anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Versuri albe …

Lumi personale:

versuri albe de Sandrina H.

28

Desen din seria “Lupta cu patimile” – de Gabriela Mihaita David

Simt in mine toate varstele
Cum se bat intre ele ca niste copii…
Se vede ca toate au ceva din copilarie…
Nu va bateti, copii, am nevoie de voi toti
Mai exact de seninatatea ta- Copilarie
De Puterea ta de viata si iubire- Tinerete
Si de intelepciunea ta – Batranete.

Am incercat sa te cuprind cu mintea si n-am reusit…
O frica paralizanta m-a cuprins…
Atunci am incercat sa te cuprind cu sufletul…
Imi parea prea mic…dar am incercat…
Mi-a reusit ceva mai bine…
Am simtit ca Esti…ca Esti nemarginit de tainic si adanc…
Ca Esti…Ca nu poti sa nu Fii…
Si Frica nu a plecat, dar s-a indulcit…
Pentru acea clipa mi-a fost de ajuns…

Uneori imi pare ca port in mine toata durerea lumii…
Probabil fiecare gandeste asa despre sine…
Fiecare are o durere pentru care ar vrea sa urle ca un lup flamand…
Dar pana si lupul cand da de hrana se linisteste…
Tu esti hrana sufletelor noastre flamande, Hristoase…

Nu stiu ce vrei sa faci cu mine, Doamne…
Dar imi vine sa strig cu glasul lutului
Framantat de degetele olarului…
Sau al placintei care se parpaleste in cuptor…
Recunosc ca vreau sa ajung o lucrare aleasa…
Si mai vreau ca in clipa ceea sa-mi amintesc cu impacare si bucurie de “durerile nasterii”.

5 Comments »

“Banalitatea răului. Procesul lui Alexandru Vișinescu” – un articol de Radu Preda

Preiau in intregime, mai jos, un articol semnat de teologul Radu Preda (actualmente – presedinte executiv al  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si a Memoriei Exilului Romanesc), publicat in ziarul “Adevarul” din 22 octombrie 2014 dar si pe blogul sau personal (link aici). Sublinierile color mai jos imi apartin. Fotografiile de sub text le-am realizat la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighetu Marmatiei, in aceasta vara.

***

Azi, 22 octombrie, a avut loc a doua şedinţă publică din procesul lui Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii politice de la Râmnicu Sărat (1956-1963). Pentru unii dintre martorii din sala de judecată, momentul a părut banal.

Pentru a nu fi înţeles greşit: nu îmi revine mie, cu atât mai puţin Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), instituţia care a formulat plângerea penală, comentarea derulării propriu-zise a procesului. Acesta trebuie să parcurgă toate etapele prevăzute de lege. Cei care îşi dau cu părerea o fac în nume strict personal, flămânzi de publicitate gratuită. Relatarea jurnalistică de la faţa locului, predominant descriptivă, este suficientă. Cel puţin în faza procedurală în care ne aflăm.

Ceea ce mă preocupă este altceva. Gândul mă duce la celebrul şi în egală măsură simbolicul proces intentat lui Maurice Papon, desfăşurat cu o la fel de mare, dacă nu chiar mai mare întârziere precum cel de acum. Comparativ, ar fi fost poate necesară adoptarea unui „scenariu“ prin care să se sublinieze importanţa acestui prim proces din România postcomunistă. La Papon, cum ştim, s-a asistat precum la un act colectiv de asumare a istoriei franceze postbelice. Au fost de faţă jurnalişti, elevi, studenţi, istorici, politicieni, oameni de toată mâna. Pe Splaiul Independenţei, pe malul Dâmboviţei, nu se judecă doar un om, ci un întreg capitol de istorie.

Aşa cum Papon a fost judecat (şi condamnat) pentru propriile fapte şi ale sistemului pe care l-a slujit, Vişinescu este un posibil torţionar în nume propriu, dar şi un exponent al regimului comunist bazat pe teroare şi crimă. Pe Splaiul Independenţei, pe malul Dâmboviţei, nu se judecă doar un om, ci un întreg capitol de istorie. De unde şi aşteptarea legitimă ca un asemenea act să se bucure de o atenţie pe măsură, să iasă din tiparele unei ştiri printre altele. Mai precis: ştirea ar fi trebuit contextualizată printr-o dezbatere largă.

Dincolo de procedura şi terminologia juridică specifice, procesul lui Vişinescu reprezintă un capăt de drum. Este vorba despre încheierea unei tranziţii marcate de amnezie şi complicitate. Beneficiarii ei imediaţi, „cadre“ precum Vişinescu, au câştigat pariul biologic cu istoria. Ceea ce nu înseamnă că noi suntem scutiţi de propria responsabilitate, că putem să cultivăm pe mai departe indiferenţa. Oricât de bine se camuflează răul, inclusiv în hainele banalităţii, datoria de a îi spune pe nume, de a nu uita, este şi mai mare după ce Vişinescu şi ai lui nu o să mai fie.

DSC05513

Leave a comment »

Contributorii la noua infatisare a locului de veci al Parintelui Justin Parvu

In luna august 2014 am revizitat Manastirea de la Petru Voda, unde isi are mormantul Parintele Justin Parvu. Inca cu cateva luni bune in urma observasem ca locul de veci isi schimbase infatisarea. In primele luni dupa trecerea dincolo a Parintelui Justin, locul sau de veci era descoperit – simplu si cu o cruce de lemn, dar din toamna lui 2013 s-a simtit nevoia unui acoperamant pentru florile ce erau mereu multe si proaspete pe locul de veci, motiv pentru care s-a ridicat un schelet metalic cu prelata – care arata in octombrie 2013, ca aici.

In primavara lui 2014, un nou acoperamant alb si o noua piatra funerara, dintr-un material special,  si-au facut aparitia la locul mormantului, iar in august 2014, locasul finalizat, arata  ca mai jos. Cu aceasta ocazie am descoperit un lucru interesant si foarte putin cunoscut:  pe o placuta asezata cu modestie intr-un coltisor al acoperamantului cel nou sunt indicati contributorii: medicul Dan L. Dusleag din Indiana, SUA, si Asociatia “Suprema Recunostinta” din Deva.

dusleag

Astfel am aflat ca Dr. Dan L. Dusleag, medic pediatru in varsta de 48 de ani, care locuieste la Bloomington, Indiana, SUA, este nepotul  medicului roman Stanciu Stroia, originar din Fagaras (fost asistent universitar al profesorului Iuliu Hatieganu), care a fost intemnitat intre anii 1951-1957 la Aiud (Jilava, Sibiu si Fagaras). In 2006 Dr. Dan L. Dusleag a contribuit la aducerea la lumina prin publicare, a memoriilor bunicului sau,  sub titlul “My Second University: Memories From Romanian Communist Prisons“. Site-ul dedicat cartii este: http://DDusleag.Home.Insightbb.com

In prezentarea lucrarii memorialistice, autorii (bunic si nepot) noteaza: “My Second University adds to the body of evidence against the Red Holocaust. It is a documentary written in memory of all of the forgotten victims of Romania’s Communist prisons, who never had the chance to tell their stories. . .”

Citind acestea, mi-am amintit de toti cei care, din cele mai indepartate colturi ale lumii, au venit de-a lungul anilor sa il cunoasca, sa ceara sfat si mangaiere de la Parintele Justin Parvu. Unii dintre ei, nu au uitat sa revina…

Leave a comment »

Maica Zamfira Constantinescu – portret de ucenica a Parintelui Arsenie Boca (II)

DSC07359

Obstea Manastirii Prislop in 1958: in centru, pe scaun si cu ochelari – episcopul Aradului, Parintele Andrei Magieru; alaturi, sezand, Parintele duhovnic la Manastirii, Arsenie Boca; intre cei doi, sprijinind cu mana marginea scaunului episcopului, Maicuta Zamfira

La scurta vreme dupa arestarea Parintelui Arsenie Boca –  cea din zorii zilei de 16 ianuarie 1951, stareta Ma­nas­tirii Prislop, Maica Zamfira Constantinescu, trimitea o scrisoare, la 26 ianuarie 1951, episcopului locului, Andrei Magieru, scriind: „Cu strân­gere de inima va aducem la cunostinta si în scris, precum ni s-a spus, ridicarea parintelui nostru staret si duhovnic, Arsenie, de catre autoritati. O facem din ascultare. Pentru noi sta mereu prezent în formarea crestina pe care ne-a dat-o. Si o mai facem cu nadejdea ca cel pe care-l socotim ca pe parintele nostru mai mare, ca pe epis­co­pul nostru – în mentalitatea de crestinism primar cu care ne-a desprins parintele Arsenie, Prea Sfintia Voastra, veti sprijini tânara obste a Prislopului, încercând, personal sau prin delegat, sa aratati IPS patriarhului activitatea parintelui Arsenie în aceasta manastire si, prin ea, în aceasta regiune. Cunoasteti caracterul pur religios al activitatii parintelui Arsenie în­ca­drata în întregime în spiritul curat al Bisericii. Cunoasteti înflo­rirea pe care a luat-o manastirea noastra sub ocârmuirea Sfin­tiei Sale. Cunoasteti caracterul ortodox pe care il imprima, pe nesim­­tite, în rândul fostilor uniti“.

Ceva mai tarziu, in primele zile ale lui martie 1951, Maica Zamfira Constantinescu, alaturi de Parintele Dometie Manolache (ambii apropiati de varsta de 26 de ani pe atunci), ramasi la Prislop fara pastorul lor,  vor întocmi o adresa  în numele întregului cin monahal, adresata Patriarhului Justinian Marina, prin care îl vor ruga sa intervina la autoritati pentru ca Parintele Arsenie sa fie eliberat din lagarul de munca de la Canalul Dunare-Marea Neagra. In fapt, intreaga exprimare din scrisoare este tipica modului de formulare si argumentare a Maicutei Zamfira. Ea se regaseste in cartea  “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, vol. al II-lea, Ed. Agnos, 2014 (p. 151-153). Este o epistola plina de revolta si de curaj, asa cum vor fi toate demersurile Maicii Zamfira – pentru a reusi eliberarea parintelui, sau, mai tarziu, protectia lui.

Patriarhul Justinian avea sa scrie cu propria mana pe aceasta epistola, rezolutia prin care inainta forului politic superior scrisoarea in original, trimitand-o direct  la cabinetul Ministrului de Interne al vremii, T. Georgescu: „Secret/Confidential, 12.III.951, în original domnului ministru Teohari Georgescu – cu rugamintea de a gasi o solutie pentru linistirea spiritelor, nu numai în sânul manastirii, ci si în rândul credinciosilor din Transilvania, unde Arsenie are multe mii de adepti. Arsenie este la Canal-Cernavoda. Daca va fi lasat arestat, noi putem sa confir­mam anticipat ca miile de credinciosi, adepti ai lui Arsenie, vor porni spre Cernavoda, ss/† Justinian“. Astfel, Patriarhul Justinian Marina solicita autoritatilor comuniste sa lase in liniste obstea de la Prislop si sa elibereze pe Parintele Arsenie – aceasta impundu-se mai ales prin forta împrejurarilor. Cu toate acestea, Parintele va fi primi decizia de eliberare abia un an de zile mai tarziu, la 17 martie 1952.

La 3 aprilie 1952, aflat deja inapoi la Prislop, Parintele Arsenie îi scria episcopului sau, cel care a contribuit si el, in mare masura, la eliberare: „De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasa, la Prislop: sanatos, mult folosit si tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dim­preuna cu obstea, v-o împartasim asa cum e: cu recunostinta si sme­rita metanie, pentru ca faceti parte, în toate privintele, din mo­ti­vele ei. Am aflat ca dupa Pasti veniti la noi. Va asteptam, asa cum vechii crestini îsi asteptau Parintii. Dar, pe lânga motivul stravechiu mai e si unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în con­du­cerea obstii de aici, ceea ce-mi va asigura si mie ragazul preocuparii si de ceilalti talanti ce-i am, cu care înca n-am lucrat nimic pentru Iisus“.

In toata perioada ianuarie 1951 – martie 1952 cat Parintele s-a aflat la unitatea de munca fortata de la Canal, in zona Cernavoda, Maica Zamfira nu a incetat sa faca toate demersurile omenesti posibile care sa ajute la punerea sa in libertate. Asa cum sustinuse inca din 1949 fata de surorile de la Prislop (cititi aici), se dovedea ca Maica Zamfira isi permitea sa intervina atat la episcopul Andrei Magieru, cat  si la Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, dar si la Ministerul Cultelor. Scrisorile ei, publicate in  “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, vol. al II-lea, Ed. Agnos, 2014, dovedesc determinarea si consecventa cu care a apelat la toate metodele de argumentare, demonstrare si presare, pentru a face imposibilul acelor vremuri, posibil. In paralel, reusise sa obtina accesul de a-l vizita pe Parintele la Canal, ducandu-i mancare si haine, si reusind sa converseze cu el. Aceasta se pare ca s-a intamplat in mai multe randuri, pe perioada detentiei de un an si doua luni a Parintelui la Canal.

La 16 februarie 1951 se raporta de­spre misiunea: „Identificarea persoanelor care au fost la Ministerul Cul­telor din Bucuresti pentru a interveni pentru eliberarea calugarului Boca Arsenie“ – misiune a Securitatii ramasa insa fara rezultat, asa cum aveau sa fie multe altele, in cazul dat. In fapt, stareta Zamfira se pare ca fusese si la Ministerul Cultelor, si înca de doua ori la Bucuresti, ocazii cu care se intalnise direct cu Patriarhul Justinian Marina.

Informatorul „15“ semnala la 2 mai 1951 ca Maica Zamfira fusese la Canal pentru a-l vizita pe Pa­rintele Boca, de unde a aflat ca „este multumit de trata­ment“. Acelasi informator scria, în nota din 31 mai 1951, ca exista o stare de nemultumire in Manastirea Prislop, din cauza unui ordin adus de la Episcopia Aradului – Episcopul Andrei Magieru, la 30 mai, de catre Monahul Dometie Mano­lache, ordin prin care în  asezamânt trebuiau sa ramâna nu­mai maici. Se pare ca si aceasta modificare se datora tot interventiei Maicii Zamfira.

O nota informativa de dupa revenirea la Prislop a Parintelui Arsenie – din primavara lui 1952,  vorbeste despre învatatorul Ionescu  si un elev al sau din zona Hunedoara, care au vizitat Manastirea Prislop la 18 aprilie 1952. La intrare ei au fost legi­ti­mati de maica stareta Zamfira, care le-a cerut buletinele de identitate. Situatia a luat o alta turnura interesanta atunci când acesta s-a adresat cu apelative deloc respec­tuoase maicii, fapt ce a determinat-o sa-i traga o pal­ma peste fata! Învatatorul era secretarul Uniunii Tinerertului Muncitor din localitate… In cartea  “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, vol. al II-lea, Ed. Agnos, 2014, note similare aveau sa apara in toti anii urmatori, cu inasprirea protectiei Parintelui Arsenie de catre maica stareta.

La 2 februarie 1952, împuternicitul Ministerului Cultelor vizita Prislopul, aratand in raport pelerinajul unor cre­din­ciosi din regiunile Sibiu si Stalin la manastire. Arata ca ei petreceau „noaptea acolo în manastire, pentru a asista a doua zi la rugaciuni si slujbe“, multi din­tre ei fiind bolnavi; ca stareta „s-a plans de greutatile prin care trece manastirea de la arestarea lui Arsenie Boca“, deoarece „sunt ca niste oi ratacite“; ca Maica Zamfira i-a spus ca libertatea religioasa exista numai pe hârtie, dar în practica se lupta împotriva credintei, ca satele din jur nu duc o viata religioasa intensa si ca nu doreste ca de praz­nice incinta manastirii „sa se transforme în bâlci“. Se mai raporta ca la împlinirea unui an de la arestarea Parin­te­lui Arsenie „au avut loc rugaciuni si solemnitati religioase“. Se remarca de asemenea respectul si autoritatea de care se bucura stareta Zamfira  în rândul cinului monahal. Imputernicitul sugera la final necesitatea schimbarii conducerii manastirii „sau chiar, pentru desfiintarea manastirii, pro­pun a se instrui un om bine pregatit din punct de vedere politic. Acest om se va prezenta la manastire ca refugiat politic. Daca el va sti sa joace bine rolul, Zamfira îl va primi si adaposti, urmând a se lua masurile impuse fata de asemenea fapte“.

La 12 martie 1952, organele de Secu­ritate erau informate despre atitudinea vehementa a staretei Zamfira Constantinescu fata de încalcarea legii libertatii religiei în Republica Populara Romana, despre legaturile acesteia cu „chiaburii“ care vizitau aseza­mântul de la Prislop si ca „sus-numita este un element foarte peri­culos si dau­nator statului nostru […], se manifesta pe fata chiar cu riscul ori­ca­rei urmari, mai ales de când a fost adus Arsenie.”

La 7 august 1952, trimisul Ministerului Cultelor în regiune furniza un alt refe­rat cu privire la atmosfera manastirii. Printre altele, acesta sublinia scandalul provocat de pre­o­tul Toma Gherasimescu, care venise la manastire cu propunerea de a aduce câteva surori pentru închinoviere si a impune câteva reguli mo­na­hale. Totodata, conducerea manastirii îl anunta pe trimisul gu­ver­nului ca de praznicul Adormirii Maicii Domnului nu se va face pelerinaj, chiar si de hram, cu toate ca, mai ales la ultima sarbatoare, nu este exclus sa vina cei din împrejurimi. O saptamâna mai târziu, acelasi functionar solicita conducerii Ministerului Cultelor ca parintele Arsenie Boca si stareta Zamfira Constantinescu sa fie mutati la o manastire din regiunea Bihorului.  (Va urma.)

2 Comments »

S.O.S.: educatia tinerilor romani depinde si de reactia noastra !!!

La sfarsitul lunii septembrie 2014, Rafael Udriste (jurnalist crestin de vocatie, al carui tata a fost un eminent medic roman) a realizat, pentru emisiunea de la TVR1 “Universul Credintei” din 4 octombrie 2014, un reportaj, in Aula Universitatii din Bucuresti, la prezentarea proiectului “Sexul versus barza“.  In jurul acelui reportaj s-a realizat emisiunea de mai jos, care se refera la viitorul manual de “Educație pentru sănătate“, in speta la capitolul dedicat educației sexuale din licee/scoli,  care va intra in uz in viitorul imediat.  Festivalul Bucharest Science Festival, gazduit de institutia de invatamant superior de calibru mentionata, a fost sustinut de organizația anticreștină A.S.U.R. Proiectul  “Sexul vs. Barza” a fost dezvoltat de asociația homosexualilor – Accept și de către Fundația Marie  Stopes International România – care promovează avortul în rândul elevelor.

Rafale Udriste: “Dacă sunteți interesat de subiect (adică sunteți cadru didactic, părinte, elev sau politician), aș insista ca înainte de vizionarea reportajului și a dezbaterii, să citiți un scurt text, lămuritor, publicat încă de anul trecut pe site-ul Cultura Vieții: „Educație sexuală” sau sexualizare și pervertire a copiilor? Memoriu adresat ministrului Educației precum și investigația Irinei Nastasiu „Școala homosexualității”, o nouă „ofertă educațională” pentru liceenii români.”

Emisiunea de mai jos, moderata de Andrei Victor Dochia, a avut ca invitati pe jurnalista Irina Nastasiu – din partea Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro-Vita din România și pe Gabriela Alexandru – profesor de fizică.

 

 

Leave a comment »

Rememorari: Parintele Nicolae Steinhardt (“Curajul e taina finala. Invinge acela care e dispus sa moara”)

DSC05592

Nicolae Steinhardt, fotografie si copii documentare de la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmatiei

In cadrul emisiunii postului TVR2 din data de 19 octombrie 2014, “Mistere şi conspiraţii” –  s-a prezentat un film biografic scurt – 6 minute, realizat recent de Roxana Tarhon si Luminita Iordanescu, despre viata si convertirea  lui Nicolae Steihardt la ortodoxie. In fapt, emisiunea a fost dedicata in intregime memoriei Monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt; a avut ca invitati pe Clara Mareş – expert IICCMER în cadrul Serviciului ‘Analiza regimului comunist’, pe profesorul univ. George Ardeleanu – de la Universitatea din Bucuresti, autorul celei mai importante monografii dedicate marelui convertit-  “Nicolae Steinhardt si paradoxurile libertatii” si pe actorul Florin Iaru, care l-a cunoscut personal pe Parintele Nicolae de la Rohia, la Dej, in 1982. Emisiunea este una de punctare a celor mai importante repere biografice din viata lui Steinhardt si poate fi vizionata aici.

Mai jos, cateva imagini luate vara trecuta la Manastirea Rohia, la chilia Parintelui Nicolae, in usa noului paraclis, si cu desenul proiectului Centrului cultural-monahal “Nicolae Steinhardt”.

Mai jos, un film tulburator cu trei marturii despre ascensiunea duhovniceasca a Parintelui de la Rohia:  1. Parintele Mina Dobzeu, cel care l-a botezat intru ortodoxie, in inchisoare, pe evreul Nicolae Steinhardt; 2. IPS Iustinian Chira despre alegerea Manastirii Rohia pentru stabilirea Monahului Nicolae; 3. staretul Manastirii de la Rohia, Parintele Serafim, despre promisiunea facuta Parintelui Nicolae:

Leave a comment »

Monahia Zamfira Constantinescu – portret de ucenica a Parintelui Arsenie Boca (I)

Cu ceva vreme in urma am incercat sa culeg date pentru a creiona o schita de portret a omului care a stat cel mai indelung si in toate imprejurarile, in imediata apropiere a Parintelui Arsenie Boca:   Maica Zamfira Constantinescu (cititi intaia schita de portret – aici).

Este vorba de aproape 43 de ani in care Maica Zamfira i-a fost in preajma…  La momentul realizarii acelei prime schite biografice (anul trecut), referintele bibliografice la dispozitie erau inca relativ-restranse. Odata cu aparitia volumelor I (in toamna lui 2013) si mai ales a volumului al II-lea (in octombrie 2014) al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, a devenit posibila decantarea unor date si intelegerea corecta a oamenilor si a situatiilor, asa incat portetul maicii ucenice devine de-acum limpede, si la fel si cel al Parintelui Arsenie, salvatorul si modelul ei duhovnicesc. De asemenea, Maica Zamfira a fost cea care a incercat mereu, cu forta, sa alunge misticismul popular exagerat creat de oameni in jurul Parintelui Arsenie, cel datorita caruia, in mare masura, Parintele a fost anchetat, inchis si urmarit intreaga sa viata… Ea a incercat in schimb, atat inainte cat si dupa trecerea Dincolo a Parintelui, sa aduca in zona realitatii si a practicii ortodoxiei celei adevarate, chipul luminos al Marelui Traitor Crestin si al Marelui Duhovnic care a fost si ramane Parintele Arsenie Boca.

Julieta Constantinescu, devenita monahia Zamfira (n. 3 octombrie 1925 – d. 13 martie 2005), s-a nascut in comuna Slobozia – Ialomita la 3 octombrie 1925, din parintii Traian (n. 1891) si Ecaterina Constantinescu. Mama ei a fost casnica toata viata, iar familia mereu saraca. Primele trei clase primare le-a facut la Cernavoda, iar din a patra familia s-a mutat la Bucuresti. A absolvit apoi, in 1944,  liceul Regina Maria din Bucuresti, dupa care s-a inscris la cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti si ale Facultatii de Filosofie, si le-a absolvit in 1948, cand si-a luat licenta in Teologie. A trecut apoi la doctorat, in cadrul Institutului  Teologic,  dar datorita intrarii in monahism, in 1950, in perioada de pregatire a tezei de doctorat, in final a renuntat la sustinere.  In ultimii ani de facultate Preotul Profesor Gheorghe Cristea o caracteriza “cam dezechilibrata in ceea ce priveste mintea”,  intr-un raport al securitatii din 18 decembrie 1951 (in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”). De asemenea despre ea s-a afirmat  ca  in acea peioada de studentie fusese “un element decazut” si ca ar fi “dat dovada de acte de indisciplina si comportare morala nesanatoasa”. Intr-un raport de securitate din noiembrie 1953 se specula ca ar fi avut relatii sentimentale cu mai multi profesori de la teologia bucuresteana, dar si relatii mai speciale cu alti profesori, intre care Parintele Dumitru Staniloae…

Julieta Constantinescu a avut trei frati  – doi baieti si o fata:  Aurelian – nascut in 1916,  care in timpul celui de al doilea razboi mondial fusese ofiter la Centrul de Concentrari Bucuresti si despre care se spunea ca in 1939, impreuna cu tatal sau (lor), pe atunci jandarm, umblau cu pistoalele prin capitala amenintand pe evrei ca ii impusca; in 1951 era maior si invalid de razboi;  Romeo, nascut in 1926, in 1951 fiind locotenent activ  si  Ligia – nascuta in 1913, care in 1951 era deja casatorita si se numea dupa sot Ligia Bunescu. Sotul ei, teolog, de loc din comuna Buda-Draganescu – Ilfov, va fi preotul Savian Bunescu – parohul Bisericii de la Draganescu, pe care Parintele Arsenie o va picta incepand cu 1967/1968.

Tatal Julietei, Traian Constantinescu, fusese capitan – comandant al Legiunii de Jandarmi Prahova; in timpul razboiului antonescian a facut parte din Comandamentul militar al C.a.p. Italiei, iar in septembrie 1950 se gasea “deblocat” din functie si era pensionar, vanzator la loteria populara din Bucuresti. Intr-un raport biografic al Maicii Zamfira intocmit de securitate in decembrie 1951, se arata ca domiciliul familiei era in Bucuresti, pe str. Litovoi Voevod la nr.23. In raport se sustinea ca tatal “a fost un element antisemit care in timpul razboiului antonescian a luat parte activa la scoaterea evreilor din Bucuresti”. Dupa actul de la 23 august 1944 “s-a ascuns intr-o vila a fiului sau in soseaua Bonaparte, care era Maior activ si despre care se spune ca a savarsit acte de salbaticie in timpul razboiului anti-sovietic, iar in prezent este pensionar invalid de razboi si are tutungerie pe Str. Matei Millo.”

DSC07358

Icoana Maicii Domnului – tip Hodighitria (Indrumatoarea) inconjurata de 12 prooroci din Vechiul Testament ; Altarul Manstirii Prislop, vechime  necunoscuta, dar restaurata in 1752

Maica Zamfira (pe atunci Julieta) Constantinescu, venise la Manastirea Prislop imediat dupa sosirea Parintelui Arsenie acolo, adica in toamna-iarna lui 1948 (noiembrie sau decembrie) sau in primavara lui 1949. Il cunoscuse pe Parintele Arsenie inca de la Manastirea Sambata, din 1946, insa la Prislop venise cu gandul sa ramana si sa devina monahie. Inca de la inceputul sederii ei acolo, a demonstrat o personalitate aparte, complexa dar si foarte hotarata.  Un exemplu graitor din primele luni de asezare la Prislop il reprezinta un episod legat de o confruntare indelungata cu o alta tanara voind sa acceada spre calugarie, pe nume Maria Culeac. Aceasta venise la Prislop  in aprilie 1949 ca sora de manastire, insa  in toamna anului 1949, a savarsit un act pentru care va primi pedeapsa apriga din partea surorii Julieta Constantinescu si a Parintelui Arsenie. In fapt,  sora Maria a mers singura pe un deal din fata manastirii si a inceput sa cante “Internationala”. Aflandu-se in camera Parintelui Arsenie la acel moment, Julieta Constantinescu a trantit geamurile si a amenintat pe Parintele ca daca nu o da afara din manastire, ea se va sinucide, ceea ce a si incercat, inghitind pastile. Parintele a reusit sa o salveze, dandu-i lapte. Acest episod este descris in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”. Din alta sursa, o alta tentativa de sinucidere a Julietei Constantinescu (prima) s-ar fi consumat in vara anului 1947 sau a anului 1948, cand Parintele se afla inca la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, si cand studenta Julieta s-a aruncat in lac sa se inece, fiind salvata de Parintele Arsenie.

In luna august 1950, aceeasi sora Maria Culeac – in varsta de 36 de ani pe atunci, arata intr-o nota data securitatii ca Julieta Constantinescu locuia in acea perioada la Prislop “cu toata familia, adica si cu mama, si cu sora, cumnatul si un nepot. Iar la 26 august 1950 sora si cumnatul au plecat la Bucuresti”.

In septembrie 1950 Manastirea Prislop era deja transformata in obste de maici, iar Julieta Constantinescu – tanara de 24 de ani, deja cu numele de Maica Zamfira, fusese aleasa stareta. In obste erau atunci 15 vietuitori, dintre care 4 barbati si 11 femei. Intre barbati era pe atunci si tanarul calugar Stelian (Dometie) Manolache, in varsta de 26 de ani, cel care dupa o vreme va sluji ani buni, pana la trecerea Dincolo, la Manastirea Ramet din jud. Alba. Atat Stelian (Dometie) Manolache cat si Leonida (Antonie) Plamadeala (cel care va deveni mai tarziu Mitropolitul Ardealului), fusesera inchinoviati monahi de Parintele Arsenie, la Prislop, in toamna anului 1949. In noiembrie 1952 obstea de la Prislop cuprindea 17 vietuitori.

Pana in septembrie 1950, Maica Zamfira  “incercase in nenumarate randuri sa se sinucida, luand pastile in cantitate mare, iar cu o lama de ras a incercat sa-si taie vinele de la mana. Urmele se vad si azi cauza ar fi fost o dragoste neimpartasita. Staretul (n.n. Parintele Arsenie) cauta sa-i satisfaca toate dorintele, incat in ultimul timp a devenit conducatoarea manastirii” (din vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”).

La 8 septembrie 1950 la Manastirea Prislop a venit in vizita si pentru sarbatoarea de hram Episcopul Andrei Magieru al Aradului – poate si fiindca staretul Arsenie intervenise pentru ca sora Maria Culeac, aflata in vesnica disputa cu Maica Zamfira, sa fie trimisa la alta manastire. Dupa aceasta disputa Maica Zamfira a stat la pat bolnava, unde asa o va gasi si inspectorul de la Ministerul Cultelor, la 13 septembrie 1950. Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira si Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti. Este perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina si ca va reusi in final sa faca asa cum doreste ea. Disputa cu sora Maria Culeac continua, iar Parintele Arsenie era la mijloc. Pana la urma sora Maria Culeac a fost trimisa la Manastirea Bistrita.   (va urma).

 

 

3 Comments »

“Exorcizarea” din Fortul 13 Jilava…

Mi-a atras de curand atentia un nou articol semnat pentru ziarul “Adevarul”, la 16 octombrie 2014, de presedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si a Memoriei Exilului Romanesc, teolog conf. univ.  Radu Preda, cu titlul Exorcista (de citit in intregime, in link).

Extrag doua paragrafe din el:  “Cum Bucureştiul a găzduit, la finalul lui august, congresul asociaţiilor foştilor deţinuţi politici din Europa de Est – un eveniment care nu ar fi putut avea loc fără angajamentul Fundaţiei Române pentru Democraţie –, vizitarea Jilavei s-a impus de la sine. Oricât sunt însă de expresive zidurile, ele singure nu povestesc în detaliu suferinţele şi umilinţele la care au fost martore. Aşa s-a născut ideea unei expoziţii dedicate grupului de partizani din munţii Făgăraşului coagulat în jurul familiei Arnăuţoiu, ai cărui ultimi membri au fost executaţi la Jilava.

Momentul a fost întregit de un program muzical (Bach, Silvestri, Bartok şi Enescu) susţinut de Ioana Voicu-Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu, alături de Corina Răducanu şi Eugen Dumitrescu. Sunetele ineditului concert au răsunat cu puterea unui act de exorcizare. În celula în care s-au auzit doar gemete, acum se înălţau armonii la graniţa dintre lacrimă şi bucurie. O răzbunare prin frumuseţe a imensului urât produs în acel loc. Nu în ultimul rând, a fost cel mai tulburător tribut al fiicei pentru tatăl ucis din cauza dorinţei de a îşi vedea copila trăind într-o ţară liberă.”

Fotografiile de dedesubt au fost realizate in 2013 la expozitia “Securitatea – instrument al dictaturii“, expozitie oferita de CNSAS in perioada 10-26 iulie 2013, la Sibiu, si sunt legate de grupul de rezistenta Arnăuţoiu, mentionat in articolul de mai sus.
2 Comments »

Din zisele Parintelui Arsenie Boca la Prislop in 1957, consemnate de Maica Magdalena Ivan (Manastirea Tismana)

Cele de mai jos sunt extrase din recent aparuta carte, “Parintele Arsenie Boca. Marele Examen. Un manuscris al Maicii Magdalena Ivan (Mănăstirea Tismana)“, Ed. Agnos, Sibiu, 2014:

prislop_vechi

Manstirea Prislop in anii’ 50, cand Parintele Arsenie Boca era acolo

Adevarata rabdare este cea mai mare putere, caci ea nu se stinge niciodata; e ca steaua cea vesnica, iar toate celelalte ispravi ale omului nu sunt alaturi de dansa decat niste licariri slabe.”

“Lucrul cel mai mare in viata, de care se poate bucura omul, este o inima plina de iubire si un cuget bun; decat de un portofel ticsit de bani, de o trasura sau o masina de lux.”

“Piedica cea mai mare in a ne cunoaste pe noi insine este tocmai dorinta de-a parea noi mai mult decat suntem, ba inca a ne si crede astfel.”

“Cu cat un om este mai cult, cu atat este mai modest, caci stie cat de putin isi datoreste lui  si cat de mare este numarul binefacatorilor sai.”

“Mestesugul de capetenie pentru lume, pentru buna crestere a ei si a fiecarui ins in parte nu este dojana si cearta, ci pentru a usura drumul spre bine trebuie sa destepti in altul dorul de a face binele. Sa-l ridici pe om, nu sa-l cobori.”

“Lumina cea mai multa vine de la acei oameni care in viata lor au trait si au suferit din plin si din adanc pentru ei si pentru altii. Cine intelege aceasta, asupra lui napadeste un puternic simtamant de modestie si atunci vede ce rea e trufia mintii, a tineretii, careia ii lipseste practica cea mare a vietii.”

***

UPDATE:   Puteti citi  si Acatistul Căii Părintelui Arsenie, compus foarte recent de poetul Marius Ianus, si el un iubitor al Parintelui Arsenie Boca.

 

 

 

Leave a comment »

Muzeul Manastirii maramuresene Barsana

Manastirea Barsana, aflata la cca. 20 km de Sighetu Marmatiei, pe malul drept al raului Iza, a fost pentru mine o revelatie! (vedeti si alte fotografii, aici).  Prima atestare documentara a existentei unei manastiri la Barsana dateaza din 1326. Atoponimul “barsan(a)” provine de la traditia pacurarilor care cresteau aici oi barsane – adica cu lana deasa, moale si lunga. Urmasii cneazului Stan Barsan formeaza azi buna parte din familiile satului. Manastirea a rezistat pana in 1791 cand in iulie averea lacasului a fost confiscata de statul austriac si predata asezamantului greco-catolic de la Cernoc (Munkaci), ultimii calugari de la Barsana mutandu-se atunci la Manastirea Neamtului. Dupa 200 de ani de la incetarea existentei vechiului asezamant monahal, a renascut Manastirea Barsana de astazi – binecuvantarea locului fiind facuta in 1993 de episcopul Maramuresului si Satmarului, Parintele Justinian Chira.  Intregul ansambul monahal este construit din lemn in traditia locala exceptionala, numai cu mesteri din Barsana, sub coordonarea arhitectului Dorel Cordos. Obstea nu este mare, sunt 11 calugarite si 3 surori, iar maica stareta este Monahia Filoftea Oltean. Hramul manastirii este cel al Celor 12 Apostoli.

Una dintre cladirile din incinta manastirii adaposteste muzeul. Pastrator al unor carti bisericesti rare, de secolele al XVI-lea si al XVII- lea, a unor vechi icoane tipic maramuresene, dar si depozitar etnografic si cultural al mai recentei respiratii locale, muzeul este si el, ca intreaga asezare, de un pitoresc cu totul special. Impartasesc mai jos cateva fotografii din muzeul Manastirii Barsana, inclusiv cu cladirea muzeala vazuta din exterior si cu o mica vedere spre curte, pe sub o streasina-pleoapa a muzeului. Un loc minunat, binecuvantat, Manastirea Barsana din Maramures…

Leave a comment »