La Bixadul Oltului – invitatie la intalnire cu pictura religioasa bizantina sub penelul maestrului Costin Petrescu si a discipolului sau, Zian Valean Boca (Parintele Arsenie de mai tarziu)…
La 17 ianuarie 2013 notam pe vechiul meu blog ganduri si impresii, alaturi de fotografii de interior pe care le-am realizat cu ocazia primei mele vizite la Bixadul Oltului (jud. Covasna), la Biserica ortodoxa Sf. Dumitru. Bixad este o comuna cu o populatie de cca. 1780 de locuitori, dintre care astazi in proportie de 97% sunt unguri!
Acolo, in 1938, isi savarsea stagiul de practica in pictura absolventul facultatii de bellearte din Bucuresti, Zian Valean Boca, cel care va deveni Parintele Arsenie Boca. Indrumator ii era marele pictor al vremii, astazi atat de rar pomenit, Costin Petrescu. Impreuna au pictat interiorul bisericii din Bixad in vara-toamna si posibil si in iarna anului 1938. Puteti citi si viziona fotografii de la acea vizita a mea, pe pagina de aici. In completare, alte date si fotografii puteti vedea pe o pagina mai noua, aici.
De asta data as dori sa impartasesc aici o noua constatare, cu ocazia trecerii mele prin Bixad ieri, 30 iulie 2015: faptul ca la clopotnita de lemn din curtea bisericii a fost intins de curand un afis care indica pe unul dintre coautorii picturii, Parintele Arsenie (vedeti fotografii mai jos). Neavand ragaz, nu am revizitat biserica in interior, dar sunt convinsa ca ea a fost prezervata bine si cu dragoste de ingrijitorul ei, care in 2013 ma ghida cu cea mai mare dedicare si atentie, pe numele sau Dobrita Arpad – provenit dintr-o familie mixta cu tatal roman si mama unguroaica. El este cel care are cheia bisericii si se ingrijeste de ea, si el mi-a spus ca in Bixad mai sunt doar 1-2 familii de ortodocsi pe care se mai poate bizui pentru intretinere (biserica este de o saracie maxima, dar cu mare dragoste intretinuta!!!).
Daca veti avea drum prin preajma – in jud. Covasna, de exemplu spre Lacul Sfanta Ana (situat la 17 km de Bixad), opriti neaparat si la Biserica ortodoxa Sf. Dumitru din Bixad, cautati-l pe cel ce va poate descuia biserica (dl. Dobrita locuieste pe aceeasi strada cu biserica, la numarul 151) si vizionati una dintre minunatele biserici romanesti pe care au ramas atat de bine pastrate picturi cu stil similar celor realizate in Catedrala Reintregirii Neamului din Alba Iulia (prim maestru acolo – tot renumitul Costin Petrescu) dar pe care si-a pus amprenta si Sfantul Ardealului in anii de ucenicie ante-Draganescu…
“Iisus in fata prejudecatilor” – o talmacire a Parintelui Arsenie Boca
Detaliu de pictura (in tempera) din biserica de la Draganescu – pictata timp de peste 15 ani de Parintele Arsenie Boca
“Printre pacatele mintii sunt insirate si prejudecatile. In fata lor Iisus a iesit osandit. Acestea se mai numesc – dupa intensitatea lor – banuieli, presupuneri, formalism, etc., care si-au pierdut fondul.
Prejudecatile nu sunt judecati. Acestea cer un efort, pe cand prejudecatile nu. De aceea stau mai la indemana si castiga pe mai multi.
Unul dintre ganditorii vremii noastre are cuvantul acesta: ‘e de ajuns sa primesti o singura idee gresita, ca principiu conducator, ca pe urma sa nu existe absurditate posibila la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic cu putinta’ (H. Bergson).
Decaderea in formalism si prejudecati era multa in Israel, si veche. Astfel Dumnezeu a avut mjult de indurat cu ei, incat printr-unul din prooroci le atragea aminte: ‘Vai, celor ce zic raului bine si binelui rau; vai, celor ce zic luminii intuneric si intunericului lumina’ (Isaia 5, 20).
Punctul lor de vedere – ochiul lor – asa vede; iar mintea judeca , in consecinta, gresit. ‘Acesta e ochiul care trebuie scos’. Structura aceasta sufleteasca a ochiului curat sau viciat o pomeneste (descrie) Iisus. Capacitatea de adevar si efortul intregii vieti pentru el, lumineaza ochiul si ochiul lumineaza lucrurile; incapacitatea insa, refuzul incapacitatii, le intuneca.
Structura interioara se proiecteaza in afara in campul realului, pe care-l vede dupa subiectivitatea sa: luminat sau intunecat.
Iisus a avut multe de patit cu structura formalismului iudaic, cu ochiul pe care voia sa-l scoata fiindca il supara lumina lui Iisus. Formalismul era ca si prejudecatile: ochiul noptii.
Fariseii se sminteau de El pentru nimicuri, ca de pilda: ca nu se spala pe maini inainte de mancare, ca daca sfaramau ucenicii cateva spice sambata, dupa ei insemna ca treiera, deci – El e calcator de lege.
Dar de cate ori a fost provocat Iisus n-a ramas dator. El le-a facut fariseilor cele mai aspre indreptari – desi cu liniste – chiar daca era invitatul lor la masa.
Iisus nu putea suferi incremenirea legii in formalism, obiectivare sau socializare. Aceasta era o decadere in Israel, permanent combatuta de Iisus: caderea in litera, care ucide si confisca Duhul; ori El aducea Duhul care da viata si face liber.
Iata deci obarsia conflictului ireductibil dintre Iisus si farisei; daca Iisus nu se poarta, nu face si nu respecta Legea ca ei, e un calcator de lege si va trebui pedepsit cu Legea. Ceea ce au si facut.
Sfintenia sa, minunile pe care nimeni nu le-a mai facut intre oameni, inca nu erau motive suficiente de a le lumina ochiul cunoasterii Adevarului, ci motivul de cea mai grava banuiala, ca le face cu ajutorul dracilor.
Iata cateva prejudecati ale iudeilor fata de Iisus, care-i impiedicau sa se lumineze, crezandu-se ei in lumina.
Dar: ‘drepte sunt caile Domnului si cei drepti merg pe ele; iar ceilalti pe aceleasi cai se impedica si cad’ (Osea 14,10).
E grea mantuirea si propovaduirea ei e plina de riscuri, chiar propovaduita de Iisus – Lumina lumii.
Cu toate acestea si peste acestea e in firea luminii sa lumineze si iarasi sa lumineze.”
Extras din cartea: “Din invataurile Parintelui Arsenie Boca. Rostul incercarilor” Ed. Credinta Stramoseasca, 2013; volum aparut sub ingrijirea si coordonarea Ieromonahului Teognost.
Interviu cu staretul Manastirii Oasa (Jud. Alba) – un loc pentru multe inimi de tineri din ziua de azi
2/2 – Interviul integral cu staretul Iustin Miron de la Man. Oasa, de Alex Dima from Gheorghe Filip on Vimeo.
Vedeti si o alta filmare de la Manastirea Oasa: http://romaniateiubesc.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=61655991§ion=20624&video_section_id=
Manastirea rupestra veche si noua manastire inchinata Sfantului Nectarie Taumaturgul de la Sinca Veche: itinerar fotografic
Am ajuns la Sinca Veche (nu departe de orasul Fagaras) in prima zi de iunie 2015. Am descoperit acolo un alt loc minunat, lasat de Dumnezeu pe pamantul romanesc. Despre stravechiul locas de cult din pestera si despre noul asezamant monahal din lemn, puteti citi aici. Eu am sa impartasesc aici numai fotografii personale de acolo.
Profesorul Nichifor Crainic despre gandirea “parintelui filosofiei mistice” – Dionisie Areopagitul
Paragrafele de mai jos sunt extrase din eseul “Dionisie Areopagitul” – publicat de profesorul Nichifor Crainic in revista GANDIREA, nr. 4-5, aprilie-mai 1944, pag. 185-196 si cuprins in cartea “Cursurile de mistica” – de Nichifor Crainic, Ed. Deisis, Sibiu, 2010 sub ingrijirea teologului diacon Ioan I Ica jr. Fotografiile despartitoare sunt din colectia personala.
***
“Dionisie Areopagitul e părintele filosofiei noastre mistice. Opera lui, învăluită în mister nepătruns, şi nelegată încă de un timp anumit, a fost menită să vorbească la fel oricărui veac, ca un glas ce vine parcă de dincolo de timp şi de spaţiu. Autor necunoscut cu o operă arhicunoscută, am putea spune că el realizează omeneşte o înălţătoare asemănare cu Dumnezeu, pe care nu-l vedem şi nu-l cunoaştem în fiinţa sa intimă, dar îl ghicim resfrânt ca într’o oglindă în făptura sa, care e lumea unde trăim. Tocmai despre acest Dumnezeu necunoscut, despre care apostolul Pavel spune că locuieşte într’o lumină inaccesibilă minţii omeneşti, ne vorbeşte Dionisie Areopagitul şi despre căile revelate în scriptură ca să ajungem la lumina lui mântuitoare. […] Dionisie Areopagitul e un om excepţional de învăţat, care cunoaşte toată filosofia păgână şi creştină, şi care stăpâneşte Biblia, până în amănunţimile ultime, cu o exemplară siguranţă. […]
Dionisie cunoaşte tot tragismul acestor încercări şi, raportându-le la certitudinea revelaţiei creştine, le vede limitele şi mizeria organică. Cugetarea omenească lucrând autonom poate fi o expresie a dorului firesc de Dumnezeu, dar nu o cale de ajungere la adevărul absolut. Dionisie nu dispreţuieşte filosofia păgână, dar ia dintr’însa singurul lucru necesar unui filosof creştin şi anume: tehnica gândirii, partea formală a ei. Căci dacă, în neputinţa noastră de a ajunge la Dumnezeu, Dumnezeu singur ne vorbeşte despre sine prin revelaţie, această revelaţie e măsurată de înţelepciunea divină ca un conţinut convenabil pe cât cu putinţă facultăţilor noastre omeneşti. Tehnica filosofică e, prin urmare, un lucru necesar expunerii sistematice a revelaţiei. E latura cu care omul participă la cugetarea divină ; e ca un vas omenesc în formele căruia se varsă conţinutul revelat. Neoplatonismul observabil în filosofia dionisiană nu se referă la fondul ei, ci la forma tehnică. E limba filosofică a vremii, adecvată la cugetarea creştină. Dincolo de această înrâurire formală însă, filosofia lui Dionisie e substanţă pur creştină, inspirată din Sfânta Scriptură, din părinţii bisericeşti cari l-au precedat şi din tradiţia tainică la care se referă adeseori. Trebuie să spunem limpede şi răspicat ca uriaşa lui viziune despre univers in raport cu Dumnezeu se razimă, într’un Cuvânt, pe revelaţia divină. Revelaţia e „canonul adevărului”.
[…] In domeniul cugetării, creştinismul a adus un adevăr cu desăvârşire necunoscut antichităţii păgâne şi anume că inteligenţa omenească e un lucru creat ca şi purtătorul ei, omul. Condiţia de creatură eliberează mintea omenească de iluzia puterii ei absolute, o limitează la propriile ei posibilităţi reale şi o face să se cunoască pe sine însăşi ca atare. […] Limita fiinţei e limita cunoaşterii — iată adevărul revoluţionar, pe care l-a adus creştinismul şi care călăuzeşte cugetarea lui Dionisie Areopagitul şi a tuturor filosofilor creştini ! […] Astăzi în nici un domeniu de activitate spirituală nu se fantazează mai mult decât în filozofie. Sub aparenţa sistemelor de construcţie logică, imaginaţia vagabondează mai fără frâu în spaţiul metafizic decât în artă unde e locul ei. A filozofa Însemnează a ne juca în mod gratuit de-a inteligenţa, fără nicio legătură cu destinaţia omului. Dar acest joc gratuit a pierdut calitatea primordială a filosofiei, care e aceea de a fi o înţelepciune a vieţii. Pentru filosofii din epoca lui Dionisie Areopagitul, chiar dacă aceştia erau păgâni, a filosofa înseamnă a căuta formula unei discipline de viaţă, justificată în transcedent. Scopul adevăratei filosofii, adică al unei filosofii care vrea să fie înţelepciune, nu este acela de a cunoaşte pentru a cunoaşte, ci acela de a recunoaşte în realitatea ultimă modelul universal şi etern de desăvârşire a omului. Acesta e sensul filosofiei creştine a lui Dionisie Areopagitul.
Dar, dacă în condiţia noastră de creatură, limita fiinţei e limita cunoaşterii, cum putem noi să înfrângem această mărginire pentru a găsi realitatea ultimă şi a funda în ea dorul de desăvârşire ? Realitatea ultimă e inaccesibilă minţii omeneşti, dar această realitate ultimă e Dumnezeu însuş, care singur ni se revelează în Scriptură, unde ne spune : „Eu sunt cel ce sunt”. Adică : Eu sunt fiinţa supremă şi absolută, din care decurge tot ce există. Ştiinţa noastră despre Dumnezeu, atât câtă o avem, e deci un dar al lud! Dumnezeu, o revelaţie. Insuficienţa cunoaşterii omeneşti, care a dibuit veacuri dearândul pe Dumnezeu, căutându-1 cum caută raza unui proector prin norii văzduhului, îşi găseşte întregirea şi odihna în revelaţia creştină. Revelaţia e principiul oricărei înţelepciuni. Fără ajutorul ei nu se poate filosofa cu adevărat. Presupunând insuficienţa tragică a cunoaşterii pur omeneşti, Dionisie îmbrăţişează cu entuziasm sacru adevărul revelat. Acceptarea revelaţiei e un act de credinţă totală, a cărei intensitate şi înflăcărare e cu atât mai mare cu cât suntem mai conştienţi de insuficienţa noastră proprie. Este aceasta o abdicare, este aceasta o diminuare pentru filosof ? Dar eu întreb : întrucât e mai demn să cred, cum fac atâţia cugetători de seamă pe un Aristotel, pe un Descartes sau pe un Kant decât pe Iisus Hristos, prin care ni s’a dat revelaţia lucrurilor ultime, aşa cum niciun geniu omenesc n’a putut-o face? Cine dintre filosofi a săvârşit minuni, cine a schimbat faţa lumii, cine a devenit centrul istoriei omeneşti, cine ne-a vorbit despre tainele cerului şi despre destinele omului dincolo de moarte? Cine a făcut viaţă nouă din cuvântul lui ? Cine a făcut sfinţi din carnea şi din sângele lui ? Acceptarea ‘ revelaţiei divine, ca un element ce dilată personalitatea umană până la dimensiunile sfinţeniei, dă omului o demnitate nouă, pe care niciun gânditor n’a visat-o măcar : demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi mai mult decât atât: demnitatea teandrică de colaborator al lui Dumnezeu la opera de desăvârşire a făpturii. Dacă Dumnezeu lucrează în lume prin legile universului, el lucrează cu deosebire între oameni prin sfinţii săi, cari i-au realizat chipul şi asemănarea în plinătatea creştină.”
‘Mesajul D-nei Aspazia Oțel Petrescu către torționarul ei, Alexandru Vișinescu: „Nefericitule, nu eşti în stare să spui cuvântul acela magic: Iertaţi-mă pentru ce v-am făcut”.’
“Vineri, 24 iulie 2015, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu, a fost condamnat de Curtea de Apel Bucureşti la 20 de ani de închisoare pentru infracţiuni contra umanităţii. Decizia nu este definitivă… În rechizitoriu procurorii au arătat că, în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi infracţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentate de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora”. (preluare de aici)
Preiau mai jos un extras dintr-un interviu aparut in Revista ATITUDINI (nr. 37/2015) a Manastirii Paltin Petru Voda, interviu cu titlul „Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase!– De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu“. Extrasul a aparut si online, preluarea fiind de aici:
“În închisoarea Mislea d-l Alexandru Vișinescu era renumit pentru cruzimea lui… Când am ieşit afară, am văzut că au fost dintre noi
care au iertat parcă mai desăvârşit, mai deplin toate lucrurile astea. Am citit mai întâi cartea lui Ianolide şi apoi am citit la Virgil Maxim cuvântul: „Nu-i vom ierta”. Se referea la o anumită categorie de oameni şi mi-am zis: „Probabil că şi eu sunt aşa, că am iertat dar la o adică, am să plătesc când mi se dă ocazia”. M-am suspectat şi eram chiar destul de tristă în sinea mea. Am zis: „Ar trebui să am o întâmplare în viaţa mea ca să mă verific, dacă iertarea mea este adevărată sau este un fariseism” – şi când l-am văzut pe Alexandru Vişinescu care a condus ancheta, era anchetatorul principal şi eu eram prima incriminată, fiindcă am lucrat în biroul tehnic, am fost foarte aproape de directoare şi am ştiut toate ajutoarele pe care directoarea aceasta a putut să le dea pe sub mână, bineînţeles, dar ajutându-se de unele din noi – mi-am zis că a venit momentul să mă verific. Îmi amintesc, de pildă, că la un moment dat peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna. Să dormi cu capul descoperit sau cu o basma subţire într-o clădire complet neîncălzită, vă puteţi da seama ce lucru mare a făcut ea! Dar pentru lucrul acesta ea trebuia să fie împuşcată pentru că era favorizarea bandiţilor. Iar Vişinescu ca să obţină de la mine declaraţia pe care o voia el, m-a ţinut în izolatorul de la Mislea care este înfiorător – fratele meu l-a considerat mai groaznic şi decât izolatoarele bărbăteşti (mi-a şi spus: „Nu mi-ai făcut niciun bine că m-ai dus să-mi arăţi unde ai stat pentru că am avut coşmaruri luni de zile”) – deci, m-a ţinut într-un astfel de izolator, în 1954 într-o iarnă care este de referinţă şi azi, considerată cea mai grea iarnă – de la 1 la 8 februarie, exact în plin gerar şi m-a scos de acolo atât cât să pot da declaraţia. Intrasem în comă hipotermică şi în transformările morţii hipotermice. Aveam deja sângele îngroşat, stagna în tot organismul şi din cauza aceasta aveam o căldură binefăcătoare pentru că sângele fierbinte nemaicirculând mă încălzea din interior. Aveam şi visele acelea caracteristice morţii prin îngheţare.Când m-am dus la anchetă, era acolo o oglindă şi când m-am văzut m-am speriat: nu m-am recunoscut. Eram umflată, ochii erau doar două linii, nici nu puteam să-i ţin deschişi, faţa era de culoarea prunei, roşiatică. Dar eu am zis că l-am iertat şi când l-am văzut pe ecran cum arată, am avut aşa o milă şi o compasiune pentru el! Am zis: „Doamne, cât poate să fie de nenorocit!” Şi chiar am zis în gândul meu: „Nefericitule, iadul te mănâncă. Nu eşti în stare să spui cuvântul acela magic: Iertaţi-mă pentru ce v-am făcut”. El se considera erou, el a fost cel care a servit orânduirea corect şi drept, snopind şi omorând oameni. Ce era în capul lui! Şi atunci am zis: „Doamne, Îţi mulţumesc că într-adevăr l-am iertat, a putut să-mi fie milă de un om ca acesta şi să zic: vai de capul tău, n-ai să te recuperezi niciodată!”Dacă este să o luăm pe latura ştiinţifică, cred că genele ereditare se tot selectează. Dacă sunt doi copii într-o familie, unul ia genele bune şi cele rele rămân în celălalt şi de aia mi-a fost aşa de milă de el. El este incapabil să înţeleagă noţiunea de Dumnezeu. N-are nicio percepţie.”
(Fragment preluat din interviul acordat revistei Atitudini, Nr. 37)
Dupa 77 de ani de la moartea sa, inima Reginei Maria a Romaniei va fi depusa in Castelul Pelisor
Despre periplul inimii Reginei tuturor romanilor, Maria, cititi aici. Aflam ca in cursul toamnei 2015, Casa Regala a Romaniei a hotarat mutarea inimii Reginei Maria a Romaniei din subsolul Muzeului National de Istorie al Romaniei din Bucuresti la Sinaia, in Castelul Pelisor – locul unde, in camera de aur, a incetat din viata regina, in vara anului 1938.
Intr-un comunicat al Casei Regale a Romaniei din 18 iulie 2015, se anunta: “Majestatea Sa Regele Mihai s-a aflat, timp de mulți ani, într-o puternică dilemă, între obligația morală de a respecta întocmai dorința bunicii sale și obligația patriotică de a nu lăsa ca inima să odihnească altundeva decât în România. După o lungă și dificilă chibzuire, Majestatea Sa a decis.
Așadar, începând din această toamnă, inima Reginei Maria va fi așezată în Camera de aur a Castelului Pelișor, acolo unde ea a încetat să bată în ziua de luni, 18 iulie 1938.” (vedeti aici)
Cititi si articolul istoricului Diana Mandache (care apare si in filmul de mai jos), specialist in istoria regalitatii romanesti si a biografiei Reginei Maria a Romaniei, articol aparut la 17 iulie 2015 in ziarul “Adevarul”, cu titlul: “Inima Reginei Maria si identitatea nationala: ‘Tara mea – Inima mea‘”.
Vedeti aici: masca mortuara a Reginei Maria si anuntul expozitiei “Masti mortuare regale” de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, deschisa in perioada 16 iulie – 16 august 2015, de miercuri până duminică între orele 10:00-18:00
anomismia 