anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Parintele Arsenie Boca: ‘Iisus? – Necunoscut…’

P_ARSENIE_B_

Icoana cu Parintele Arsenie Boca. Sursa foto: Editura & Libraria Bonifaciu

Scrierea de mai jos apartine Parintelui ARSENIE BOCA – este datata 31 decembrie 1949, la Prislop, in Sâmbăta după Naşterea Domnului (Matei 12,15-21). Extrasul scrierii este din cartea „CUVINTE VII” – publicata la Deva in 2006, in editia ingrijita de Episcop Daniil Stoenescu, cu tehnoredactarea efectuata de Monahia Maria Suciu (de la Asezamantul monahal din Sinaia, metoc al Manastirii Prislop):

Iisus a dat şi porunca aceasta: să fie necunoscut.

Tămăduia pe toţi bolnavii gloatelor care-L urmau şi le poruncea să nu spună nimănui nimic. Evanghelistul Matei motivează porunca aceasta cu locul din Isaia proorocul, care-L descrie pe Iisus ca pe unul ce nu se sfădeşte cu oamenii, nu strigă pe uliţe, nu frânge slăbiciunea omenească, nu stinge nădejdile slabe, până când va aduce izbânda dreptăţii.

Dar şi altfel Iisus nu iubea propaganda de vorbe, alarmele şi zvonurile de tot felul şi toate răstălmăcirile, inevitabile oamenilor.

Totuşi oamenii cărora le făcea Iisus bine, chiar dacă tăceau ei – ceea ce e cu neputinţă de crezut -, nu tăceau cei ce-i cunoşteau.

In poporul de rând a fost cunoscut Iisus şi atunci, şi tot aci rămâne cunoscut şi iubit mai mult, până când va mai fi credinţă pe pământ.

Cărturarii şi fariseii vremii Sale erau cei mai nedumeriţi oameni asupra lui Iisus. Porunca de-a nu fi făcut cunoscut, parcă le-a dat-o tuturor cărturarilor lumii.

Iată, în sfârşit o poruncă a lui Iisus pe care o ţin şi ei.

Care să fie cauza pentru care Iisus e totuşi atât de necunoscut ? (Nu ştie nici poporul de rând mai nimic despre Iisus, dar II iubeşte.)

Cărturarii nu-L cunosc şi îl urăsc. De ce ?

Fiindcă viaţa lor e în contrazicere cu Viaţa lui Iisus. „Faptele lor nu-i lasă să creadă în Dumnezeu” (Oseia 5,4). „Inţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, se depărtează de minţile nepricepute şi se dă la oparte când se apropie fărădelegea” (înţelepciunea lui Solomon 1,4-5).

Trufia ştiinţei, autonomia raţiunii, magia necredinţei, astea sunt temeiurile pe care stau cărturarii vremurilor şi cu ele-L cenzurează pe Iisus.

Acestora, Iisus nu le va fi cunoscut niciodată.

De aceea Iisus a fericit pe cei simpli.

Leave a comment »

Palatul Patriarhiei va (re)deveni vizitabil in prima parte a anului 2016

Reabilitarea Palatului Patriarhiei din Bucuresti a fost realizata in perioada martie 2013 – decembrie 2015 printr-un proiect finanțat din Fonduri Structurale, în cadrul Programului Operațional Regional 2007-2013. Monumentul se va (re)deschide curand pentru vizitare publica, si va include un muzeu si un punct de informare turistica. Informatia a aparut si in cadrul conferinței de informare  „Lucrări de restaurare, consolidare și protecție a Monumentului Palatul Patriarhiei București”.

 

Palatul Camerei Deputaţilor (în prezent Palatul Patriarhiei) este amplasat pe Dealul Mitropoliei din capitala. Conform Wikipedia, ‘de-a lungul timpului edificiul a fost sediul instituţiei legislative a statului român, până la trecerea ei în proprietatea Bisericii Ortodoxe. Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat al Camerei Deputaţilor sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul Mitropoliei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului şi viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor cutume ale vremurilor. Conform lor, Mitropolitul era de drept preşedintele boierilor, singurii cetăţeni cu drept de vot, reuniţi în adunarea deputaţilor. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei este şi rezultatul faptului că prin tradiţie Mitropolitul nu putea să-şi părăsească locuinţa. Prin urmare obiceiul de a organiza adunarea deputaţilor la mitropolie devine o acţiune firească, în acest sens o parte din chiliile călugărilor fiind transformate într-o construcţie care să permită reuniunile oficiale ale legislativului.

În 1881 are loc repararea şi reamenajarea vechii construcţii a Adunării Deputaţilor, obţinute din transformarea chiliilor şi este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului Deputaţilor Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spaţios şi avea două rânduri de loji şi o galerie. Deputaţii îşi desfăşurau şedinţele în sala de şedinţe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din faţă a acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banca miniştrilor.  Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în afara orelor de şedinţă, în urma acordului obţinut de la unul din funcţionarii instituţiei. Cetăţenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, cetăţenii străini având nevoie de semnătura ambasadei ţării sale.

În locul fostului palat al Adunării Deputaţilor, în 1907 a fost construit, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu, noul palat al Camerei Deputaţilor, asa cum arata astazi. Dimitrie Maimarolu (n. 1859, Bucureşti – d. 1926) a fost un arhitect român care a mai proiectat si urmatoarele construcţii: Palatul Cercului Militar Naţional din Bucuresti, Biserica Sfântul Silvestru din Bucuresti, Prefectura Judeţului Argeş, Catedrala Armeană (Biserica armenească) din Bucureşti, Hotelul Concordia din Bucuresti, Casa Vorvorenilor din Craiova (actualul sediu al Mitropoliei Olteniei), Biserica Sf. Haralambie din Turnu Măgurele.

În perioada socialistă Palatul Patriarhiei a funcţionat ca sediu al Marii Adunări Naţionale, organul suprem al puterii de stat a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 a redevenit sediul Camerei Deputaţilor, iar în anul 1997 a intrat în posesia Patriarhiei Române.

 

 

Leave a comment »

Un neurochirurg crestin pentru Romania: medic si diacon Stefan Mindea

Am vizualizat astazi, pe blogul revistei ATITUDINI a Manastirii Paltin – Petru Voda, in grupajul intitulat ‘Colind la mormântul P. Justin Parvu si la bătrânele din azilul m-rii Paltin‘ si doua fotografii in care apare medicul neurochirurg Stefan Mindea (redate mai jos, de pe pagina citata). Pentru un observator neavizat, ele pot fi rapid trecute cu vederea (nu este semnalat numele niciunei persoane din colajul foto), fiindca putini sunt inca, cei care il (re)cunosc…. Fotografiile nu sunt insa nicidecum intamplatoare, fiindca medicul Stefan Mindea este legat de Petru Voda intr-un fel cu totul special, prin ceea ce a reprezentat pentru dumnealui Parintele Justin Parvu si modelul exemplar de vieturie din manastirile de calugari si de maici de aici, alaturi de centrele sociale pentru batrani si copii. A inteles misiunea adevarata a medicului si a romanului, oriunde s-ar afla, si a ascultat chemarea unui mare duhovnic si roman, Parintele Justin. Si cum exista ‘…o grijă obsesivă a Părintelui Justin ca intelectualul să fie alături de Biserică, misiunea acestuia în societatea noastră fiind una determinantă’, medicul Stefan Mindea s-a aflat printre cei alesi, Parintele justin fiind pescarul de Oameni…

s.mindea5

Neorochirurg si diacon Stefan Mindea (extrema stanga), Manastirea Paltin Petru Voda, azilul pentru batrane, decembrie 2015 (sursa foto – aici)

s.mindea4

Neurochirurg si diacon Stefan Mindea (partea dreapta, cap neacoperit, in stanga Parintelui Justin cel mic – care intinde mana), pe holul caminului-spital de batrane de la Manastirea Paltin-Petru Voda, decembrie 2015 (sursa foto – aici)

Am aflat pentru intaia data despre acesta si despre impreionanta sa revenire acasa, in Romania (ca rod al intalnirii cu Parintele Justin Parvu) cu exact un an de zile in urma, in decembrie 2014, cand Marius Ianus (astazi frate de manastire), aflat intr-o tabara de creatie literara la Manastirea Paltin-Petru Voda, a imortalizat intr-o filmare impresionanta intalnirea lui si a grupului de tineri cu doctorul Stefan Mindea si cu povestea sa uimitoare. Hirotonit diacon in septembrie 2014 (la varsta de 38 de ani), imediat dupa decizia sa de a se intoarce in tara – dupa mai mult de 30 de ani de viata petrecuti in SUA – la staruinta Parintelui sau duhovnic Justin Parvu, in filmarea respectiva tanarul medic venit de la Princeton vorbea despre valorile vietii, despre America si despre Romania. Filmarea a fost realizata chiar in chilia Parintelui Justin de la Manastirea Paltin Petru Voda (cititi si vizionati: ‘La umbra Parintelui Justin Parvu, povesti despre induhovnicirea elitei medicale a Romaniei de azi…‘).

Cu cateva zile in urma, in dupa-amiaza zilei de Craciun 2015, postul B1 TV a prezentat un film documentar nou, in scenariul si regia Danielei Lungu, Mărturisind pe Mărturisitorul Justin Pârvu’ care surprinde, de la minutul 24:56-26:36 si cazul medicului Stefan Mindea, adus in Romania de Parintele Justin.

In vara acestui an, Ziarul Lumina prezenta si el un articol dedicat medicului si diaconului Stefan Mindea, semnat de Augustin Păunoiu si publicat la 21 Iunie 2015 – ‘Jertfă pentru crezul unei vieți‘. Preiau si eu articolul mai jos, integral, cu multumiri, si cateva fotografii insotitoare, din aceeasi sursa, pentru cititorii care nu cunosc povestea acestui om si profesionist cu totul special:

s.mindea1

Absolvent de Medicină la una dintre cele mai renumite universități americane, Standford, doctorul Ștefan Mindea a ajuns să fie cel mai tânăr şef din istoria secției de neurochirurgie a spitalului acestei instituții, la doar 36 de ani. A părăsit America și s-a întors acasă pentru a aduce speranță pacienților români care nu dispun de bani suficienți pentru a fi operați în străinătate. Neurochirurgul Mindea este și diacon. Interviul cu el ne dezvăluie chipul unui om care și-a înțeles viața ca pe o continuă slujire lui Dumnezeu și aproapelui, ca pe un răspuns la întrebarea adresată chiar de el însuși: „Eu pentru cine mă jertfesc?”.

Aţi crescut în Statele Unite, unde ați studiat cu mare succes. Ce v-a determinat să vă întoarceţi în ţara ale cărei origini le purtaţi în fiinţa dumneavoastră?
A fost ceva neaşteptat, să vă spun sincer. Am păstrat o legătură cu România. Veneam vara din patru în patru ani şi nu m-am aşteptat la această ocazie, ca să revin în ţară în calitate de neurochirurg. Decizia a fost mai mult bazată pe faptul că am văzut într-adevăr o mare nevoie de neurochirurgi cu experienţă în străinătate. Metodele şi tehnicile moderne sunt foarte utile pacienţilor, mai ales tehnica miniinvazivă, care nu este doar o strategie de marketing, ci un lucru foarte real. Inciziile mici înseamnă risc de infecţie mai mic, înseamnă mai puţine medicamente și calmante, pacientul se externează mult mai repede şi reprezintă un beneficiu clar pentru bolnav în comparaţie cu intervenţiile clasice. Aceasta, gândind în mod profesional. Pe de altă parte, eram asaltat şi de prietenii mei din România, care mi-au pus la dispoziţie vieţile martirilor din închisorile comuniste din România. Când am citit cartea despre viaţa lui Valeriu Gafencu am rămas absolut şocat. Nu am crezut că poate fi posibil aşa ceva, oameni de asemenea sacrificiu. Vieţile unor astfel de oameni, sfinţi, influenţează sufletul omului de azi. Cât de mult s-au luptat ei pentru ţara aceasta, cât de mult s-au jertfit pentru aproapele lor. Aceste idei m-au condus la întrebarea: eu pentru cine mă jertfesc? Aşa că împreună cu soţia mea ne-am tot gândit la ideea plecării în România din ce în ce mai mult, şi cu sprijin de la duhovnic şi alţi prieteni am luat decizia întoarcerii acasă.
Din perspectiva dumneavoastră, ce credeţi că dă valoare vieţii unui om?
În primul rând pot să vă spun ce nu dă valoare vieţii unui om. Ne ocupăm cu foarte multe lucruri în ziua de astăzi, vorbesc specific în calitate de medic. Avem în vedere pacienţii, lucrurile administrative. Mai există şi familia, facultatea, studenţii. Dar, dacă la suprafaţă toate acestea sunt foarte importante, importanţa lor se reduce dacă omul nu păstrează o legătură cu Dumnezeu. Poţi să faci foarte multe lucruri frumoase şi să crezi că asta e totul. Poţi să pari că te străduieşti pentru toţi şi eşti foarte darnic, dar dacă se pierde legătura cu Dumnezeu, dacă nu ai o credinţă adevărată, dacă nu-ţi cercetezi credinţa, degeaba le faci pe toate. Valoarea omului constă în a fi cât mai apropiat cu sufletul de Cel Care l-a creat. Exact ca un fiu care poate să meargă, să realizeze lucruri incredibile, dacă-şi pierde legătura cu părinţii, dacă nu ştie să-i preţuiască pe cei care i-au dat viaţă, atunci realizările lui vor fi, nu vreau să zic în zadar, dar le va lipsi mult din esenţă. Valoarea unui om constă în râvna pe care o are pentru Creatorul său şi pentru a percepe aspectele importante din credinţa lui. Din păcate, toţi suntem foarte ocupaţi, dar cercetăm în amănunt foarte puţin ce înseamnă să fii ortodox. Şi aşa ajungem să confundăm lucrurile. Am avut colegi în Statele Unite care îmi spuneau: Dacă eu sunt budist şi fac lucruri bune, care e problema? Încă o dată vreau să spun: nu intenţionez să judec pe alţii în credinţa lor, ci doar vreau să subliniez importanţa cunoaşterii credinţei noastre.

Cum aţi ajuns să cunoaşteţi Biserica?
Am fost în biserică de când pot să-mi aduc aminte, de mic copil. Ne ducea bunica noastră. Părinţii ne-au crescut, dar erau permanent la serviciu. Gândi­ţi-vă, noi eram veniţi în America, săraci, amărâţi… bunica, care era o femeie foarte simplă, de la ţară, cu doar patru clase, din­tr-un sat mic, ne-a învăţat să fim buni, să fim oameni cu caracter. Ne spunea să nu judeci, să nu superi pe aproapele tău. Ideea de a posti tot de la ea am pri­mit-o. Şi aşa am început să postim câte puţin, de la 5-6 ani. Pur şi simplu ne spunea să dăm şi noi ceva lui Dumnezeu, să-i oferim un mic dar, o mică jertfă Lui, Care ne-a dat atâtea nouă. Ca şi copil mic, nu aveam ce să-i dăruiesc lui Dumnezeu. Dar ea spunea: Uite, în post, nu o să bem lapte, nu o să mâncăm carne. Aşa ne-am învăţat cu postul, care a devenit ceva foarte firesc. Aceste lucruri m-am luptat să le aplic în viaţă odată ce am crescut, apoi împreună cu soţia mea care este româncă, ortodoxă şi un mare sprijin.
Mă gândesc la alţi români aflaţi în străinătate care realizează foarte multe lucruri pe plan profesional, dar au familii destrămate. E păcat, identitatea românească se pierde, nu mai vorbesc de credinţă şi de alte valori. Consider o foarte mare binecuvântare faptul că am găsit o soţie româncă, ortodoxă, din comunitatea românească de acolo, din America, care m-a ajutat foarte mult. Se poate înainta duhovniceşte şi fără un astfel de sprijin, fără o soţie în genul acesta, dar e foarte greu. Cred că este de 1.000 de ori mai greu. Dacă ai o soţie care habar n-are de credinţă, e dificil. Am văzut în SUA români căsătoriţi cu japoneze, cu chinezoaice. Nu cred că le este foarte uşor în familie. Se pierde identitatea. E ca şi cum în cafeaua asta pun jumătate apă. E clar că n-o să mai aibă acelaşi conţinut, acelaşi gust.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră credinţa în Hristos?
Credinţa în Hristos este esenţa vieţii omului. Vă daţi seama că, dacă pentru o clipă Dumnezeu nu ar fi în viaţa noastră, toate ar fi fără un scop, fără un rost. Ar fi un fel de randomness (dezor­dine). Nimic nu ar fi important, viaţa veşnică nu ar exista. Degeaba a­juţi pe altul. Ar fi total un haos. Cre­dinţa în Hristos este esenţială pentru existenţa noastră ca oameni.

Cum credeţi că se pot forma atitudini, caractere sănătoase în societatea românească? Nu ar trebui ca şi medicii să aibă o voce mai pregnantă în acest sens? Ce se poate face pentru a îndrepta situaţia de fapt, care este una destul de dificilă?
În primul rând am observat un lucru. De multe ori, unii medici nu se pun în centrul discuţiei atunci când este vorba despre religie, pentru că este şi termenul acesta „political correctness”, încât în SUA, cel puţin, nu puteai să vorbeşti deschis despre Ortodoxie. Pentru că se putea să-l supăr pe catolicul, pe protestantul, pe chinezul sau ateul aflat alături de mine. E discutabilă această problemă. Dar mai e ceva, mulţi nu au o voce, fiindcă le este teamă. Au teama de a fi văzuţi habotnici sau neserioşi ca specialişti, dacă tu ca medic crezi în lucruri care nu sunt dovezi ştiinţifice. Mai mult, consider că mai este o teamă. Există teama de a vorbi despre creştinism, tu însuţi nefiind un model potrivit de creştin. Poţi vorbi frumos despre Dumnezeu, iar oamenii să te vadă agitat, arogant, necinstit. Atunci nu se justifică numele tău de creştin. Aduci un deserviciu credinţei tale. Degeaba te duci la biserică, posteşti, te rogi, te spo­vedeşti, te împărtăşeşti. Chiar şi eu în America am simţit de multe ori nevoia mărturisirii unor anumite lucruri. Dar consideram aşa: Cum pot eu să ies în evidenţă cu acestea, fiindcă foarte uşor, prin păcatele noastre, şi e nevoie doar de un moment de neatenţie când poţi supăra pe cineva, putem fi acuzați de a nu fi creştini buni. Acest lucru intimidează pe mulţi oameni. Trebuie să înţelegem că a fi ortodox înseamnă să ai o luptă permanentă în viaţă. E foarte important să înţelegem aceasta. Nu putem crede că suntem cei mai buni, că n-o să avem cazuri cu probleme, că toţi pacienţii vor fi mulţumiţi, ne vor iubi sau vor spune „Doctorul Mindea, vai, ce grozav!”. Nu. Vor exista şi nemulţumiţi, vor fi şi cazuri grele, vor exista complicaţii. Sunt de înţeles. Pe de altă parte, alţii simt că nu pot discuta anumite lucruri ce ţin de ştiinţă cu certitudine pentru că nu sunt explicate în mod ştiinţific. Aceasta, încă o dată, demonstrează neştiinţa medicului. Avem exemple foarte bune în medicina românească, pe profesorul Nicolae Paulescu, care a scris o carte întreagă pe acest subiect: a luat principiile ştiinţifice şi a demonstrat, pe baza lor, existenţa unui Creator. Şi orice om, dacă stă puţin să se gândească, ca un copil de 10 ani, îşi dă seama că există un Creator. Un exemplu pe care îmi place foarte mult să-l dau colegilor mei care spun că sunt atei. Dacă eu scot din buzunar 10 monede şi le arunc pe jos, ele se împrăştie. Dacă voi arunca de ori câte ori doriţi dumneavoastră aceste monede, nu există matematic probabilitatea ca ele să se aşeze de la sine una peste alta. Dacă niciodată monedele nu se vor ordona aşa cum am spus, asta demonstrează randomness, dezordinea. În matematică, lucrurile care sunt posibile statistic au măcar teoretic posibilitatea de a se întâmpla, fie şi una la un miliard, la un triliard de ori, dar aici nu poate fi vorba nici măcar de aşa ceva. Din hazard, din întâmplare nu poate ieşi niciodată ceva ordonat de la sine.

Cum aţi caracteriza România după perioada petrecută aici, în ţară?
Consider că România la ora actuală este într-un moment critic. Din ce în ce mai mult, unii caută să creeze dezbinare, să cultive exemplele urâte, să sublinieze doar răul şi nu scot în evidenţă sincer şi partea rea, dar şi partea bună a lucrurilor. Dacă omul este puţin în dubiu sau mai slab în credinţă, deşi nu ştiu cum se poate considera cineva acum puternic în credinţă, poate să se smintească foarte uşor. Se simte, la fel ca în Statele Unite, dorinţa de a dilua credinţa, sau de a o reprezenta într-un mod neserios. Cum să te duci în fiecare săptămână la biserică? Doamne, iartă-mă, dar nu sunt călugăr.

s.mindea3

Vorbiţi despre rolul credinţei în derularea actului medical. În ce constă pregătirea dumneavoastră pentru operaţie? E vorba doar de studiu, tehnică, fler sau mai e nevoie şi de altceva, de rugăciune?
E clar ca medic că trebuie să depăşeşti anumite etape pentru a fi calificat ca să operezi pe cineva. Când ai depăşit aceste etape şi cunoşti anatomia, cunoşti boala, cunoşti pacientul, ai luat decizia corectă, în sens ştiinţific ai nevoie şi de credinţă pentru a reuşi în ceea ce vrei să faci. Eu personal acord un mare rol credinţei. Consider că uneori, ca medic, şi cred că acest lucru este valabil pentru orice doctor, întâmpinăm cazuri încât, pur şi simplu, nu ştim cum să procedăm. Să-l operăm pe acest pacient, are sens sau nu? Recuperarea va depăşi capacitatea lui, dacă vorbim despre cancer? În aceste cazuri, simplu, oricine îşi poate da seama de rolul şi importanţa credinţei. Eu uneori mă rog de când fac consultaţia până când iau decizia ca să operez un pacient ca să-mi lumineze Dumnezeu mintea pentru a nu opera pe cineva care poate nu ar rezista intervenţiei chirurgicale sau ea nu şi-ar avea rost. Pe de altă parte, rugăciunea ajută foarte mult în timpul operaţiei. Am avut cazuri foarte grele, complicate, pe care le-am făcut cu o anumită uşurinţă pe care nu aveam cum să mi-o explic. Îmi amintesc când am operat o tumoare imensă la cineva, iar aceasta trebuia scoasă dintr-o bucată pentru a nu exista diseminare de celule în jur. Era prima dată când operam acest caz şi prima dată când se făcea o operaţie de acest gen la Standford. Am vorbit cu un medic din Japonia care făcuse 100 de astfel de operaţii într-o carieră de 40 de ani. Era o problemă foarte rară. Am sunat la un alt medic care operase 60 de cazuri până atunci. Le-am trimis RMN-ul. Operaţia dura cam 20 de ore! Trebuia anestezie puternică, pregătire minuţioasă. Să vedeţi ce s-a întâmplat! Locuiam în San Francisco. Am mers la racla Sfântului Ioan Maximovici. Şi acolo, ţin minte foarte bine, m-am rugat foarte mult: „Doamne, fă ceva. Nu vreau să fac cazul ăsta. Cred că mă depăşeşte. Nu vreau să fac boala mai grea pacientului!” M-am dus la bolnavul cu pricina, un mare şef de la firma Apple, un chinez creştin, care se putea opera oriunde în lume, şi i-am zis: „Problema dumneavoastră este una foarte complicată, cu care doar o mână de medici se ocupă. Eu vreau să vă spun lucrul acesta: Nu am mai operat asemenea cazuri. Am făcut cazuri complicate, dar nu ca acesta”. Omul s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Eu am încredere în dumneavoastră. Simt că o să vă descurcaţi. Mă las în mâna dumneavoastră”. M-am speriat. Am zis: „Doamne, să nu greşească omul ăsta!” M-am pus serios pe treabă şi am cercetat toată literatura de specialitate, am luat legătura cu medicii respectivi. La acest caz se sângera cam 6-7 litri de sânge pe parcursul a 20 de ore. Imaginaţi-vă că 5-6 litri de sânge sunt în corpul nostru. Trebuia deci transfuzat tot sângele pe care-l avea pacientul în el. Am făcut şi un Maslu pentru pacientul meu chinez, care era creştin. Am intrat în caz şi aşa de uşor, de simplu, s-a desfăşurat totul, încât am terminat cazul în jumătate din timpul necesar în mod obişnuit unei astfel de intervenţii, adică în 10 ore. Când am întrebat pe anestezist cât sânge am pierdut, nu mi-a venit să cred ce am auzit: 900 de mililitri. I-am spus: „Măi, verificaţi cum trebuie, că nu e glumă. Vă întreb pentru că vreau să ştiu cât s-a pierdut. Vorbiţi cu tura de mai înainte, nu cumva să fi uitat să noteze ceva”. Toată lumea mi-a răspuns: „Da, e corect. Aţi pierdut în operaţie sub un litru de sânge”. Am avut conferinţe la care am menţionat cazul ăsta, bineînţeles nu în termenii în care vi l-am descris dumneavoastră, şi am avut medici care m-au acuzat că mint când le-am spus rezultatele operaţiei survenite în urma rugăciunii. Vă spun, cu frică de Dumnezeu, aşa a decurs operaţia. Altfel nu ai cum să explici. Credinţa are un mare rol. Şi au fost multe alte operaţii la care ajutorul lui Dumnezeu a venit tainic. Pe medicii care nu văd lucrul ăsta nu-i acuz, doar îmi pare rău pentru ei. Şi mă rog să vină vremea şi ocazia ca să-şi dea seama că tot ceea ce face medicul este foarte puţin. Iar asta cu tot respectul pentru doctori, profesori şi cine vreţi dumneavoastră.

Dacă ar fi să faceţi profilul unui medic desăvârşit, cum l-aţi descrie?
În primul rând, fără nici un dubiu, el ar trebui să aibă multă dragoste pentru pacient. Să se comporte cu bolnavul ca și cum s-ar purta cu el însuși. Apoi să fie exigent, să fie atent la detalii, să fie cu ochii în patru, răbdător. Al treilea lucru foarte important este să aibă cât mai multă smerenie, să înțeleagă că alt medic care nu este la fel de renumit ca el poate să-i ofere un sfat, că și el poate învăța dintr-o carte, dintr-un articol. Să nu se încreadă foarte tare în el, în înțelegerea lui. Dacă ai dragoste adevărată față de pacient, atenție la detaliu și dorința de a accepta să înveți din orice parte, poți să faci lucruri extraordinar de frumoase. Toate trebuie încununate de credință, pentru că toate se fac pentru Dumnezeu.’ (articol de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina, 21 iunie 2015)

s.mindea2

1 Comment »

‘Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca’ – de Isabela Vasiliu-Scraba, iulie 2015

 

ola greceanu 14

Olga Greceanu (1890 – 1978) – scriitoare, pictoriţă, figură reprezentativă a neobizantinismului românesc, cea mai remarcabilă femeie-artist-şi-cărturar din perioada de eflorescenţă culturală interbelică; textul de mai sus este copia unui manuscris al sau iar fotografia o infatiseaza. Sursa foto: aici.

Sursa articolului de mai jos, preluat integral pe aceasta pagina, cu multumiri, este blogul eseistului si filosofului Isabela Vasiliu-Scraba (aici), care l-a semnat si publicat in forma curenta la 30 iulie 2015:

***

Motto: “A tăcea şi a nu da adevărul pe faţă înseamnă a-l trăda” (Sf. Teodor Studitul, apud. arhim. Athanasie Dinca, M-rea Căldăruşani).

Dacă despre întâlnirea dintre părintele Benedict Ghiuş şi Olga Greceanu stau mărturie manuscrisele ei aflate în arhiva “Benedict Ghius” , despre întâlnirea ei cu “cel mai mare duhovnic al veacului trecut” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. “Credinţa strămoşască”, 2009, p.442) nu avem decât un mic indiciu strecurat de Părintele Arsenie Boca într-una din predicile sale de la Mânăstirea Prislop, unde fusese mutat de mitropolitul Nicolae Bălan (1882- 6aug.1955) ca să-l mai scape de prigoana mercenarilor ocupantului sovietic. Este destul de plauzibil să plasăm întâlnirea pictoriţei Olga Greceanu cu părintele Benedict Ghiuş în perioada celor câţva ani post-belici în care fratele Sandu Tudor (martir al închisorilor comuniste, călugărit în 1948 la M-rea Antim cu numele de Agaton) a organizat conferinţele aşa numitului grup al “Rugului Aprins”, grup de 17 persoane arestate zece ani după încetarea conferinţelor, în virtutea principiului de bază al injustiţiei comuniste: legea penală pedepseste retroactiv fapte, care la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. Încă din 10 ianuarie 1945 directorul ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa” (1)scria că “principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (v. E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175). La modul acesta cât se poate de limpede, comunistul E. Socor preciza chiar din timpul guvernarii generalului Nicolae Rădescu înfăţişarea aşa-zisei “legalităţi” în care “călăii harnici” ai Brigăzii Mobile acţionau nestingheriţi de nimeni din Comisia Aliată de Control, fiindcă aici “puterile occidentale delegaseră sovieticilor majoritatea competenţelor” (v. Vasile Valentin, înDicţionar de istorie a României, Bucureşti, Ed. Meronia, 2007, p.97).

 

La Prislop, la o slujbă despre Învierea fiului văduvei din Nain, Părintele Arsenie Boca a făcut o referire la una dintre conferinţele Olgăi Greceanu din perioada Rugului Aprins (1945-1948) fără a o numi în mod explicit. Că este vorba de Olga Greceanu am putut constata după citirea manuscrisului nr. 830 – pe care celebra pictoriţă şi conferenţiară l-a incredinţat, împreună cu alte zeci de manuscrise, Părintelui Benedict Ghiuş (1904-12 iunie 1990). Manuscrisul nr. 830 a fost publicat de părintele Ignatie Grecu în volumul Olgăi Greceanu, Meditaţii la Evanghelii (2) pe care l-a îngrijit, confundând din păcate smerenia (anonimatului) cu responsabilitatea bunei editări care implică ieşirea din anonimat a celui care se ocupă de tipărirea unor manuscrise ascunse de urgia luptei de clasă a regimului comunist menţinut până în decembrie 1989 printr-o permanentă teroare. Fiindcă unul dintre nesperatele evenimente editoriale ale anului 2010 a fost chiar publicarea predicilor Olgăi Greceanu în volumul îngrijit de acest călugăr de la Mânastirea Cernica.

 

Prin editarea manuscriselor Olgăi Greceanu (1890-16 nov. 1978) la circa şase decenii după redactarea lor, cititorii au putut afla conţinutul celor 47 de predici ţinute prin bisericile bucureştene de autoarea romanului Pe urma paşilor Tăi, Iisus (Editura ziarului Universul, Bucureşti, 1940) care avea îngăduinţa a doi patriarhi, Nicodim Munteanu (1864-27 febr.1948) si Justinian Marina (1901- 26 marie 1977), să expună în biserici hermeneutica ei la Sfânta Scriptură.

La fel, evenimentul editorial care a marcat trecerea anului 2011 a fost – cu siguranţă – publicarea (după jumătate de secol!) a celor opt volume în manuscris aflate la Biblioteca Sinodului cuprinzând Dicţionarul biblic scris şi ilustrat de Olga Greceanu (3)pe 2230 de file, eveniment de care nu stim însă cine s-a putut bucura, dat fiind că preţul celor trei volume (vol. I, A-E; vol. II, F-M, vol. III, N-Z) este de 856,50 lei (cam 190 euro). Or, se ştie bine că pensia minimă, de cca 70 euro, o primesc atît de mulţi pensionari români, încât numărul acestora pare devenit “secret de stat”, pentru statisticile europene furnizându-se o cifră medie de 179 euro/lună care ar reprezenta media pensiilor plătite din bugetul României, ţară în care 51% din locuitori trăiesc în sate cu populaţia îmbătrânită.

 

Spre a fi ferit de confiscarea sa de către Securitate, manuscrisul cel voluminos alDicţionarului biblic cuprinzând 500 de desene ale faimoasei pictoriţe şi 1400 de articole se pare că a ajuns la Patriarhul Justinian în 1963, când Benedict Ghius era fără de vină dupa gratii, din 1958 arestat în lotul lui Sandu Tudor (devenit ieroschimonahul Daniil), pe motiv că inainte cu un deceniu a purtat “discuţii antidemoctratice” în care “arătau că nici o schimbare omenească nu se poate face decât numai prin credinţă” (v. Radu Ciuceanu, Biserica ortodoxă sub regimul comunist, Bucureşti, 2001).

 

Pe aceleasi considerente au ajuns in Biblioteca Patriarhiei (la început prin filozoful Alexandru Dragomir, apoi printr-un preot de la Biserica Oţetari) cărţile de domeniul religiei cumpărate de filozoful Mircea Vulcănescu, asasinat în octombrie 1952 în închisoarea din Aiud, unde avea să fie omorât de iubitorii democraţiei populare şi ieromonahul Daniil de la Rarău, zece ani mai târziu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Modelul Antim…,http://www.scribd.com/doc/225473643/IsabelaVasiliuScrabaNoicaOlgaGreceanu ).

 

In Meditaţii la Evanghelii (Ed. Sofia, Bucureşti, 2010) s-au publicat treizecişişapte de predici ale Olgăi Greceanu păstrate de Părintele Benedict Ghiuş şi zece predici rămase în arhiva Olgăi Greceanu. Manuscrisul nr. 830 poartă titlul Cele trei învieri şi explicaţia lor simbolică şi se poate citi la p.88-91. Conferenţiara (4) observă că cele trei minuni de înviere (a fiicei lui Jair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr) sînt realizate de Iisus în chip diferit, că ele se deosebesc între ele ca timp, ca loc şi ca situaţii, având fiecare sensul ei simbolic, pe care apoi l-a detaliat.

 

Cum este mai greu de crezut că manuscrisul nr. 830 al Olgăi Greceanu a ajuns să fie citit de Părintele Arsenie Boca, si cum din dosarul de Securitate al faimosului stareţ de la Sâmbăta de Sus s-a aflat că acesta a făcut câteva drumuri prin capitală însoţind-o pe Domniţa Ileana, putem mai degrabă presupune că stareţul Mânăstirii Brâncoveanu a ajuns şi el la Mânăstirea Antim când, în cadrul conferinţelor grupării “Rugului Aprins”, a vorbit Olga Greceanu. Probabil chiar despre Cele trei învieri.

 

Antonie Plămădeală îşi amintea cum Părintele ieromonah Arsenie Boca (cel care a prorocit instaurarea terorii comuniste precum şi schimbarea de regim din decembrie 1989 spunând că “şerpi veninoşi vor stăpâni ţara multă vreme”) ţinea la Sâmbăta de Sus “conferinţe de iniţiere creştină şi de iniţiere în rugăciunea [isihastă] în paralel cu cei din Bucureşti” (Amintirile Mitropolitului A. Plămădeală, Ed. Cum, Bucuresti, 1999). Era chiar perioada în care stareţul de la Mânăstirea Brâncoveanu reînviase “cu viaţa şi cu propăvăduirea, duhul Filocaliei (5) în viaţa poporului nostru” (apud. profesorul Dumitru Stăniloaie, Prefaţă şi Dedicaţie în vol. al III-lea al Filocaliei, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1948). De fapt, pe lângă conferinţele de iniţiere creştină, Părintele Arsenie Boca schimbase în zece ani (1939-1940) aspectul Mânăstirii: renovase clădirile, contribuise la completarea picturii bisericii (renovata prin anii treizeci de Zahiu Raiciu, pictor care restaurase si pictura bisericii Galata din Iaşi) reproiectase parcul din jurul Mânăstirii Brâncoveanu (admirat de un vizitator străin la începutul anilor cincizeci), înfiinţase în 1940 un atelier de pictură (documente de atunci fiind fotocopiate în volumul pr. N. Streza despre Părintele Arsenie Boca), atelier care mai există şi azi când numele inițiatorului nu este menționat așa cum s-ar fi cuvenit. În noiembrie 1948, stareţul de la Sâmbăta de Sus a fost mutat de Mitropolitul N. Bălan la Mânăstirea Prislop (6).

 

În octombrie 1949, la predica sa despre fiul văduvei din Nain părintele Arsenie spusese la Prislop că “cineva a băgat de seamă că Iisus a înviat cei trei morţi aşa: pe unul în casă, pe al doilea în drum spre groapă şi pe al treilea din groapă, după patru zile” (v.Părintele Arsenie Boca, Viaţă şi viaţă veşnică în vol. “Cuvinte vii”, Deva, 2006, p.124), lăsând a se înţelege că este vorba de Olga Greceanu. Dar, spre deosebire de Olga Greceanu interesată de gândirea simbolică ascunzând semnificaţia diferită a celor trei învieri, Părintele Arsenie îşi continuă predica din 10 octombrie pe ideea că Iisus “putea să oprească moartea”, fiindcă la noi Iisus a venit “cu propria sa înviere din morţi” (Viaţă şi viaţă veşnică), numai ca El n-a vrut învierea trupului, ci învierea sufletului.

Arestat cu două coaste rupte și scos în mod abuziv din preoţie în mai 1959 de cei care l-au tot închis, fără verdictul niciunui proces în iulie 1945, – în 1946, apoi trei luni în perioada Sfintelor Paşti 1948 – august 1948, l-au dus pentru paisprezece luni la muncă forțată în lagărul de la Canalul „Morţii” între ianuarie 1951şi martie 1952, l-au anchetat de Rusalii 1953, l-au arestat şi schingiuit şase luni între 20 sept. 1955 şi aprilie 1956, l-au anchetat în toamna anului 1968 şi l-au chinuit de câte ori au poftit fără să dea socoteală la nimeni -, Părintele Arsenie Boca a prevăzut prigoana şi moartea martirică (7) pe care avea să le îndure din partea regimului de teroare exercitată fără pauză sub comanda ideologilor comunisti (v.Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu, în rev. ‘Acolada”, Nr. 12/63, decembrie 2012, anul VI, p.7; http://www.romanianstudies.org/content/tag/isabela-vasiliu-scraba/ sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabeaVS-Boca-Nae3.htm ).

 

In acel text în care face referire la conferinţa Olgăi Greceanu despre cele trei minuni de înviere, Părintele Arsenie Boca (1910-28 nov. 1989) a mai consemnat că Iisus n-a oprit de tot moartea fiicei lui Jair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr, că ei mai pe urmă, după nişte ani, au murit. Fiindcă nu o înviere la viaţa obişnuită dorea Iisus, ci o înviere fără de moarte, o inviere a sufletului, ca urmare a unei transformări profunde, prin “convertirea omului la Dumnezeu” (Parintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, p.124). Unei măicuţe suferinde, Părintele i-a scris că “prin secetă sufletească au trecut şi sfinţii, a trecut şi Iisus pe Cruce, când a zis despre părăsire, dar nimeni n-a fost părăsit. Uscăciunea sufletească nu e o deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie” (Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca, vol. III, Făgăraş, Ed Agaton, 2008, p. 106). Olga Greceanu, căreia nici un istoric de artă televizat cu asiduitate în comunism si nici un ziar nu i-a anunţat trecerea pe tărâmul de dincolo (cu pensula în mână, la 16 nov. 1978), se pare că a fost dăruită cu o credinţă lipsită de momente de “uscăciune sufletească”. Trecută de optzeci de ani, pictoriţa făcea “în agora” educaţie religioasă (într-o perioadă agresiv atee), prin exemplul momentelor ei de extaz în rugăciune. Atunci faţa îi radia de fericire. Se ruga în genunchi, spijinită de un copac din marginea trotoarului, în mijlocul capitalei, vara, pe bulevardul I.G.Duca pe care studenţi în vacanţă mergeau spre Gară. Poate mai mult de aceea, decât din cauza subiectului religios al picturilor ei monumentale, ideologii comunişti au folosit mult var să-i acopere frescele din gara Băneasa (fostă Mogoşoaia), de la Primăria Banu Manta sau de la Primăria Amzei.

 

Note: 1. Fiul lui Emanuel Socor (director şi coproprietar al ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa”), Matei Socor devenise director al Radiodifuziunii Române. Desigur după îndepărtarea poetului Vasile Voiculescu (1884 –26 apr.1963), devenit la 74 de ani martir al închisorilor comuniste, fiind arestat în aşa-zisul lot al “Rugului Aprins” (vezi interviul Mitropolitului Plămădeală http://www.crestinortodox.ro/interviuri/rugul-aprins-70563.html , precum si amintirile profesoarei Ileana Mironescu, fiica savantului Alexandru Mironescu în care spune că „pictorița Olga Greceanu fusese prima gazdă a întrunirilor cenaclului Rugul Aprins” http://ziarullumina.ro/rugul-aprins-universitatea-filocalica-de-la-manastirea-antim-43919.html ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și „modelul” Păltiniș,http://www.scribd.com/doc/225473643/IsabelaVasiliuScrabaNoicaOlgaGreceanu ). Înainte de a muri, poetul Vasile Voiculescu, după ce i-a spus fiului său Ionică: „m-au omorât”, l-a pus în gardă, cu ultimele cuvinte, să aibă grijă că reprezentanții regimului comunist „sînt mai perverși” decât își poate imagina (vezi Radu Voiculescu,VASILE VOICULESCU-Anii de detenție, Buzău, 1993). Interesant este că un wikipedist cu mai multe pseudonime (Alexandru Tender/MyComp, vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Wikipedia-ro%20citita%20printre%20randuri%20de%20IVS.htm ) din grupul mafiot care a pus mâna pe Wikipedia.ro, îndepărtând instantaneu categoria de “martir al închisorilor comuniste” pusă de mine, a motivat că “nu există asemenea categorie”. Pe un canal de televiziune nemțesc s-a arătat cât de simplu se pot citi e-mailurile oricărei persoane, fapt pe care l-am putut constata eu însămi în 2011 cu prilejul unui schimb de mesaje cu profesorul St. Stoenescu din SUA. Pe 21 nov. 2011 îi scrisesem că în spatele vandalului „MyComp” cred că se ascunde un anume scriitor, pe care l-am si indicat. Foarte prompt, dând pe Google căutarea „Isabela Vasiliu-Scraba” a apărut un text pe care l-am văzut atunci pentru prima dată: „blocați toate rezultatele pentru ro.wikipedia.org”. Drept urmare, pe 22 nov. 2011 i-am scris d-lui prof. Stoenescu următorul mesaj: „Vă mulțumesc că mi-ați confirmat presupunerea: trimiterea la fișa mea vandalizată (pe Wikipedia) de MyComp a apărut însoțită de indicația „blocați toate rezultatele pentru ro.wikipedia.org”. După expedierea acestui e-mail a dispărut (ca prin farmec) comanda „blocați toate rezultatele…”.

 

  1. Olga Greceanu, Meditaţii la Evanghelii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, sub îngrijirea probabilă a călugărului Ignatie Grecu de la Mânăstirea Cernica; prefaţă, date bibliografice şi referinţe critice de prof. univ.dr. Adina Nanu.

 

3.Olga Greceanu, Mărturie în cuvânt şi chip. Vocabular al credinţei şi vieţii spirituale (3 vol.), Bucureşti, Ed. Institutului Biblic, 2011; ediţie ingrijită între 2007 şi 2011 de artista Iuliana Mateescu, deţinătoarea arhivei Olgăi Greceanu; cuvinte însoţitoare de pr. Policarp Chiţulescu şi de pr. prof. Ioan Chirilă de la Cluj. Preţul: 856,50 lei noi.

 

  1. Despre conferenţiara Olga Greceanu a scris în SUA unul dintre preoţii arestaţi în lotul “Rugului aprins”, scăpat cu viaţă din puşcăriile lui Nicolski/Grumberg/Nicolau (trecut de la Brigada Mobilă în eşalonul de conducere al Securităţii pentru vreo 12 ani, si nemenționat în Dicționarul de istorie a României, Ed.Meronia, București, 2009, coordonator Stan Stoica, prefață de acad. Dinu Giurăscu, deși Adriana Georgescu, în memoriile ei, l-a descris prima ca torționar sadic, iar Denis Deletant și Rădulescu-Zoner l-au menționat ca autor al „experimentului” de schingiuire continuă vreme de săptămâni si luni întregi a tinerilor inchiși la Pitești). Preotul V. Vasilache şi-a publicat în SUA în 1984 volumul de MĂRTURII ŞI MĂRTURISIRI, intitulat De la Antim la Procov: “Parcă o revăd şi acuma la una din conferinţele ce le-a ţinut, când, vorbind despre Izgonirea din Rai, Olga Greceanu se ridică să întrebe: <<Raiul cel de la Sfârşitul lumii va fi deosebit de Raiul cel dintâi din care am fost izgoniţi?>>. La care eu [pr. Vasile Vasilache, staret al Mănăstirii Antim] am avut bucuria să-i răspund cu cele ce Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus [Matei 25:34] când a înfăţişat Judecata cea de pe urmă: ‘Atuncea va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: <<Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii>>’ (v. pr. Vasile Vasilache, De la Antim la Procov, mărturii şi mărturisiri, SUA, 1984, apud. pr. Policarp Chiţulescu înMărturie în cuvânt şi chip. Vocabular al credinţei şi vieţii spirituale . Vol. I-III, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic, 2011).

 

  1. Emil Cioran se extaziase (pe bună dreptate!) de frumuseţea traducerii Filocaliei(vol I-IV, Sibiu, 1946-1948). La zece ani după apariţia primelor patru volume, Andrei Scrima vorbea de ele la Paris, într-un interviu publicat de Oliver Clement. Dar abia după trei decenii s-a îngăduit publicarea la Bucureşti a următoarelor patru volume (Filocalia, vol. V-VIII, Bucureşti, 1976-1979). Într-o scrisoare Cioran aducea laude în exclusivitate profesorului Dumitru Stăniloaie (1903-1993) pentru reuşita stilistică a traducerii. În cripto-comunismul de după nouăzeci s-a început re-editarea primelor patru volume (în 1992, la Editura Harisma) fără retipărirea prefeţelor din 1946-1948, ca nu cumva să fie menţionat numele Părintelui Arsenie Boca, traducătorul lui Ion Scăraru (la 25 de ani) şi, desigur, spre a fi ferită de difuzare adevărata istorie a traduceriiFilocaliei, aşa cum apare ea povestită la Sibiu de prof. Stăniloaie. După împuşcarea lui Ceauşescu din dec.1989, într-un interviu, D. Stăniloaie îşi amintea că în tinereţe Arsenie Boca stătea la Sibiu, “luni de zile”, la el. Faptul este consemnat şi în prefaţa volumului III, unde precizează că primele patru volume ale Filocaliei au apărut (între 1946 şi 1948) datorită “stăruinţei Părintelui Arsenie, care a stat lângă mine [începând din iarna anului 1943-1944] tot timpul traducerii” (D. Stăniloaie, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948). În acel interviu de după 1990 el îşi aminteşte de puternica personalitate a celui care a “reînviat cu viaţa şi cu propăvăduirea duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru” (op. cit.). descriindu-l ca pe un om care “avea ceva atractiv, puternic”, impresionând “prin forma hotărâtă a lui de a fi. Era un dar al lui. Parcă era o piatră, o stâncă” (D. Stăniloaie, interviu după 1990). Nichifor Crainic (1889-1972) este descris prin opoziţie, ca un om “foarte deschis, comunicativ” (ibid.).

Iată fragmentul din scrisoarea lui Cioran (1911-1995) inclus de fiica profesorului Stăniloaie printre amintirile sale (ed. II-a, 2010, p. 318) cam deformate de trecerea anilor: “Doamne, ce limbă curat românească! E o încântare. Ce plastic sună această limbă a ceasloavelor şi a rugăciunilor. Ca zugrăveala de pe pereţii bisericilor, plină de culoare şi de forţă de expresie! Părinte Stăniloaie, ai ales exact limbajul care trebuia pentru asemenea lucrare”(v. scrisoarea lui E. Cioran în vol.: L. Stăniloaie Ionescu,Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Bucureşti, ed. II-a revăzută, 2010, p.318). Desigur că Emil Cioran nu avea de unde să ştie că stilizarea primelor patru volume ale Filocaliei (apărute între 1945 şi 1948 – datorită “stăruinţei Părintelui Arsenie” (D. Stăniloaie, “Cuvânt înainte” în Filocalia, vol. III, Sibiu, 1948) -, fusese opera a doi mari poeţi: În cea mai mare parte, stilizarea era opera Zoricăi Laţcu/ Maica Teodosia (1917- 8 aug. 1990), poetă mistică de mare talent care avea chilia ei la M-rea Brâncoveanu (v. mărturiile Aspaziei Oţel Petrescu despre prima sa întâlnire cu Părintele Arsenie Boca în ian. 1948 publicate în rev. „Gândirea”, Sibiu, nr. 6-7/2003, pp. 25-31, sau on-line: “Parcă l-aş fi întâlnit pe Iisus”, https://melidoniumm.wordpress.com/?s=Aspazia+Otel+Petrescu ). Dar o contribuţie la “limba curat românească, plină de culoare şi forţă de expresie” avusese şi fostul profesor de mistică, poetul Nichifor Crainic (membru al Academiei Române) ascuns de Părintele Arsenie Boca la Mânăstirea Brâncoveanu din iarna anului 1944 până în primăvara lui 1945 (v. N. Crainic, Memorii, vol. II, p.)}, Maica Teodosia (poeta Zorica Laţcu) povestea că “în perioada în care Părintele Arsenie Boca împreună cu părintele D. Stăniloaie traduceaFilocalia, dânsa ajuta la traducere, stilizând textul” (v. Maica Adriana –Schitul Cornet, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Făgăraş, Ed. Agaton, 2004, p.78; a se vedea șI Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești; on-linehttps://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ).

  1. Începând cu anul 1949, la Prislop, din fostul lăcaş găsit în ruină, Părintele Arsenie Boca sfinţeşte locurile, “restaurând biserica, aşezând iconostas nou, pictând icoanele împărăteşti şi zidind Clopotniţa în stil athonit. A iniţiat un parc unic, înfrumuseţându-l. A ales locul potrivit pentru cimitirul Mănăstirii. A lăsat proiecte de viitor care s-au realizat” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. “Credinţa strămoşască”, 2009, p.442) . Cu întreruperile forţate de întemniţarea sa fără motiv (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu,URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) în circa zece ani -din 1949 pâna în mai 1959 -, Părintele Arsenie Boca rectitoreşte practic şi Mânăstirea Prislop de la Silvaşul de Sus, devenind cel de-al treilea ctitor.

 

  1. Iată din înregistrarea Părintelui Pantelimon în care se povesteşte moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca: “ În 1989 părintele Arsenie spunea celor apropiaţi: ‘nu mă mai vedeţi în curând că aştia mă termină’. (..). Ultimele momente şi le-a petrecut la Sinaia. Trebuie neapărat să scrieţi asta. Am fost la el împreună cu parintele Dometie care a fost ţinut acolo cam o săptămână si nu i-au dat voie să vorbească cu el. Maica de acolo ne spunea că e la Drăgănescu. Părintele Arsenie avea însă un căţel mic, flocos, negru. Unde era părintele, acolo era şi căţelul. Când am văzut căţelul, mi-am dat seama că este acolo. În cele din urmă ni s-a spus că este bolnav şi că nu poate vedea pe nimeni. I se poate trimite doar un pomelnic sau o scrisoare… După trei zile ni s-a spus că a murit părintele. L-au adus şi era aşa cum era: TORTURAT şi CHINUIT. /…/ Nu mi-e frică să spun adevărul, chiar dacă unii mai vor să ascundă acest lucru. Puteţi fi şi un om trimis de cei care l-au torturat şi acum vor cu orice preţ să ascundă adevărul. Eu spun adevărul pe faţă, pentru că mulţi îl ştiu, dar nu îl spun” (Părintele Pantelimon de la M-rea Ghighiu, înregistrare din toamna anului 2007). După difuzarea pe internet a acestui pasaj, bătrânul părinte Pantelimon a fost mutat de la M-rea Ghighiu, iar internetul a fost “curăţat” de respectivul pasaj (există în zilele noastre o meserie bine plătită pentru “aranjarea”, după comanda plătitorilor, a unor informaţii care circulă pe internetul de limbă românească), pe care, dintr-un bun obicei, l-am transcris într-un caiet şi l-am citat într-un articol publicat de rev. “Arges” în oct. 2010 (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirica a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mânăstirea Brâncoveanu; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Pe pr. Simion Todoran căruia i s-a anunţat telefonic moartea Părintelui pe 28 noiembrie, marele duhovnic îl văzuse pe 27 oct. 1989 când i-a şi spus că este “ultima dată când ne vedem”(S. Tudoran în vol.Mărturii din Tara Făgăraşului despre părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, 2004, p.113). Locuid la Sinaia, Părintele Arsenie Boca (pensionat pe 1 iunie 1967) se dusese probabil marţi 21 nov. 1989 la Bucureşti să-si ridice pensia. Intr-o notă pentru Securitate este consemnată intenţia sa de a-şi muta pensia la Sinaia. După relatarea preotului N. Boboia din Porumbacu de Sus, Părintele Arsenie Boca s-a întors cu o masină care a fost somată de doi securisti să oprească. Soferul n-a vrut, dar Părintele Arsenie Boca i-a zis că-i rămân cei doi copii pe drumuri fiindcă securiştii îl vor împuşca daca nu opreşte. Din maşina oprită Părintele Arsenie Boca a fost scos cu brutalitate şi apoi bătut cu sălbăticie. E foarte probabil că şoferul l-a transpotat apoi la Sinaia lăsându-l în grija maicilor de acolo, înspăimântate de Securitate să nu sufle nici o vorbă de cele întâmplate. Probabil că părintele Pantelimon împreună cu părintele Dometie au presimtit ceva fiindcă aveau mare evlavie la Părintele Arsenie. De aceea s-au dus la Sinaia unde au rămas cam o săptămână, cât a durat agonia şi maicile înspăimântate nu i-au lăsat să-l vadă pe cel torturat.

Despre Părintele Arsenie Boca, preotul din Porumbacu de Sus mai spunea că “ar trebui să fie folosit la facultăţile de teologie, la seminarii, la mânăstiri, în toată ţara. Nu să fie ţinut ascuns” (Pr. Nicolae Boboia, în vol. Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca, Făgăraş, Ed. Agaton, 2004, p.26).

 

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/

Leave a comment »

Parintele Savatie Bastovoi la sfarsitul anului 2015

p savatie dec 2015

Parintele Savatie la Libraria Sophia din Bucuresti, 22 decembrie 2015.  Sursa foto: aici

Romanul parintelui Savatie Bastovoi, ‘Iepurii nu mor’, a fost primul roman moldovenesc tradus in limba franceza si publicat in Franta – primul după independența (1991) Republicii Moldova, la editura Jaquelin Chambon (Actes Sud), in traducerea Laurei Hinckel. Cronica aparuta in revista franceza ‘Le Monde’ dupa aparitia cartii, in ianuarie 2011, a fost postata pe blogul parinteluiApariția romanului ”Iepurii nu mor” în Franța – oglindită în Le Monde.

In luna octombrie 2015 romanul, tradus in italiana de Anita Nastacia Bernacchia, a aparut si in Italia, la Editura Keller. Este si in aceasta tara, prima carte scrisa de un autor basarabean si publicata in limba italiana.
sb_it2sb_it

Complexul originalitatii la tanarul contemporan‘ – Parintele Savatie raspunde la intrebarile timpului – in toamna anului 2005 (cu 10 ani in urma):

Leave a comment »

Documentar de Craciun 2015: ‘Mărturisind pe Mărturisitorul Justin Pârvu’

Documentarul de mai jos despre Parintele Justin de la Manastirea Petru Voda, jud. Neamt, a fost realizat de DANIELA LUNGU, a fost transmis de B1 TV in ziua de Craciun 2015 si postat (si) pe canalul youtube al Revistei Atitudini de la manastirea de maici de la Petru Voda-Paltin:

2 Comments »

Dania Generalului de armata Arthur Vaitoianu pentru Manastirea de la Sambata in 1945

Am descoperit de curand un fapt practic necunoscut: candelabrul din pronaosul bisericutei vechi a Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus este o danie a unui mare general roman, datand din 1945 (foto – dedesubt). Acesta fost donat manastirii in timpul staretiei si slujirii Parintelui Arsenie Boca, ‘intru pomenirea bunei mele sotii Olga’ de catre generalul Arthur Vaitoianu.

Dupa cum scriam in septembrie 2012, in bisericuta veche a Manastirii de la Sambata se pastreaza una dintre rarele picturi votive reprezentandu-l pe Regele Mihai al Romaniei (vedeti aici). Pictura, infatisandu-l pe tanarul Rege Mihai, a fost realizata in 1941, inlocuind fosta imagine a ex-Regelui Carol al II-lea, tatal sau, in vremea caruia manastirea a fost restaurata si resfintita, prin grija Mitropolitului Ardealului, Nicolae Balan. Inlocuirea picturii s-a facut la ordinul generalului Ion Antonescu, care vizitase manastirea in perioada guvernarii sale. Se pare, din toate datele care se strang incet, ca Manastirea Sambata se afla, pe timpul slujirii Parintelui Arsenie Boca, pe ‘traseul oficial’ al conducatorilor tarii, intrucat numeroase personalitati i-au trecut pragul, incepand cu membrii familiei regale a Romaniei (de altfel matusa Regelui Mihai, Principesa (Domnita) Ileana avea sa il aleaga si sa il cheme la Bran, in vara lui 1947 pe Parintele Arsenie, pentru efectuarea slujbei de sfintire a Capelei in care urma sa fie instalata inima Reginei Maria a Romaniei (mama Principesei Ileana si bunica Regelui Mihai), adusa de la Balcic).

Cu siguranta, personalitatea harismatica si slujirea fara cusur a Parintelui Arsenie Boca la Manastirea de la Sambata era recunoscuta ca singulara in anii 1940 de catre o parte a conducerii politice si militare a Romaniei, care, se deduce, nu rareori a apelat la sfintia sa, in diverse scopuri spirituale. Asa se face, ca inclsuiv in timpul detentiei generalului Ion Antonescu, Parintele Arsenie  a fost condus la Bucuresti, de Principesa Ileana a Romaniei, ca sa viziteze si sa intareasca pe mama si sotia acestuia.

In prima fotografie de mai jos se observa candelabrul donat de generalul Vaitoianu Manastirii Sambata si in fundal-jos tabloul votiv al Regelui Mihai, asa cum arata astazi. In imaginile urmatoare se observa detaliile imprimarii in bronz a daniei candelabrului din anul 1945.

DSC00089

DSC00091DSC00090DSC00092

Cine a fost insa Generalul Vaitoianu si de ce a facut acea donatie catre manastirea unde staret era Parintele Arsenie Boca?…

Iata informatiile publice despre Arthur Văitoianu, asa cum sunt prezentate pe diverse site-uri publice:

ArturVaitoianu

General Arthur Vaitoianu

Nascut la 14 aprilie 1864, la Ismail – atunci apartinand Basarabiei iar azi Ucrainei,  si decedat la 17 iunie 1956  la Bucureşti, A. Vaitoianu a fost a fost unul dintre generalii care a condus Armata României in Primul Război Mondial.

Pe timpul războiului a îndeplinit funcţii de comandant de divizie, corp de armată şi armată în campaniile anilor 1916, 1917 şi 1918, remarcându-se prin modul cum a condus acţiunile Comandantul Corpului II Armată, pe timpul Bătătliei de la Mărăşti.

În 1919, Arthur Văitoianu demisionează din armată şi va îmbrăţişa o carieră politică, fiind membru al Partidului Naţional Liberal. Într-o perioadă grea pentru ţara, când guvernul de la Bucureşti primea ultimatumuri pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria de la Saint Germain, Văitoianu este desemnat să formeze Consiliul de miniştri pe 27 septembrie 1919. Ca primul ministru (27 septembrie 1919 – 28 noiembrie 1919) a avut aceeaşi atitudine ca predecesorul său, Ion I. C. Brătianu, refuzând semnarea acestui tratat şi tergiversând procedurile.

În motivarea sa, generalul Vaitoianu afirma drepturile românilor la unitate naţională, subliniind că modalitatea în care este tratată România „nu corespunde nici spiritului în care s-a făcut alianţa, nici declaraţiilor solemne ale tuturor aliaţilor de a fi luptat pentru libertate în lume, pentru libertatea şi egalitatea tuturor naţionalităţilor mari şi mici”. Cabinetul lui Arthur Văitoianu a rămas în istorie ca fiind organizatorul primelor alegeri din România pe baza votului universal, pe 2 – 4 noiembrie 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi 7 – 9 noiembrie pentru Senat. Văitoianu îşi depune mandatul, după formarea noii coaliţii de guvernare, iar din acest moment funcţionează ca deputat în Reprezentanţa Naţională.

În guvernările liberale din prima parte a deceniului interbelic, generalul va fi ales pentru conducerea unor ministere de însemnătate, precum Ministerul de Interne şi Ministerul de Război.

Din 1925 Văitoianu devine senator de drept în Parlamentul României. În 1930, Văitoianu s-a situat în tabăra georgistă din PNL, fiind favorabil revenirii lui Carol al II-lea pe Tronul României. Monarhist convins şi membru activ în PNL Gheorghe Brătianu, Văitoianu a sprijinit regimul autoritar al regelui, iar din 1938 va fi numit consilier regal.

O informatie interesanta este ca in casa Generalului Vaitoianu din Bucuresti avea sa aiba loc intalnirea, la cererea rabinului sef al Romaniei – Alexandru Safran, in vara anului 1942, dintre acesta si Mitropolitul Ardealului  – Nicolae Balan, pentru o discutie pe tema interventiei pe langa Generalul Ion Antonescu in favoarea stoparii deportarii evreilor din sudul Transilvaniei. Interventia a avut succes, dupa mai multe ore de convorbire si dupa interventia Mitropolitului Balan la Maresalul Antonescu (informatia apare in cartea “The Shoah in Ukraine: History, Testimony, Memorialization” –  editata de Ray Brandon si Wendy Lower, Indiana University Press, USA, 2008, in capitolul semnat de Dennis Deletant – “Transnistria and the Romanian Solution to ‘Jewish problem’“, pag. 173).

Generalul Arthur Vaitoianu a fost si cel care a initiat si a strans fonduri pentru construirea celor patru mausolee – Marasesti, Marasti, Soveja si Oituz, in memoria soldatilor care au murit pe campul de lupta Marasti-Marasesti-Oituz, in timpul primului razboi mondial.

berthelor-vaitoianuFotografia de mai sus il infatiseaza pe Generalul francez Berthelot acordandu-i Generalului Văitoianu (comandantul Corpului IV Armată), Legiunea de Onoare.Fotografia este datata : Onești, 19 iunie 1917. Henri Mathias Berthelot,general al armatei franceze a fost in Primul Război Mondial si șef al Misiunii militare franceze in România avand o contributie directa la instruirea si dotarea armatei romane. Sursa: http://www.europeana1914-1918.eu/en/contributions/17899#prettyPhoto

Deşi avea o vârstă foarte înaintată, regimul comunist nu l-a cruţat, si în 1947 a fost arestat şi întemniţat la Penitenciarul Sighet alături de majoritatea politicienilor din perioada interbelică.

A murit la 17 iunie 1956, la varsta de 92 de ani si este înmormântat, dupa dorinta sa, in cripta mausoleului de la Mărăşti alături de mareşalul Alexandru Averescu şi generalii Alexandru Mărgineanu şi Nicolae Arghirescu.

Surse principale de documentare biografica: Enciclopedia Romaniei si Wikipedia.

 

 

 

 

 

 

http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2007/ministri%20de%20interne/ministri%20de%20interne.pdf

 

2 Comments »

Amintiri despre Parintele Arsenie Boca ale arhimandritului Vasile Prescure, in 2012

In numarul 1051 pe anul 2012 al revistei Formula As a aparut un interviu cu arhimandrit profesor Vasile Prescure, de curand trecut la Domnul (la 25 octombrie 2015) la Manastirea Prislop, in varsta de 88 de ani. Interviul este centrat pe amintirile legate de figura Parintelui Arsenie Boca. Reproduc mai jos aproape integral articolul publicat in Formula As (cu exceptia fotografiilor inserate, care sunt originale), cu multumiri:

***

‘- Era în februarie 1944 şi aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea Academiei Teologice din Sibiu, unde aşteptam să se deschidă aula în care se ţi­neau adunările Oastei Dom­nului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga şi în dreapta, la tineretul care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în drep­tul meu. Privindu-mă foarte pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: “Care din­tre părinţii tăi au fost la mâ­năstire?”. Mânăstirea, se-nţe­legea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era şi părintele Arsenie. Intimi­dat, i-am răspuns: “Mama”. Atât, şi a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine – un copil de la ţară, îm­brăcat ca atare, chiar dacă acum eram deja elev la semi­nar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am meditat la momentul acesta şi nu găsesc altă explicaţie decât aceea că părintele Arsenie vedea în mine ce aveam să fiu.

– Ştiaţi, pe atunci, cine este părintele Arsenie?

– Sigur că da. De fapt, chiar de asta mersesem aco­lo, în curtea Academiei de la Sibiu, cu un prieten care îmi spusese că s-ar putea să-l vedem pe părintele Arse­nie. Erau anii de glorie ai părintelui. Toată lumea îl cunoştea şi avea evlavie la el, deşi era încă tânăr, de 34 de ani. Se vorbea despre dânsul că e făcător de minuni, că ştie gându­rile şi cunoaşte sufletele oame­ni­lor. El însuşi avertiza: “Mă, eu cunosc în voi până la al treilea neam”, şi aveam să mă conving de asta. Înainte de a pleca în armată, m-am dus la el cu o pri­cină, dar n-am apucat să-i spun ce durere sufletească am, că mi-a şi dat “leacul”. A fost cu atât mai uimitor pentru mine, pentru că nu mai vorbisem cu nimeni despre problema mea, nici măcar cu mama.
De la un coleg al meu, al că­rui tată era în relaţii mai strânse cu părintele, am aflat mai multe despre el. De pildă, că atunci când a fost pe Muntele Athos, trimis de mitropolitul Nicolae Bălan pentru a învăţa duhovni­cia din locul cel mai bun de că­lugărie, părintele Arsenie Boca a fost binecuvântat de puterile cereşti cu ceva ce nu i se dă oricui. S-a dus acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-i scoată în cale un călugăr de la care să înveţe adevărata călugărie. Şi Maica Domnului i s-a arătat, l-a luat de mână şi l-a urcat pe vârful Mun­telui Athos, unde i l-a înfăţişat pe Sf. Serafim de Sarov. Apoi Maica Domnului a dispărut. Părintele Arsenie s-a folosit de sfătuirea pe care a avut-o pe Athos cu Sf. Serafim de Sarov (născut 1759 şi trecut la Domnul în 1833), căci apoi s-au mai întâlnit de câteva ori. A trăit o minune! Părintele a povestit ce i s-a întâmplat în Athos numai câtorva oameni apropiaţi, între care şi tatălui acelui coleg al meu, pe care părintele Arsenie îl considera mai călugăr decât mulţi călugări, deşi era mirean. Fără îndoială, părintele avea o harismă, un dar excepţional de la Dumnezeu, şi numai aşa se explică faptul că i s-au arătat Maica Domnului şi un sfânt care trăise cu o sută de ani mai înainte.

DSC01940

Arhimandrit Vasile Prescure la Manastirea Prislop, septembrie 2015

– De ce credeţi că a primit părintele Arsenie darul înainte-vederii, care l-a şi făcut atât de cunoscut şi iubit în Ardeal şi în toată ţara?

– Numai pentru nevoinţa sa, pentru trăirea sa cu adevărat orto­doxă, în asceză desăvârşită şi în rugăciune neîncetată. Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii nu pentru a-l face mare în faţa oame­nilor, ci pentru ca să-i poată ajuta pe oameni. Dumnezeu a binecuvântat România, când ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca. Era unic în nea­mul acesta pentru că a avut însuşiri native de excepţie, pregătire intelectuală şi un har deosebit… Şi de aceea a dat naştere unei mişcări duhovniceşti, care a cuprins zeci de mii de suflete. De altfel, un alt mare părinte, Du­mitru Stăniloae, a spus despre avva Arsenie că este cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreo­dată. Pe părintele Arsenie l-a dăruit Domnul cu puteri pe mă­sura credinţei sale. Dar ar trebui să fim conştienţi că tuturor celor care suntem în Biserică ne-a dat Dumnezeu har la botez şi că putem face şi noi minuni dacă lucrăm cu harul din noi.

– Ce a urmat după întâl­nirea cu părintele Arsenie Boca, în curtea Academiei Teologice de la Sibiu?

– Întâlnirea aceea, în care am schimbat numai câteva cu­vinte cu el, m-a marcat atât de mult, încât am spus unor prie­teni că mă voi călugări. Ori­cum mă pregăteam să devin preot, eram la seminar şi in­tenţionam să merg la Facul­tatea de Teologie, dar nu mă gândisem la călugărie. Însă părintele Arsenie mi-a dezvăluit, prin simpla sa pre­zenţă, frumuseţea şi puterea călugăriei. Apoi, mi-am dat seama că s-ar putea să mă fi pripit făcând o asemenea declaraţie, fără să ştiu cu adevărat ce înseam­nă monahismul. Dar m-am hotărât să merg să mă spovedesc şi să-i cer povaţă chiar părintelui Arsenie. În aprilie, în vacanţa de Paşti din acelaşi an, m-am şi dus la Mânăstirea Brâncoveanu, unde am stat până după Izvorul Tămăduirii, unul dintre hramurile mânăs­tirii. La mânăstirea Brâncoveanu era atunci ca în vre­mea primilor creştini. Dragoste, bunătate, respect, bună-cuviinţă. Tot ce trebuie să caracterizeze pe un om duhovnicesc găseai la călugării de acolo şi la oamenii care veneau la ei. N-am mai întâlnit nici până atunci şi nici de atunci încoace o asemenea atmosferă, undeva. L-am rugat pe părintele să mă spovedească, dar dânsul mi-a răspuns: “Ceva mai încolo, te voi lua şi pe tine”. Părintele selecta, nu primea pe oricine la spovedanie. Au urmat alte şi alte pelerinaje la Mânăstirea Brâncoveanu, tot din două în două luni, deşi aveam dis­tanţă mare de străbătut, şi atunci era greu de bătut atâta drum, că nu prea aveai cu ce. Dar n-am mai în­drăznit să-i cer părintelui să mă spovedească. Eram convins că părintele Arsenie e un sfânt care vede viito­rul şi că mă va chema el, când voi fi pregătit. Într-ade­văr, de câte ori mă întâlnea la mânăstire, părintele îmi mai arăta câte un mic defect, câte o neîmplinire duhov­nicească pe care o am, îmi vorbea despre cum pot scăpa de scăderile şi lacunele vieţii mele. Fără să mă spovedească. Îi era de ajuns să arunce o privire asupra mea ca să ştie unde greşesc şi de ce. Pe urmă, eu cău­tam să mă îndrept, pentru ca atunci când voi merge la Sfânta Spovedanie, să nu mă ruşinez şi nici să nu-l îm­povărez cu păcatele mele prea tare. Vreme de patru ani, dorinţa mea cea mai mare era să devin vrednic de a fi spovedit de părintele Arsenie. Şi am ucenicit pe lângă dânsul, în tot timpul acesta, cum am putut. Au fost anii în care m-am format pentru tot restul vieţii.

Cu vreo zece zile înainte de Sfintele Paşti ale anului 1948, am ajuns din nou la mânăstire. Iar de această dată eram sigur că mă va spovedi, mă simţeam pregătit. A doua zi dimineaţă, l-am întâlnit pe părintele pe cărarea spre biserică. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am răs­puns că bine şi l-am rugat din nou, cu mare nădejde, să mă spovedească. Şi Părintele: “Că bine ai zis tu, mă!”. (Acest “mă”, la dânsul, nu era un cuvânt lipsit de respect, ci venea ca o întărire a ce spunea. Era felul lui categoric de a se exprima. Foarte rar spunea cuiva “doamnă” sau “domnule”, şi nu pentru că nu-i preţuia pe oameni sau nu-i iubea.)
Mai târziu, am intrat în biserica plină de creştini veniţi pentru Sfânta Spovedanie. Eram foar­te emoţionat, mai mult decât este oricine de obicei într-un astfel de moment, pentru că urma să mărturisesc unui sfânt. Când m-a văzut aşa, cu sufletul tremurând, părintele m-a încurajat şi m-a chemat: “Vino, frate, vino la spovedanie, vino-ncoace!”. Auzin­du-l vorbind aşa de frumos, toată teama mi-a trecut. Am îngenuncheat dinaintea scaunului de spovedanie. Înainte de orice, m-a întrebat ce număr am, pentru că tuturor celor pe care îi spovedea le dădea un număr şi îi nota într-un carneţel, pentru a se ruga apoi pentru ei. Aveam numărul 145. M-a trecut în caiet. Apoi, mărturisirea n-a durat mai mult de un sfert de ceas, dar am spove­dit şi ultimul gând pe care îl aveam în min­tea mea. Părintele nu m-a întrebat nimic, doar mi-a spus ce anume să fac în legătură cu un păcat sau altul şi mi-a răspuns foarte clar la cele câteva întrebări pe care i le-am pus. La sfârşit, mi-a zis să vin a doua zi să mă împărtăşesc. A fost cel mai frumos mo­ment din viaţa mea. Am trăit o bucu­rie asemănătoare cu slujirea Sfintei Liturghii. A sluji Sfânta Liturghie este ceva extraordinar. Dacă ai o oa­recare simţire duhovnicească, Litur­ghia nu se poate egala cu nimic din lumea aceasta. Şi totuşi eu am trăit această spovedanie ca pe o Liturghie.

DSC01942

Arhimandrit Vasile Prescure in curtea Manastirii Prislop, septembrie 2013

– V-aţi mai spovedit la sfinţia sa? Aţi mai ţinut în vreun fel legă­tura?

– La spovedit n-am mai fost. Pă­rintele spunea că cei care au a se folosi de duhovnicia sa se folosesc de prima dată, şi nu mai au nevoie după aceea. Şi eu m-am folosit de acea primă şi ultimă spovedanie. După aceea, crescând, şi cu vârsta, şi cu înţelepciunea, cum scrie la Biblie, n-am mai avut nevoie să mă duc toa­tă ziua la dânsul. Altminteri, putea fi şi deranjant să-l tot caut. Ştiam dru­mul pe care vreau şi trebuie să merg şi ce am de făcut pentru a-l parcurge, şi-am mers înainte. Dar l-am mai vizitat de câteva ori şi i-am cerut sfatul, chiar şi după ce comuniştii l-au mutat la Prislop, ca să taie avântul mişcării duhovniceşti născute în jurul sfinţiei sale la Sâmbăta. Pe urmă l-au scos şi din Pris­lop şi i-am pierdut urma. Abia în 1963, după vreo şase ani, l-am reîntâlnit la Bucureşti. Era pictor la Patriarhie şi lucra la Schitul Maicilor. Când m-a văzut, a excla­mat cu voioşie: “Eee, ce bărbat te-ai făcut!”. Am stat foarte puţin de vorbă cu el. De atunci nu l-am mai văzut. Nici drumurile nu ni s-au mai întretăiat, nici eu nu l-am mai căutat. Îmi ajungea uneori la ureche că mă vorbea de bine unor cunoscuţi comuni şi era mulţumit că îi urmasem învăţăturile…

– Părintele Arsenie v-a îndemnat să vă călugăriţi?

– Nu. Deşi am fost foarte atras de viaţa mânăsti­rească, am intrat în mânăstire mult mai târziu, pe la 50 de ani. Am făcut armata, facultatea, masteratul şi apoi, când am vrut să mă călugăresc, a venit decretul din 1959, pentru scoaterea tinerilor din mânăstiri. Aşa că, neputând să îmbrac haina monahală, am hotărât să mă pun în slujba Bisericii altfel. M-am angajat la Mitro­polia Olteniei ca funcţionar şi am stat acolo vreo doi ani, apoi am trecut profesor la seminarul teologic. Eram în haine civile, dar viaţa mea era de călugăr. Mă tot întrebau unii de ce nu mă căsătoresc, dar nu voiam să mă dezvălui fiecăruia. A fost o viaţă foarte fru­moasă…

– Nu v-a fost greu fără iubirea unei femei, fără împlinirile unei familii?

– Pentru un bărbat este foarte greu să trăiască sin­gur. Din multe motive, care ţin atât de nevoile trupeşti, cât şi de cele sufleteşti. Însă pe mine nu m-au deranjat niciodată nevoile acestea legate de viaţa obişnuită. Sigur, au existat greutăţi pe care altfel le-aş fi depăşit într-o familie, dar au fost prea mici ca să renunţ la ce voiam eu, să trăiesc călugăreşte, şi în afara mânăstirii, dacă nu-mi era permis înăuntru.

– Deci, dragostea pentru Dumnezeu, exprimată total, prin călugărie, a fost mai mare decât pornirea de a iubi şi de a fi iubit de oameni?

– Nimeni nu poate trăi fără să iubească şi să fie iubit. Sau e posibil, dar acel om nu e unul normal. Nu­mai sfinţii sau cei care se străduiesc să fie asemenea lor pot fi însinguraţi şi totuşi să-şi păstreze umanitatea, pentru că ei se află în permanentă comuniune cu Dumnezeu, iar iubirea Lui acoperă orice lipsă a iubirii pământeşti. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât nevoia de comuniune cu alţii este mai mult satisfăcută de relaţia ta cu Dumnezeu.

– Care este cea mai de preţ învăţătură pe care v-a dat-o părintele Arsenie Boca?

– Aceea că a crede în Dumnezeu înseamnă a te strămuta din tine în El. Cu toată fiinţa ta! Şi asta se face numai întărind puterile sufletului, în dauna plă­cerilor trupului. Căci, când este orientat doar spre cele trupeşti, omul cade în sclavia simţurilor şi a instinc­telor primare. Urmarea este atrofierea sim­ţului moral-duhovnicesc şi îndepărtarea de Dumnezeu. Or, nu există suferinţă mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu. Iar suferinţa sufletului duce la îmbolnăvirea trupului.

– Aţi simţit vreodată dorinţa să-i cereţi ajutor părintelui Arsenie, ca de la ucenic la duhovnic?

– Nu, n-am făcut asta. Dar şi pentru că ştiam că se roagă necontenit pentru toţi ucenicii săi. Pe cei pe care îi fuseseră fii duhovniceşti îi pomenea în rugăciunile sale toată viaţa. Şi dacă s-a rugat în timpul vieţii pământeşti, de bună seamă că mă pomeneş­te şi în lumea de dincolo. El şi spunea: “Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut cât am fost cu voi”.

– La mormântul părintelui Arsenie este un pelerinaj continuu, iar la parastasul său anual vin zeci de mii de oameni. Se simte trăirea mulţimii care se roagă părin­telui?

– Da, e ceva copleşitor, pentru că mul­ţimea trăieşte o emoţie puterni­că, pe care o transmite amplificată. Toţi cei care vin aici cu credinţă simt puterea părintelui Arsenie. Sau cel puţin mărturisesc că simt ceva indes­criptibil, ceva pe care nu l-au mai întâlnit în viaţa lor sufletească. La mormântul său se simte harisma pe care i-a dat-o Dumnezeu. Asta este puterea păcii şi a dragostei care se coboară peste oameni, când se închi­nă aici cu evlavie. Pe de altă parte, sunt destui care vin ca turişti, fără sensibilitate duhovnicească, şi atunci nu simt nimic. Această sensibilitate trebuie cultivată. Când îţi faci o cru­ce, să o faci cu toată fiinţa ta. Când te rogi, să o faci din toate puterile tale. Şi atunci, da, ţi se descoperă şi altele, capeţi alţi “ochi” şi alte “urechi”.’

Leave a comment »

Semnături pentru revizuirea Constituţiei, la Articolul 48, despre familie

Am citit prima oara despre necesara modificare a articolului 48 din Constitutia Romaniei intr-o postare pe ROST ONLINE a doamnei Alina Ioana Dida, la 13 decembrie 2015, postare pe care o redau prin preluare integrala mai jos (sursa – aici). Initiativa apartine Coalitiei pentru familie, care a demarat actiunea in aceasta toamna a lui 2015.

Ieri, in ziua de Craciun 2015, la Nasterea Domnului, in cel putin doua catedrale mitropolitante ortodoxe din tara, respectiv la Timisoara si Sibiu, mitropolitii Banatului si respectiv al Ardealului, au anuntat crestinii in biserica, la sfarsitul slujbei Sfintei Liturghii, despre initiativa respectiva si despre stangerea de semnaturi. Mitropolitul Banatului, IPS Ioan Selejan, a facut anuntul, care a fost consemnat de NAPOCANEWS, si mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza, a facut la randul sau anuntul in catedrala din Sibiu, fara a fi fost consemnat pana acum (o fotografie din timpul slujbei de ieri, mai jos – preluata de pe site-ul Mitropoliei Ardealului).  Este un alt gest extrem de important, de sustinere a familiei crestine, de catre Biserica Ortodoxa Romana, fara publicitate media. Cinste!

catedrala sb 25 dec 2015

Preluarea de pe ROST ONLINE:  

‘Coaliţia pentru Familie a anunţat începerea campaniei pentru strângerea a 500 mii de semnături, ce ar permite introducerea pe ordinea de zi a Parlamentului a dezbaterii referitoare la modificarea art. 48 din Constituţie.

Citiţi anunţul integral aici.

Conform art. 48, alineat 1, din Constituția României, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” „Soți” este un termen vag și deschis interpretărilor. Din acest motiv un grup de iniţiativă propune revizuirea alineatului 1 al art. 48 astfel: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.”

Familia, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, este singura relație interumană ce asigură mediul propice nașterii, creșterii și educației generațiilor viitoare. Ca instituție fundamentală a societății, ea asigură continuitatea poporului român. De fapt, locul în care valorile și tradițiile românești sunt transferate noilor generații este reprezentat de familie, iar tradițiile și valorile românești au, la baza lor, familia întemeiată pe căsătoria între un bărbat și o femeie.

Acest rol primordial pe care familia l-a avut de-a lungul istoriei României are nevoie de protecția noastră în fața tendințelor societății moderne de a-i diminua importanța. Faptul că e nevoie de această clarificare a exprimării în Constituția României arată riscul de degradare a conceptului de familie, degradare ce va lăsa urme în societatea românească punând în pericol însăşi identitatea noastră ca popor.

Revizuirea Constituției poate fi făcută dacă este susținută „de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot” (art. 150 din Constituția României).

Campania de strângere de semnături se încheie în luna mai 2016. Până atunci puteţi semna sau, dacă aveţi resurse, puteţi deveni voluntar sau donator.’

1 Comment »

Manastirea Brancoveanu de la Sambata, in Ajun de Craciun 2015

3 Comments »