Imagini de dor / A fost Aici: amintiri in imagini cu Parintele Justin Parvu

Artistul fotograf Cristina Nichitus Roncea, lanseaza zilele acestea un album de fotografii profesioniste, realizate cu Parintele Justin Parvu, sfantul romanilor, de la Manastirea Petru voda (jud. Neamt). Pentru multi dintre noi, care am avut marea sansa de a-l intalni macar o data in viata, dar si pentru altii multi care nu au mai apucat sa-l intalneasca Aici, zilele de dor, zilele de cautare, vin si vor veni mereu, cu siguranta! Fiindca omul acesta, caci om a fost…, ne-a invatat mereu ceva ce altii nu au stiut sa ne invete: sa privim doar pe Verticala, catre Cer, ca spre singura tinta!

Imi amintesc ca, personal, auzisem “intamplator” de Parintele Justin – abia in 2009, si primul meu gand a fost atunci: “trebuie sa merg sa il vad!” Cum arata?… Si m-am dus. Si-apoi, cand mi-era dor, ma duceam iarasi. Macar o clipa sa-l vad… Nevoia aceasta cred ca e omeneasca. Asa suntem, avem nevoie sa vedem fata, ochii, privirea unui om, e felul nostru de-a ne-mbratisa cu aproapele. Si-n plus, oglinda sufletului este privirea. De-aceea, oricate am citi, oricate am auzi, ziceri al Parintelui Justin, dorul acela, tanjirea aceea, va fi si fata privirea sa, de chipul sau, pe care privindu-l, vom primi nadejdea de a merge mai departe. Ipostazele in care camera foto l-a putut surprinde, spun: se poate, nu deznadajduiti! Adesea ne rugam la icoane, in fata lor. Fata de cei iubiti si plecati fizic de langa noi, simtim nevoia iminenta sa le privim si imbratisam fotografia. Este un mod natural de a comunica, atunci cand persoana nu mai este Aici.  De aceea cred, ca nu numai memorabilele invataturi si marturii ale Parintelui Justin sunt ceea ce ne ramane, ci si fotografii cu imagini ale Parintelui, in diverse imprejurari. Comunicare in imagini, nepretuita!

De aceea, ma bucur sa impartasesc la randul meu aici, vestea aparitiei albumului de fotografii ale Cristinei Nichitus Roncea, “Parintele Justin Marturisitorul“. Pagina de internet a Albumului este aici, acesta putandu-se comanda si pe internet, de aici.  

Azi la Sambata: in memoriam, Parintele Arsenie Boca – 103 ani de la nastere

Interiorul bisericutei vechi, acolo unde slujea Parintele Arsenie; biserica este pastrata intocmai ca in vremea parintelui

Imagine dinspre munte spre incinta manastirii, peste lac; cladirile cele noi.

Vechea poarta de intrare in manastire, cu crucea veche de piatra pierduta printre flori; crucea este aceeasi ca si pe vremea Parintelui Arsenie

Curtea manastirii – in centru bisericuta veche, in aceasta dimineata, la inceperea slujbei din biserica noua si mare, inainte de sosirea multilor pelerini

Imagine cu lacul manastirii – azi, lac amenajat la dorinta Parintelui Arsenie, in 1946

Motto:

„M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: Transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu si frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieti” – scria Parintele Arsenie Boca, intr-o scrisoare din anii ’40, adresata fosului sau coleg de banca de la Liceul din Brad, Petru Boldor.

Astazi, acum 103 ani se nastea intr-o casuta de lemn de pe Dealul Bujorului din Apuseni, deal ce apartinea de satul Vata de Sus din judetul Hunedoara, Zian Valean Boca. La varsta de 33 de ani, in 1943, devenise deja un pol de referinta al misionarismului ortodox romanesc, motiv pentru care si marele profesor teolog Dumitru Stăniloae va hotara sa vorbeasca in mod special despre “Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu” de la Sambata de Sus, in ziarul ortodox „Telegraful Român” din 8 august 1943 (Sibiu):

„De mult ne simteam datori să scriem în această foaie despre lucrarea duhovnicească ce se săvârseste zi de zi la Mănăstirea Brâncoveanu, cu largi si adânci efecte în viata poporului nostru. Într-o foaie ca a noastră, nu se dau numai îndemnuri pentru ceea ce ar trebui să se facă în scopul întăririi credintei, ci se încrestează faptele care ilustrează modul în care trebuie să se lucreze în zilele noastre si care pot influenta astfel asupra altora, preoti si credinciosi. Cu atât mai mult eram datori să vorbim despre o lucrare de proportiile celei de la Sâmbăta de Sus, care taie azi brazdă adâncă în viata sufletească a unor întinse cercuri de credinciosi.
Am evitat totusi până acum să scriem, mai ales pentru că simteam că miscarea de la Mănăstirea Brâncoveanu e ceva care se situează deasupra întâmplărilor în jurul cărora se pot face exercitii gazetăresti; ea trebuie să continue a se desfăsura dincolo de zgomotul si de curiozitatea întretinute în jurul unor realităti umflate de gazete, ca lucrurile sfinte si mari, ca cresterea grâului, ca viata intimă a familiei, ca respiratia continuă, ca rugăciunea zilnică. Dar precum se opreste omul măcar câteodată din galopul atentiei spre atâtea lucruri neesentiale si zgomotoase, privind într-o meditatie serioasă la ceea ce e cu adevărat plin de valoare pentru exitenta sa, tot asa era necesar să aducem vorba cândva despre ceea ce se petrece la Mănăstirea Brâncoveanu, ca să nu merităm bănuiala de cine stie ce păcat.
O facem deci cu riscul de a supăra pe Părintele Arsenie, ostenitorul smerit de la Sâmbăta, care consideră vorba bună care i se spune ca cel mai mare rău ce i se poate face.
Gândul Î.P.S. Mitropolit Nicolae de-a initia prin restaurarea mănăstirii martire a lui Constantin Brâncoveanu nu numai reînfiintarea monahismului din Transilvania, ci, cu voia lui Dumnezeu, o refacere generală a duhului călugăresc ortodox, atât de scăzut în ultimele timpuri, a început să-si arate rodul cel mai promitător. Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus nu e loc pitoresc de excursii si de distractii înrămate în chenare arhaice, ci mediu de zguduiri sufletesti înnoitoare, de întâlniri serioase ale sufletelor cu vocea lui Dumnezeu care le obligă la o viată scoasă din mocirla inconstientei si plăcerilor usoare. Pe pajistile mănăstirii si prin încăperile ei se află zilnic 200-300 de fiinte omenesti îngenuncheate pe sub streasinile ei în rugăciune si scrutându-si trecutul de păcate a căror povară nu o mai pot suporta. Multi dintre ei, veniti de la sute de kilometri, stau acolo câte 2 până la 5 săptămâni, hrănindu-se numai cu pâine si apă, dar simtindu-se atât de bine si de întremati, încât nu le-ar mai veni să plece, iar dacă pleacă se întorc la scurte intervale.
Cine îi urmăreste dimineata în timpul predicilor Părintelui Arsenie, trecând rând pe rând din starea de încântare pentru frumusetile duhovnicesti care le sunt dezvăluite, la hohotele de plâns pentru păcatele lor, nu mai poate fi în mod continuu omul care a fost.
Dar ceea ce te covârseste lângă acesti oameni este încordarea cu care asteaptă să le vină rândul la mărturisirea păcatelor, când fiecare stie că Părintele va sta numai cu el 4-5 ore în convorbire intimă purificându-i toate măruntaiele sufletului si toate colturile trecutului de petele chinuitoare ale păcatului. Te înduiosează să-i auzi sărmanii alergând în întâmpinarea Părintelui cu strigătul: «Părinte, dar de mine când vezi, că nu mai pot purta povara pe mine».
În ce constă taina acestor impresionante efecte ale lucrării Părintelui Arsenie si care sunt elementele programului său de lucru?
Fără îndoială că mijlocul prin care lucrează Dumnezeu în suflete este cuvântul pe care îl rostim în numele Lui. Dar cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viata celui ce-l rosteste. Atunci e un cuvânt ce se rupe dintr-o fiintă care a devenit rug al credintei si mută focul la auzitori. Despre viata Părintelui Arsenie nu e necesar să vorbim, căci asprimea ei e cunoscută si nu vrem să-l supărăm lăudându-l.
Cuvântul său porneste din neclintirea de stâncă a celui ce nu se târguieste si nu se clatină ca trestia bătută de vânt, ci e întreg asa cum îi este vorba: curat, opus oricărei patimi si oricărui gând de mândrie.
Programul Părintelui Arsenie? Prin ceea ce a făcut din sine si prin ceea ce propovăduieste, este o vie restaurare a celui mai autentic duh ortodox. La noi credeau multi că traditia răsăriteană, cu duhul ei de înfrânare, e prin definitie ceva pasiv, lipsit de fortă. Cine vrea să vadă gâlgâitul vietii celei mai cuceritoare si forta cea mai coplesitoare, n-are decât să meargă la Sâmbăta de Sus.
Predica de la Sâmbăta de Sus are ca obiect principal combaterea păcatului prin trezirea gândului la prezenta vie a lui Hristos. De aceea treapta în care culminează pregătirea pelerinului este mărturisirea. Te minunează acuta sensibilitate fată de povara insuportabilă a păcatului ce se trezeste în oameni la Sâmbăta. Părintele Arsenie arată cât de mult se poate înflăcăra prin trăire tot tezaurul dogmaticei si al disciplinei răsăritene. Hristos lucrează numai prin Sfintele Taine si în Biserică. Fiecare credincios e obligat să rămână între semenii săi, rugându-se pentru ei, crezând pentru ei, fiind răspunzător pentru ei. Orice individualism sau mândrie dornică de afisaj, de nuantă sectară este lovit în cap. Smerenia si puritatea vietii sunt conditiile sau mai bine zis conditia neapărată a mântuirii. Ne este imposibil să redăm măcar schematic toate laturile propovăduirii de la Sâmbăta de Sus. Tinem doar să mai accentuăm importanta natională pe care o are lucrarea de acolo. Peste neamul nostru s-a abătut ca un adevărat flagel obisnuinta avorturilor. Nimic nu poate zăgăzui revărsarea lui. Statul ca entitate impersonală îl combate. Dar organele personale ale lui îl practică si îl promovează. Numai o zguduire religioasă a constiintelor poate ajuta aici. Părintele Arsenie a identificat aici o mare racilă si a pus fierul rosu pe ea. Se cunosc deja numeroase cazuri de familii care, trezite la constiinta acestui păcat, s-au recules cu hotărâre. E de asteptat ca această trezire să treacă de la om la om si să putem înregistra nu peste mult efecte remarcabile. În orice caz miscarea de înnoire, de radicalizare a vietii crestine în sensul restaurării ei sănătoase, chiar de va fi reprezentată numai prin elemente putine în satele noastre, va exercita o influentă binefăcătoare asupra unor cercuri cât se poate de largi.“

***********

Astazi 29 septembrie 2013, pentru comemorarea zilei de nastere a Parintelui Arsenie, la Manastirea de la Sambata, Fundatia Crestina Parintele Arsenie Boca si obstea monahala au organizat un parastas de pomenire.  Stiind ca va avea loc acest eveniment, am reusit si eu sa ajung acolo. De Sambata, personal ma leaga tare multe, si merg adesea – de dragul si dorul Parintelui, cautandu-l… Acolo l-am gasit eu, si de o vreme buna il regasesc mereu. Ceva din Parintele a ramas cu siguranta la Sambata, si uneori aerul din padurea unde cuvanta sau lumina din bisericuta veche ce cade peste usa de lemn brodat a altarului pe care o deschidea credinciosilor, il mentine acolo. Dorul sau pentru Manstirea de la Sambata nu s-a stins nicicand, desi a fost mutat fara voie, a fost prigonit de acolo, si poate chiar, dincolo de valul politic al vremii, mai grea a fost de suportat invidia duhovniceasca ce l-a indepartat de manastirea de sub poalele Fagarasilor. Parintele le-a dus insa pe toate, in rugaciune si-n ascetism, stiind ca totul e de la Domnul. A dus si interdictia totala de a mai purta vesmantul preotesc din 1958 si pana la sfaristul vietii sale pamanatesti, adica 31 de ani, ca nici un alt preot roman. Dar uneori, nostalgic, celor ce veneau din zona Fagarasului sa-l caute la Biserica de la Draganescu – pe care o picta in anii 70-80, le spunea cat ii este de dor de Sambata, pana si de pietrele de pe jos…

Azi a fost sarbatoare speciala la Manastirea Brancoveanu – da, a fost duminica, si a fost duminica rememorarii unei particele a Predicii de pe Munte a lui Iisus – cea despre iubirea vrajmasilor. Parintele Arsenie de multe ori sfatuia poporul sa nu uite si sa poarte in suflet invataturile Predicii de pe Munte, si a plecat de la Sambata, in 1948 toamna, amintind Predica de pe Munte.  Cei noua preoti ce au savarsit azi Sfanta Liturghie la Sambata, au pomenit in rugaciune pe Protosinghelul Arsenie, pe Iosif si Cristina (tatal si mama sa) si pe membrii familiei lor. Predica a tinut-o Parintele Ioan Mircea Ielciu (invitat de la Sibiu) iar la final, parastasul Parintelui Arsenie Boca a fost sustinut de un sobor de sapte preoti. Dupa parastas s-a oferit o agapa la Academia de la Sambata, pentru o parte a celor prezenti, insa absolut toti cei prezenti – si apreciez ca au fost in jur de 1000 de pelerini, au primit cate un colac. Inserez mai jos cateva fotografii de la parastasul de astazi al Parintelui Arsenie Boca de la Manastirea Brancoveanu:

103 ani de la nasterea Sfantului Ardealului – Parintele Arsenie Boca

Maine, 29 septembrie, daca ar mai fi fost Aici, Parintele Arsenie Boca ar fi implinit 103 ani…

Intaia sa manastire de inchinare a fost Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, de langa Fagaras, unde a fost trimis de Mitropolitul Nicolae Balan, la scurta vreme dupa revenirea sa de la Muntele Athos. In septembrie 1939 Zian Boca, simplu diacon la acea vreme, era primul si singurul traitor la nou-renovata manastire ardeleana. La Sambata si-a luat numele monahal de Arsenie, fiind tuns in monahism la 3 mai 1940 si tot la Sambata, la 10 aprilie 1942, avea sa fie hirotonit preot (ambele evenimente au avut loc de sarbatoarea Izvorul Tamaduirii).

Parintele Arsenie, care curand dupa 1942 avea sa inceapa una dintre cele mai puternice inchegari si miscari de reinviere spiritual-ortodoxa din Ardeal si din Romania, va fi silit sa isi incheie activitatea la Sambata in noiembrie 1948, fiind mutat la Manastirea Prislop. Perioada sa de rugaciune si propovaduire de la Sambata, avea sa ramana una dintre cele mai adanci lucrari spirituale daltuite in inima poporului. Intre multii mireni care au cunoscut efectele lucrarii sale de la Sambata, s-a aflat si Principesa Ileana a Romaniei, fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand. Multe si inca partial-necunoscute au fost legaturile spirituale ale Principesei Ileana cu Parintele Arsenie, aceasta fiind de mai multe ori prezenta la Sambata ori invitand pe Parintele la Castelul de la Bran (in perioada anilor 1945-1947). Despre cateva din cele cunoscute, am scris aici iar despre Principesa Ileana separat, am mai scris aici si aici.

Am regasit chiar azi, cu mare bucurie, in cartea extraordinara de memorii a Principesei, un mic paragraf in care rememoreaza un fapt important in legatura cu Parintele Arsenie. Se stie ca Parintele a avut de suferit si in urma legaturii sale cu casa regala a Romaniei, motiv pentru care, probabil, principesa, care si-a scris cartea in perioada 1950-1951, a preferat sa nu il nominalizeze pe parintele spre a nu ii face si mai rau (desi cartea a fost scrisa si a aparut in acea vreme, anii ’50,  in SUA). Am sa extrag mai jos un pasaj din aceasta carte, intitulata “I live again” si tradusa la noi cu titul “Traiesc din nou“, care face referire la Parintele Arsenie. Cred ca este unul dintre remarcabilele lucruri ce s-au spus despre Parintele, stiut fiind faptul ca Principesa Ileana a fost un martor important la istoria Romaniei si la trecerea ei sub regimul comunist (principesa a parasit Romania fortat, imediat dupa abdicarea Regelui Mihai – nepotul ei, la 7 ianuarie 1948) dar si o femeie care a devenit, la catava vreme dupa plecarea din Romania, calugarita ortodoxa, sub numele de Maica Alexandra. Iata marturia Principesei Ileana cu privire la Parintele Arsenie Boca:

“Am citit adesea Rugaciunea lui Iisus in carti de rugaciuni si am auzit-o in biserica, dar ochii mi s-au deschis pentru intaia data acum cativa ani, in Romania. Acolo, in micuta manastire Sambata, ascunsa in inima codrului intunecat, in bisericuta alba ce se oglindea in lacul montan ca de clestar, am intalnit un calugar ce practica ‘rugaciunea inimii’. Pace si liniste profunda domneau in Sambata acelor timpuri; era un loc al tihnei si al tariei; ma rog Domnului sa fi ramas asa. De cand am fost ultima oara la Sambata (n.n. probabil in toamna anului 1947; in iarna, cu putin inate de plecarea din tara, principesa i-a trimis Parintelui, prin cineva, scrisoarea de ramas bun), pasii m-au purtat departe, dar, in tot acest timp, Rugaciunea lui Iisus a stat tainic in inima mea, asemeni unui dar pretios.” (din volumul “Traiesc din nou”, Ed. Humanitas, 2010).

*************

Mai jos, cateva fotografii de la Manastirea Sambata, facute cu doua saptamani in urma. Altarul din padure, asa cum arata azi, seamana mult cu cel la care slujea de primavara pana toamna, Parintele Arsenie in anii 1943-1948, si este un loc care a ramas de o anume lumina duhovniceasca, pana azi. Troita de lemn, situata aproape de acest altar din padure, a fost ridicata de Fundatia Crestina Parintele Arsenie Boca, cu cativa ani in urma, intru pomenire. La baza ei, o fotografie a Parintelui, in anii sai de misionarism fagarasean.

O alta marturie pe care ma bucur sa o regasesc si sa o readuc azi spre cunoastere, este cea a parintelui Petru Vamvulescu, presarata in cartea „Parintele Arsenie Boca – marturia mea”, (Arad, 2012), si are legatura cu nasterea parintelui sub semnul credintei in Iisus:

„Imi spunea Parintele Arsenie ca inima sfintiei sale este la Sfanta Icoana a Maicii Domnului de la Sambata, inca de cand a fost zamislit in pantece de fericita sa mama, Cristina. De copil zicea: ‘Eu sunt Zian. Veniti la mine si eu va voi duce la Hristos.’ Nu pot sa ascund bucuria aflarii Sintei Icoane a Maicii Domnului, la care s-a rugat Cristina, mama Parintelui Arsenie, si chiar Parintele Arsenie insusi, de mic copil. Pe dosul icoanei, care este din carton, se gasesc cuvintele scrise de Parintele Arsenie: ‘Aceasta este icoana cea mai draga a mamei mele, Cristina Boca. Privind la ea, la Maica Prea Curata, ii cerea cu lacrimi sa-i dea si ei un baiat, si i-a dat, pe mine, Zian Boca, mai tarziu Arsenie Boca. Rugati-va si voi, toti cei ce o priviti pe Maica Cerului, pe Maica Precista, cum ne-am rugat si mama mea si eu. Amin si slava‘.“

Fotografiile zilei: uimitorii copaci din Buen Retiro Parc (Madrid)

Admirandu-l pe Dali (III): Colectia de bijuterii Dali – de la Teatrul-muzeu Gala & Savador Dali din Figueres

Scari de trecre intre salile galeriei de bijuterii, cu imaginea lui Dali multiplicata prin efectele optice ale oglinzilor (jocuri optice atat de dragi artistului, imaginate in multe opere ale lui)

La acelasi impresionant Teatru-muzeu din localitatea catalana natala, Figueres, Salvador Dali a imaginat si expus si realizarile lui artistice sub forma de bijuterii. Toate operele ii apartin, cat si asezarea lor in galerie. Fiecare dintre ele a fost initial conceputa ca desen-plan si apoi realizata practic. Galeria cu bijuterii de la parterul cladirii Teatru-Muzeu, adaposteste o colectie de 39 de bijuterii din aur si pietre pretioase, alaturi de 27 de desene si picturi utilizate ca proiect vizual initial pentru fiecare bijuterie. Colectia a fost realizata in perioada 1941-1970. Nu sunt bijuterii obisnuite, simbolistica fiecareia este complexa, adanca, si are o poveste a devenirii si reprezentativitatii, particulara! Alaturi de tablourile lui Dali, care sunt cu mult mai cunoscute, bijuteriile sunt cel putin la fel de uimitoare, dar mai putin cunoscute. Avand posibilitatea sa fotografiez, impartasesc mai jos o serie de poze pe care le-am facut in aceasta galerie de care cu greu m-am desprins dupa mai bine de doua ore de privit… Merita analizate cu atentie, (cu marire) poza-de-poza, pentru ca aceste bijuterii isi spun povestea. Desigur ca efectul este sublim acolo, la locul unde sunt expuse, privindu-le “pe viu”. In unele fotografii am surprins si titlul obiectului ce urma a fi realizat dupa desen (caci fiecare bijuterie sau set, poarta un nume).

Exista mai multe motive principale in opera aceasta suprarealista daliniana: motivul inimii – si aici Dali a creat o inima pulsatorie fizic, din aur cu rubine pe post de picaturi de sange (inima regala) – si-o dorise Gala, sotia lui…, apoi motivul elefantului cu picioroange uriase si subtiri, carand pe spinare timpul, motivul crucii si al crucificarii, icoana Divinitatii in stil dalinian, zabrelit, dar cu usita culisanta electric, spectaculoasa, din piatra pretioasa, cercei-telefon, plante marine, fluturi pe glob, buze intredeschise de femeie, din rubine, peste dinti din perle, ceasul moale curgator, etc. Arta lui Dali este un tot unitar, exista verigi ce se inlantuiesc, din pictura, spre sculptura, spre aranjamentul estetic interior si apoi spre bijuterie. Este o mare sansa sa poti viziona legat, cat mai mult din tot ce a creat acest geniu al artelor vizuale… Dali la el acasa, in lumea aceea de pe Costa Brava a Spaniei, vorbeste prin spiritul lui, mereu prezent, mereu viu, mereu uluitor.

Un popas eminescian la Sibiu, in 1868…

Parintele Savatie Batsovoi, la finalizarea noii sale carti “Invataturile unei prostituate batrane catre fiul sau handicapat”

In luna aprilie 2013, Parintele Savatie dezvaluia public despre apropiata aparitie a unei noi carti la care lucra (un roman). Am consemnat despre aceasta pe vechiul meu blog, aici.

Astazi Parintele ne impartaseste pe blogul sau, in premiera,  o mica mostra, un fragment din capitolul al 12-lea al romanului care, probabil, foarte curand va iesi de sub tipar.

Cei care au trait vremurile descrise in pasajul oferit de autor, vor recunoaste imediat atmosfera perioadei inceputului anilor ’90 – caci fie in Moldova, la Chisinau, fie in Romania, la Bucuresti, amprenta hidoasa impregnase ireversibil modul oamenilor de a convietui. Acea rascruce de timp, in care sperantele se zvarcoleau in noroiul stigmatizant al realitatii incercand propria identificare, a afectat similar cele doua ramuri despicate din aceeasi tulpina de lume.

Amestecul suav-amarui de amintiri si invataturi pe care timpul, imprejurarile si oamenii le-au sapat in copilaria si adolescenta Parintelui Savatie – traitor in Moldova cea “de dincolo”, razbesc din vreme in vreme in afara, coaguland catre noi in franturi de marturie epica, spre neuitarea colectiva, cea care ne priveste pe toti.

UPDATE: Nu observasem, insa prima mostra de roman a introdus-o pe blogul sau, Parintele Savatie, inca de ieri! Este un extras din capitolul al 10-lea, si m-a facut sa ma gandesc ca spunea odata ca in copilarie a cunoscut bine tabara de copii handicapati din apropierea satului sau, unde mergea adesea, amestecandu-se printre ei. I-a cunoscut bine pe acei oropsiti si suferinzi, si le-a inteles atat de bine vietuirea, cugetul, simtirea. Azi, si aceste experiente pare ca razbesc din plamada romanului sau.

Din cugetarile Reginei Elisabeta a Romaniei (Carmen Sylva)

Regina Elisabeta (colectia & courtesy of Tom Kinter)

Am cumparat de curand o carte care imi ofera o deosebita incantare in a o rasfoi! Editata admirabil de Curtea Veche, de foarte curand a doua jumatate a anului 2013), aduna intre copertile ei mov, elegante, purtand un titlu foarte inspirat – “Fluturi sarutandu-se“- o seama de poezii, cugetari si fotografii ale primei regine a Romaniei. In prefata cartii, Principele Radu al Romaniei scrie: “Elisabeta a fost un model de discretie, iubire si generozitate.. Romantica si avantata, cu un vibrant spirit creator, Regina era, in adancul sufletului ei, un devotat ‘soldat’ al Familiei, Coroanei si Tarii. Carol si Elisabeta au trait una dintre cele mai complicate jumatati de veac din istoria moderna a Romaniei. Raman, pana azi, cei mai longevivi suverani romani, cu patruzeci si opt de ani de domnie neintrerupta.”

Extrag din carte cateva cugetari ale Reginei, desi este greu sa aleg pe care dintre ele…

“Nu putem fi niciodata obositi de viata. Nu suntem obositi decat de noi insine.”

“Nu ni se iarta nici inzestrarile, nici succesele, nici prieteniile, nici casnicia, nici averea; abia moartea ni se iarta, daca ni se iarta si ea.”

“Observati ‘adevarurile’ pe care vi le spun intimii si veti vedea ce contradictii sunt in ele!”

“Educatia se poate reduce la un simplu precept: sa stii sa te pui in locul aproapelui.”

“Iisus rastignit pe cruce, Socrate otravit si Fidias invinuit de furt!… Este mai degraba o onoare sa fii persecutat de contemporani.”

“Trebuie sa cunosti foarte bine oamenii, pentru a ajunge sa ai curajul sa fii doar, cu simplitate, tu insuti.”

“Fiecaruia dintre noi, sau aproape fiecaruia, ii sunt sortite Propriul Ghetsimani si propriul Drum al Crucii. Cei care supravietuiesc, cei ce renasc, nu mai apartin acestei lumi.”

“Femeia este mai capabila decat barbatul sa-l inteleaga pe artist; prin maternitate, ea stie cat de dureroasa este o nastere.”

“Ca sa fii mare, trebuie ca persoana ta sa dispara sub opera.”

“Modestia nu e o virtute, este umbra valorii.”

Inedit: Regina Maria a Romaniei – legatura de suflet cu Manastirea Hurezi (Horezu)

Voi insera traducerea in romaneste si voi reproduce mai jos, cu acordul sursei, fragmente si fotografii din cartea originala, in engleza:

MY COUNTRY
Marie Queen of Rumania
Hodder and Stoughton, London, 1916

din formatul electronic al cartii, publicat de Dl. Tom Kinter pe site-ul sau.

La sfarsitul anului 1916, Regina Maria a Romaniei publica la Londra cartea sa cea de a doua -“Tara mea“, (orig. “My country“). In postfata cartii, ce cuprinde 16 sectiuni, regina scria:

“ROMÂNIA, ca și celelalte națiuni mici, plătește un preț sângeros pentru justificarea  principiilor ei corecte, care sunt si piatra de temelie a cauzei Aliaților.

Intervenția ei curajoasa în Marele Război, în ciuda a ceea ce s-a intamplat  in Belgia, Serbia și Muntenegru, credința totala a poporului ei în dreptatea cauzei Aliaților, și vitejia trupelor sale, trezesc admirația tuturor Popoarelor Libere.

Societatea de Cruce Roșie Britancica și Ordinul Sf. Ioan au fost de mare ajutor pe câmpul de luptă din România, prin sustinerea cu spitalele bine dotate cu personal și cu consumabile medicale.

Avem o datorie fata de România. Banii obtinuti din vanzarea fiecarui exemplar vandut al cartii acesteia, se depun la Fondul Times pentru bolnavi și răniți, în care scop Regina Maria ofera acest tribut sub forma publicarii unei carti despre frumusețile naturale și arhitecturale atat de puțin cunoscute ale țării sale. Ar trebui ca orice cititor, in urma parcurgerii acestei cărți, sa aiba dorința de a trimite o contribuție suplimentară: aceasta poate fi adresată editorilor, d-nii Hodder & Stoughton, Casa Sf. Paul, Warwick Square, London, E.C.,  si va fi mentionata în mod corespunzător în coloanele ziarului The Times.

Decembrie 1916.”

Valoarea literara si documentara exceptionala a cartii si a gestului reginei, la momentul acela de rascruce din 1916, vor contura  primul licar al unei posibile victorii a Romaniei in primul razboi mondial. Era si primul semn major de atentionare asupra existentei Romaniei in Europa. Dincolo insa de semnificatia istorica documentara deosebita a continutului cartii, ma voi opri aici numai la un capitol special, de suflet, al reginei. Acela care o va face sa scrie mai tarziu, in 1934, catre capatul vietii, despre marea sa dragoste pentru Manastirea Hurezi (Horezu) din Oltenia. Caci am identificat in aceasta carte, “My country”, prima “intalnire” a reginei cu Manastirea Horezu; din nefericire in carte regina nu da numele manastirii pe care o descrie exceptional , si nici fotografiile originale nu au mentionata locatia. Asa se face ca este posibil ca aici sa fie prima conexiune evidentiata intre descrierea si cele cateva fotografii din capitolul 6 al cartii “My country” si localizarea: Manastirea Horezu.  

Cu ceva vreme in urma citeam cartea reginei (pe care orice roman TREBUIE sa o citeasca!!!), “Povestea vietii mele“. Acolo, descopeream ca pe langa mai cunoscutele locuri de suflet ale reginei, respectiv Sinaia, Bran, Copaceni si Balcic (ordinea este aleatorie), poate chiar mai inainte de toate acestea, sufletul reginei Romaniei a descoperit si iubit Manastirea Horezu. Caci se hotarase ca ar dori, dupa moarte, sa fie inmormantata aici…

Pana la identificarea mea de aici, redata mai jos in traducerea textului si comparand imaginile originale din cartea “My country” cu fotografii recente pe care le-am facut la Horezu, notam pe blogul meu anterior (link aici) ca existau foarte putine date privitoare la aceasta legatura. Regina a vizita insa de multe ori Horezu, si probabil, in arhive, se pot gasi alte documente.

In toamna anului 1916 (in timpul primului razboi mondial),  in cartea sa “Povestea vietii mele” , regina consemna: ” […] Scumpa noastra Oltenie nu mai poate fi aparata. E un gand ce nu se poate indura, totusi se pare ca ne e scris ca partea cea mai bogata, cea mai frumoasa, cea mai romaneasca din tara noastra sa fie napadita de dusmani. Ma gandesc la frumosul meu Horez, minunata manastire alba. Mi se spune acum ca tocmai acolo se dau luptele, asadar nici o picatura de amaraciune nu trebuie sa ramana negustata. Vor distruge acel coltisor de pace ales al inimii mele si care mi-e atat de drag, incat am cerut sa fiu inmormantata acolo cand imi va veni ceasul“. Era in ziua de marti, 8/21 noiembrie 1916 cand regina scria acestea in insemnarile sale zilnice (conform extrasului din cartea sa “Povestea vietii mele”, vol. 3, pag. 87, Ed. Rao, Bucuresti, 2011).

Dupa incheierea primului razboi mondial, regina revine din Moldova, de la Iasi – unde familia regala s-a retras pentru doi ani, deoarece capitala fusese ocupata. Reintoarsa la Bucuresti la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, primele ei vizite la revenire sunt in patru locuri – cele mai dragi sufletului ei. Unul din ele este Horezu. Iata-le insiruite mai jos intr-un extras din insemnarile reginei din acea data, in ordinea in care erau in sufletul sau: “For a long time we belonged to the unsettled part of the world. In­deed, in every way my life had been cut in two halves, the first half lying in a past further away than the mere number of years. I came back to Cotroceni, Copaceni, Sinaia, Horez; I sailed again up and down the Danube, took possession of mountains, hills and plains. I rode once more on my long sea-shores—I watched the sunsets, the harvests, the deep winter snows; I have been covered with the dust of our long, endless Roumanian roads, now become ever so much longer still.”

Legatura sa de suflet cu Horezu este reluata in volumul de “Insemnari zilnice” pe care le-a facut in 1927.  Joi, 1 septembrie 1927, se gasea la Manastirea Curtea de Arges, unde, se stie, sunt inmormantati regii Romaniei. La acea data sotul sau, Regele Ferdinand, era mort de curand -murise la 20 iulie 1927, deci cu ceva mai bine de o luna in urma. Regina nota astfel in insemnarile zilnice ale zilei de 1 septembrie 1927: “M-am intors la biserica (n.n. a Manstirii Curtea de Arges) doar mai tarziu, seara, ca sa fiu singura cu mormantul meu (n.n. al sotului, regele Ferdinand). Aceste mari slujbe oficiale  (n.n. fusese parastasul defunctului rege) sunt greu de suportat cand ai nevoie de pace si liniste in gandurile si rugaciunile tale. In acesta biserica, fireste, totul este frumos si m-am obisnuit cu ideea ca si eu ma voi odihni acolo intr-o buna zi, desi visul meu fusese sa fiu ingropata la Horezu, in acel loc minunat in care <<Estul si Vestul se intalnesc.>>”

Asa se face ca in testamentul reginei din iunie 1933 ea schimba dorinta de a fi inmormantata la Horezu, cu cea de a fi inmormantata cu trupul alaturi de sotul sau Regele Ferdinand, la Manastirea Curtea de Arges, iar inima sa ii fie depusa in Capela Stella Maris de la castelul sau din Balcic.

***************

Iata acum traducerea textului din cartea “My country”. La finalul lui voi introduce cele 4 fotografii originale din cartea editia engleza 1916, iar dupa ele, fotografiile pe care le-am realizat la Horezu, pentru comparare si identificarea locului descris de regina (manastirea s-a pastrat foarte bine pana azi, fata de cum arata in 1916 cand regina a vizitat-o prima oara…):

“Dar înainte de toate, vechile mănăstiri ale acestei ţari au păstrat comori din trecut. Chiar de la început, aceste colţuri răzleţe de frumuseţe m-au atras mai mult decât orice; indescriptibil e farmecul pe care-l aruncă asupră-mi, aproape neînţeleasă desfătarea cu care-mi umplu sufletul! Ca şi în multe alte ţari, călugării şi maicile din România ştiu cum să aleagă cele mai încântătoare locuri pentru lăcaşurile lor de pace. Am călătorit de la unul din ele la altul, descoperind multe comori ascunse, cercetând pe cele mai bogate şi pe cele mai sărace, pe cele cu acces uşor şi pe cele ascunse departate din văi de munte, unde piciorul călătorului nu mai arareori rătăceşte. La unele am putut ajunge numai călare, urcându-mă peste dealuri şi văi, peste pasuri pietroase, urmată de cete de ţarani în veşminte albe, pe căluţi zburliţi, ciufuliţi, dar având piciorul sigur ca al caprei salbatice. Odată, într-amurg, după ce o zi întreagă călărisem peste munţi, dădui pe neaşteptate peste unul din aceste depărtate lăcaşuri, cu păreţii albi, de un pitoresc straniu, pe jumătate ascuns între brazi şi venerabili fagi cu trunchiurile ca niste uriaşi împietriţi, uriaşi care în cel din urmă spasm de agonie îşi frâng mâinile în zadarnică disperare. La apropierea mea, clopotele începură să sune, glasurile lor clare şi răsunătoare proclamându-şi bucuria către ceruri. Trecui pe sub portalul acoperit în curtea înconjurată de ziduri. Inainte de a fi putut să mă cobor, am fost încunjurată de un negru roi de maici schiţând smerite gesturi de salutare, făcându-şi cruce, căzând în ghenunchi şi apăsându-şi frunţile pe pietrele de jos, apucându-mi mânile ori părţi din îmbrăcăminte, pe care le sărutau, pe când strigau şi murmurau, şoptind vreo rugăciune. Uimită de aşa o întâmpinare, am fost luată de brat de maica stareţă, o venerabiă bătrână tremurândă, a cărei faţă era aşa de încreţită de vârstă ca un câmp brăzdat de plug. Pe jumătate ducându-mă, pe jumătate agăţându-se de bratul meu, mă conduse prin uşa deschisă a bisericii. Din vreme în vreme imi săruta pe furiş umărul şi într’un fel de extaz smetrit apăsă faţa-i bătrână, bătrână, de a mea. Toate celelalte maici se îngrămădeau după noi, ca un stol de păsări cu penele negre, vălurile lor întunecate plutind în vânt, iar clopotele sunând întruna, în zvon de bucurie. În lăcaşul umbrit, facliile aprinse erau ca roiuri de muşte luminoase într-o pădure întunecată. Călugăriţele se aşezară de-a lungul zidurilor, veşmintele lor negre făcându-se una cu umbra, aşa încât numai feţele lor se vedeau, făcute şi mai eterate prin tremurătoarea lumină a candelei. Cântau, bucuros aş spune, că era frumos cântecul lor, însă n-ar fi tocmai adevărat… ALtfel decat in Rusia, cântarea în bisericile româneşti e departe de a fi melodioasă: ele bâzâiau pe nas cântări trăgănate, adesea repetate, deloc armonioase şi care nu par să aibă gand de-a ajunge vreo dată la capăt. Dar, oarecum, în seara aceea, în pierduta mănăstire de munte, departe de casele oamenilor, acolo, în paraclisul cu tavanul jos, plin de aceste figuri îmbrăcate-n doliu, ale căror feţe severe erau îngereşti în mistica lumină, sunetele stranii care se ridicau spre boltă nu erau nela locul lor… Era ceva bătrânesc în ele, ceva arhaic, primitiv, în legătură cu zugrăvelile şi icoanele oarecum barbare, ceva care părea că e rătăcit, venind din vremi trecute, pănă în lumea mai zbuciumată de astăzi…Mai pompoase erau primirile de care m’am învrednicit în mănăstirile mai mari. Acolo toţi călugării veneau în alai să mă întâmpine: o procesiune de fiinţe cu veşminte negre şi bărbi lungi, de aparenţă austeră, întunecaţi la faţă. Luându-mă de braţ , părintele stareţ mă ducea solemn prin biserica bogat împodobită, pe când o sumă de copilaşi aruncau flori cum treceam. Nu sunt peste măsură de aspre regulile mănăstireşti în România. Uşile mănăstirilor sunt deschise vizitatorilor; în zilele mai de demult erau case de adăpost pentru drumeţii ce călătoreau din loc în loc. Sfintele ziduri dădeau găzduire de trei zile celor ce treceau pe acolo; aceasta era vechea datină; şi acuma în multe locuri călugării şi maicile au voie să-şi închirieze căsuţele la cei ce simt nevoie de odihnă peste vară. Aceasta însă e cu putinţă numai unde mănăstirile sunt adevărate mici sate, unde,mai mult sau mai puţin, fiecare locuitor are căsuţa lui!

Sunt două feluri de mănăstiri în această ţară; ori o mare zidire, unde călugării şi maicile sunt uniţi sub acelaşi coperiş, ori o sumă de case mici adunate pe un spaţiu larg în jurul bisericii centrale. Numai cele dintâi sunt interesante din punct de vedere al arhitecturii, şi unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o perfecţie aleasă în proporţie şi formă. Mai presus de toate celelalte, una din aceste mănăstiri mă atrage spre sine, căci cu adevărat e deneînvins farmecul ei. O mănăstire, albă, singuratică, ascunsă departe, în regiuni de păduri mai verzi şi mai dulci ca oricare altele în ţară. Perfectă e forma bisericii sale, albă ca zăpada, rândurile de stâlpi care-i înconjură liniştita curte. Un farmec şi o taina o înfăşura, cum n-am mai simţit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie de nedescris îi face liniile frumoase şi o pace ca aceea străbate locul, încât aici am simţit de parca aş fi găsit cu adevărat casa odihnei… Oriunde merg, călugăriţele mă primesc cu o mişcătoare bucurie, pe jumătate mirate că poate cineva care e aşa de sus să se îngrijească de un loc aşa de simplu. Mă duc adesea acolo, oricând pot, căci a aruncat un straniu farmec asupră-mi şi adesea trebuie să mă intorc iarăşi la pereţii ei albi. Clădirea alcătuieşte un dreptunghi în jurul bisericii, trei laturi sunt alcătuite de o îndoită colonadă, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului. In dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicilor : mici bolţi, odăi mici, date cu var, umile şi tăcute… Largă e biserica, nobilă în linii, bogată în sculptură, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijină pe stâlpi de piatră bogat sculptaţi. Ca şi interiorul clădirii, acest pridvor e împodobit peste tot cu fresce, de o concepţie lipsita de artă si de un desen arhaic, dar armonioase, culoarea fiind îmblânzită de trecerea vremii. Inăuntru, biserica e înaltă, întunecoasă, mistică, zugrăvită întreagă cu sfinţi ciudaţi la faţă, care se uită fix la tine ca şi cum s-ar mira că sunt tulburaţi din singuratica lor tăcere şi pace.Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruină, o catapeteasmă minunat săpată, aurită şi zugrăvită cu o neasămănata îndemănare, toate culorile fiind vestejite şi armonizate de meşterul tuturor artelor, Timpul. In colţuri de umbră candele greu bătute cu ciocanul, atârnând de lanţuri prinse sus, răspândesc o lumină tainică asupra icoanelor îmbrăcate cu argint, pe care l-au lustruit atâtea evlavioase sărutări. De fapt un sfânt lăcaş, îndemnând sufletul să se ridice mai presus de lucrurile pământului acestuia… Ultima latura a pătratului e închisă de un zid înalt, cu o uşă la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cărări ce duce spre o a doua biserică, mai mică, tot aşa de perfectă ca formă ca şi zidirea mai mare din curtea interioară. Aici se îngroapă maicile: un colţ idilic, înconjurat de ziduri zguduite, pe care le ţin laolaltă, cu lungile lor braţe spinoase, tufe de trandafiri sălbatici, acoperiţi cu gingaşe flori. Crucile de lemn cu ciudate forme care însemnează mormintele, stau în mijlocul înaltei ierbi vălurite si a venerabililor meri, pe care vrâsta pare să-i aplece milos către cele ce dorm sub brazdă, la picioarele lor. De jur împrejur, păduri de fag pe dealuri joase, ondulându-se; ca fond la acestea, munţii albaştri, înneguraţi, cu neputinţă de atins, alcătuind o barieră împotriva lumii din afară… Un loc de frumuseţe, un loc de odihnă, un loc de pace…

Multe rituri de frumuseţe răsar înaintea ochilor mici când mă gândesc la aceste ascunse case de rugăciune. Nenumărate sunt acelea pe care le-am cercetat în cele patru colţuri ale ţarii şi iarăşi îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot. Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunităţile monahale sau mănăstirile; şi unele şi altele sunt deopotrivă de interesante, deopotrivă de gingaşe. Îmi aduc aminte de o mănăstioară cuibărită al picioarele unui munte ameninţător, înconjurată de păduri de brad, întunecoase şi tainice. Drumul într-acolo era întortochiat, pietros, greu de făcut, dar locul el însusi era un mic rai de linişte, înconjurat de livezi, verde şi odihnitor ca un vis de pace. Ciudaţi călugări bătrâni îl locuiau: pustnici tăcuţi, îngropaţi departe de lume, stafii de umbră, aproape siniştri în răzleţirea lor, cu ochii lor care au luat căutătura locuitorilor de păduri nedeprinşi să se mai uite în ochii oamenilor. Fără zgomot ei ma urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar urmărindu-mă cu privirea de sub sprancenele stufoase, mâinile fiindu-le ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare că umbre întunecate îmi pândeau fiece pas. M-am întors de am privit la feţele lor obscure: cât de departe păreau a fi! Cine erau ei? Care le era povestea? Care fusese copilăria lor, speranţele lor, iubirile lor? În cea mai mare parte, cred eu, erau numai fiinţe umile, ignorante, fără idealuri mai inaltee, fără viziuni îndepărtate de mai mari lucruri. Unii erau aşa de batrâni, aşa de gârbovi, încât nu-şi mai puteau ridica frunţile să privească sus spre cer; bărbile lor lungi, sure, luaseră înfăţişarea muşchilor ce cresc pe copacii căzuţi. Dar unul era printre ei, înnalt şi drept, cu faţa palidă, uscată ca a unui sfânt. Nu ştiam numele lui, nimic din trecutul lui, dar avea o faţă nobilă, şi mi s’a părut că in ochii lui puteam citi visuri care nu erau numai visurile acestui pământ. Nu pot vorbi, vai! … de toate mănăstirile pe care le-am văzut…”

Fotografiile Manastirii Horezu din 1916 din cartea “My country” cu textul original dedesubt:

Text original: A convent… white and lonely, hidden away in wooded regions greener and sweeter than any other in the land. (courtesy of Tom Kinter)

Text original: An indescribable harmony makes its lines beautiful. (courtesy of Tom Kinter)

Text original: Composed of a double colonnade… Behind these colonnades are the nuns’ small cells: tiny domes, little chambers. (courtesy of Tom Kinter)

Text original: This porch is decorated all over with frescoes. (Courtesy of Tom Kinter)

A se compara in special poza a 2-a din grupul celor originale, din carte (de mai sus), cu prima din sirul celor recente, de mai jos (dantelaria in piatra)…

Fotografii recente ale Manastirii Horezu:

Fotografiile zilei: Natura la sfarsit de august