serve my Church, my country and my fellow men, and God willing, a way of salvation for my own immortal soul. I believe that there is a crying need for Orthodox monastic institutions in this country, especially for the English-speaking faithful. I feel that God has called me to this specific work, whatever difficulties may lie in my path. For me not to follow this call would spell disobedience to God’s will and purpose.

In no way do I think I am particularly capable or worthy, but for a reason I cannot fathom, I have been commanded to this particular duty, and my job is to do the best I can with those gifts I have been endowed with, humbly accepting to run the race that is set before me. The answer to any doubts I may have I find in the words of the Lord Christ: ‘What is that to thee? Follow thou me!’ (John 21:20). This I shall do, so help me God.

Gandul de a fonda ea insasi o manastire ortodoxa a aparut, se pare, in acelasi an 1961. Astfel, Principesa Ileana a discutat despre aceasta idee a sa cu mai multi ierarhi ortodocsi din SUA. Locul de constructie dorit initial de ea era situat undeva in desertul Nevada – in Smith Valley, caci isi dorea o viata singuratica de acum inainte. Insa din considerente practice, pana la urma locul ales a fost in Penssylvanya, langa Ellwood City. Principesa Ileana a fondat Manastirea, ce avea sa poarte hramul “Schimbarea la Fata”, la sfarsitul anului 1967, la cateva luni dupa depunerea voturilor monahale in manastirea de inchinare de la Bussy-en-Othe, cand ea a devenit Maica Alexandra. Intr-un interviu ea amintea insa ca acest gand, de construire a unei manastiri, l-a avut mai intai pe vremea cand copiii ei erau mici, si ea se afla in Austria: “When I lived in Austria and my children were small, I dreamed of building a monastery in a glorious place in the mountains to later retire to it, but the war made it impossible“.

Locul Manastirii Schimbarea la Fata (Monastery of Transfiguration)  de la Elwood City se afla la cca. 50 mile nord-vest de orasul Pittsburg si a fost ales pana la urma deoarece densitatea de ortodocsi era cea mai mare in acea zona: existau numeroase parohii ortodoxe pe o raza de 100 mile fata de Ellwood City. Cu sustinerea organizatorica a episcopului Valerian Trifa, si cu aportul financiar primordial al Principesei, capela Manastirii de la Ellwood City a fost inaugurata si sfintita in septembrie 1968, de catre Mitropolitul Irineu. La 25 martie 1969  Maica Alexandra a fost consfintita maica superioara (stareta) si a servit  acolo de pe aceasta pozitie din 1969 pana in iulie 1981 (cand s-a retras de pe aceasta pozitie datorita starii de sanatate si slabiciunii). A continuat insa vietuirea la Elwood City pana la moarte, in ianuarie 1991, insa ca simpla monahie.

La inceput, in 1967, cand a demarat asezamantul, a trait singura, intr-o remorca. Dupa aproape un an de zile, cand prima cladire era finalizata, alte cateva doritoare s-au atasat asezamantului ortodox. La sfarsitul lui 1968 erau gata biserica si doua aripi ale manastirii. Manastirea fondata de ea a fost prima manastire ortodoxa cu vorbire in limba engleza din SUA. Principesa Ileana-Maica Alexandra a devenit astfel a treia descendenta a Reginei Victoria de sex feminin,  care s-a calugarit si a ajuns stareta într-o mănăstire fondata de ea insasi. A servit ca stareta si apoi ca simpla calugarita la Manastirea de la Ellwood City timp 23 de ani. Cu totul, a imbratisat trairea monahala timp de 31 de ani. Maica Alexandra petrecea in medie, zilnic, 5 ore in capela, la rugaciune. Programul de rugaciune al manastirii americane era cu perioade de rugaciune de cate doua ore, de trei ori pe zi.

Consecration

Desen al Maicii Alexandra reprezentand “Schimbarea la Fata a Domnului” – hramul asezamantului, realizat in septembrie 1968 (courtesy of Tom Kinter)

Fotografiile de mai sus, de data recenta, sunt preluate de pe site-ul oficial al manastirii de la Ellwood City. Icoana cu Fecioara Maria si Pruncul Iisus dainuieste acolo din vremea Maicii Alexandra.

10_winter_DSC02265

Vedere de iarna a asezamantului de la Ellwood City in vremea de azi (foto preluata de aici)

In 1978 au sosit la Manastirea Maicii Alexandra, din Romania, trei maicute. Mai intai a sosit Maica Benedicta Braga – venita de la Manastirea Varatec, dupa multi ani petrecuti acolo (aceasta maica fusese gazda, vara de vara la Varatec, a academicienei Zoe Dumitrescu Busulenga ce venea si statea saptamani sau luni intregi acolo). Tot de la Varatec au mai venit apoi si Maica Apolinaria si Maica Gabriela. De origine romana a mai aparut si Maica Iustina – vaduva unui teolog roman stabilit in SUA. In acelasi an Maica Alexandra a suferit o operatie de inlocuire a articulatiei soldului, si a inceput sa poarte baston. Pana in 1990 va suferi si alte operatii la coloana vertebrala, suferind in continuare si de artrita. Pe sub haine purta mereu un corset pentru spinare. Cu toate problemele acestea de sanatate, nu a devenit o persoana sedentara, imobila.

In perioada anilor 1983-1989 preotul Manastirii de la Elwood City a fost arhimandritul Roman Braga (fost detinut in inchisorile comuniste din Romania), fratele de sange al Maicii Benedicta. Dupa venirea Parintelui Roman la Ellwood, conversatiile in limba romana cu Maica Alexandra si Maica Benedicta pe teme profunde, spirituale, dar si pe teme istorice si sociale au devenit dese.

 

 

 

Parintele Roman si Maica Alexandra

Parintele Roman Braga si Maica Alexandra, cca. 1988, Manastirea de la Ellwood City, SUA

In anul 1988, la vremea cand Maica Alexandra dadea un interviu pentru Associated Press – jurnalistei Marcia Dunn, aceasta nota ca portretele parintilor ei, Regele Ferdinand si Regina Maria erau asezate pe perete in camera de zi a corpului A de cladire, camera pe care Maica Alexandra o impartea cu o alta calugarita. Icoane in aur si argint, de secol XV, erau asezate intr-un colt din chilia ei. Icoane vechi, dar si cruci si triptice se gaseau la acea vreme in micuta capela a manastirii – unele dintre ele aduse de ea din Europa.  Jurnalista a observat de asemenea prezenta micii cutii aurii cu pamant romanesc (vedeti aici) pe care o pastra ca pe cel mai sfant si scump odor la capatul patului sau, Maica Alexandra, si ii spunea ca doreste sa fie inmormantata cu acel odor. “Thank God, I always had a really strong faith that carried me through everything.”  […] “In my heart, I always wanted to become a nun,” she said. “But there was so much to be done in Romania when I was young.”

Pasaportul ei, britanic – datorita stramosilor sai din casa de Hanovra, purta inca, in 1988, stampila “You have no right to return.” – nu avea dreptul sa revina in Romania. “I’ll always be homesick,”- ii destainuia jurnalistei, adaugand: “I think that’s an illness of which one is never cured. You accept it like one accepts anything else.Besides, what I’m homesick for doesn’t exist anymore. That’s the tragedy.

La inceputul lunii ianuarie 1990 la Manastirea de la Elwood City se aflau, in afara de Maica Alexandra, alte 11 maici si surori. In aceeasi perioada, Maica Alexandra spunea: “I don’t want to return to Romania, because I would like to die remembering her as she was before the communists” – intr-un interviu pentru ziarul The Philadelphia Inquirer, la 2 ianuarie 1990. Reporterul, John Corr, scria despre Maica Alexandra ca era o femeie tacuta, ca vorbea incet si zambea des.  O caracteriza ca avand un spirit pasionat, maniere exprimate cu modestie si un anumit aer de demnitate intrinseca. Biblioteca ei era mare si cuprindea lucrari teologice dar si volume de poezie, fictiune și istorie. Era o persoana ancorata in cunosterea istoriei si a evenimentelor prezentului si trecutului. Vorbea franceza, germana, engleza si romana.

Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989 din Romania, si dupa caderea regimului Ceausescu, ea s-a angajat cu toata forta de care mai dispunea la acea varsta inaintata, sa lucreze in cadrul Orthodox Episcopate of America din Jackson, Michigan, pentru a organiza un Fond de  ajutorare pentru Romania. In 1990, la invitata societatii de binefacere Christiana, dar dorind de asemenea sa isi mai vada o data tara, s-a decis sa faca o calatorie in Romania. Cu doua zile inainte de plecare, fiind bolnava cronic, a facut o vizita la medicul ei curant pentru niste infuzii pe coloana vertebrala (suferea de mari dureri), dar exact in cabinetul medical a suferit un atac de cord. Cu toate acestea, nu si-a schimbat planul de calatorie spre Romania. Pe drumul spre tara ei, a facut o escala in Germania la fiica ei Alexandra (Sandi), care constatand starea foarte precara de sanatate a mamei sale, dar si decizia de a merge in Romania a hotarat sa o insoteasca. Fiind si asistenta medicala, a putut sa o ajute si in acest mod. Astfel, Maica Alexandra va ajunge in tara si va vizita mai multe locuri dragi, inclusiv Branul si mormintele parintilor ei – Regina Maria si Regele Ferdinand – de la Manastirea Curtea de Arges. Punctele de sedere s-au aflat la manastiri. Imediat dupa acea vizita Nicolae Stroescu Stînişoară a realizat un interviu telefonic cu Maica Alexandra – la 23 septembrie 1990 (interviul se poate citi aici) – interviu in care poveste pe indelete despre vizita din tara.

La numai cateva luni dupa intoarcerea din Romania in SUA, aflandu-se la Manastirea de la Elwood City, la 4 ianuarie 1991 a cazut si si-a fracturat soldul; a fost imediat spitalizata, iar la 8 ianuarie a facut un nou atac de cord puternic. Urmatorul atac de cord avea sa-i fie fatal, stingadu-se din viata la 21 ianuarie 1991.  Maica Alexandra este inmormantata la Manastirea americana pe care a fondat-o si in care a slujit atatia ani (fotografia cu crucea de la mormant, mai sus).

*** In loc de epilog – din spusele Maicii Alexandra, in 1990, imediat dupa ‘Revolutia’ romana:

Now, what must be done is to recapture our history. The communists destroyed so much of it and distorted so much of it. There are generations of children who do not know the truth and many who have been so indoctrinated by the communists that they cannot accept the truth.” – Principesa Ileana, 2 ianuarie 1990, intreviu pentru ziarul american “The Philadephia Inquirer”.

***

Scrierile Principesei Ileana – Maica Alexandra:

I Live Again
Ileana Princess of Romania
    Rinehart & Company, Inc., New York, 1951

Hospital of the Queen’s Heart
Ileana Princess of Romania
    Rinehart  & Company, Inc., New York, 1954

Meditations on the Nicene Creed
Ileana Princess of Romania
Morehouse-Gorham Co., New York, 1958

Introduction to the Jesus Prayer
H.R.H. Princess Ileana of Romania
Forward Movement Publications, 1959

Our Father – Meditations on The Lord’s Prayer
Princess Ileana of Romania Mother Alexandra
The Orthodox Book Center, Miami

Outline of Romanian Literature
Princess Ileana
World Literatures
University of Pittsburg Press, Pittsburg, 1956

The Spirit of Orthodoxy
H.R.H. Princess Ileana of Romania
The Advent Papers, Boston

The Holy Angels
    Mother Alexandra (Princess Ileana of Romania)
Copyright 1981 by Mother Alexandra
Light and Life Publishing Company, Minneapolis, 1987
ISBN 0-932506-10-0

Traiesc din nou (I Live Again)
Principesa Ileana de Romania
    traducere de Agra Baroti-Gheorghe
Humanitas, Bucureşti, 1999
ISBN 973-28-0228-6

Traiesc din nou (I Live Again), Editia II
Principesa Ileana de Romania
    traducere de Agra Baroti-Gheorghe
prefata de Al. Paleologu
Humanitas, Bucureşti, 2005
ISBN 973-50-1026-7

 

1 Comment »