Primul pas din demersul intru posibila canonizare a Parintelui Arsenie Boca, a fost in sfarsit facut la nivelul ierarhilor: 28 septembrie 2015, declaratii de presa ale clericilor
Metodologia de cercetare si examinare a propunerilor de canonizare din Biserica Ortodoxa Romana (valabila si azi, din 2002 incoace) stabileste etapele ce trebuiesc parcurse pentru ca o persoana sa fie declarata SFANT. Despre elementele esentiale ale demersurilor OFICIALE (!!!), puteti citi aici.
Dupa cum se cunoaste, Parintele Mitropolit Laurentiu Streza al Ardealului este si preşedintele Comisiei Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane de canonizare a sfinţilor români. La stirile PRO TV de ieri, 28 septembrie 2015, au fost prezentate fragmente din doua interviuri foarte recente cu preotul Constantin Stoica – purtătorul de cuvant al Patriarhiei Romane si respectiv cu Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza, cu privire la stadiul demersurilor OFICIALE pentru canonizarea Parintelui Arsenie Boca. Informatiile au fost prezentate ieri si de site-ul APOLOGETICUM.
Parintele Arsenie Boca (centru) si parintele paroh al bisericii din Draganescu, Savian Bunescu, cu sotia Ligia; anii 1980 – probabil una dintre ultimele fotografii ale Parintelui Arsenie (fragment dintr-o fotografie de grup de la Sinaia)
Parintele Constantin Stoica a afirmat in fragmentele din interviul redat ieri de PRO TV ca s-a initiat practic prima etapa, si anume strangerea de dovezi – respectiv asupra “ortodoxiei credintei si a sfinteniei vietii” Parintelui Arsenie, de catre Episcopia Devei si Hunedoarei – de care apartine Manastirea Prislop (si respectiv de superioara sa, Mitropolia Ardealului). Depunerea dosarului cu referatul sinteza cu motivele si argumentele care ar putea conduce la luarea unei hotarari de canonizare a Parintelui Arsenie Boca la Cancelaria Sfantului Sinod, adica practic prima etapa din metodologia amintita mai sus, urmeaza a fi facuta abia dupa culegerea dovezilor (pre-etapa curenta). Este totusi prima declaratie oficiala a unor membri ai Sinodului cu privire la demararea procesului ce ar putea conduce la canonizare…
Astazi, 29 septembrie 2015, la 105 ani de la nasterea Parintelui Arsenie Boca, jurnalistul Victor Roncea a adresat si depus o noua Cerere către Patriarhie pentru Dosarul de Canonizare al Părintelui Arsenie Boca, dupa ce, la 28 noiembrie 2014 a initiat o petitie pentru canonizarea Parintelui Arsenie, care la momentul actual are 12.367 semnaturi (este a doua scrisoare-cerere pe aceasta tema, adresata de jurnalsit Patriarhului Romaniei).
Astazi, acum 105 ani se nastea un sfant – in Tara Zarandului, la Vata de Sus: Zian Valean Boca, Parintele Arsenie de mai tarziu…
Tanarul diacon (cca. 28 de ani) Zian Boca, in stanga Mitropolitului Nicolae Balan al Ardealului, la o sarbatoare in Piata Mare a orasului Sibiu, cca. 1938 (viitorul monah Arsenie Boca, cel ce cu smerenia desavarsita ce l-a caracterizat mereu, s-a pozitionat nu in prim plan, precum sunt diaconul din cealalta parte si ierarhul insusi, ci pe jumatate in spatele unei doamne din public…)
Despre Parintele Arsenie Boca s-au scris in ultimii ani peste 25 de carti, fie de marturii, fie biografice, fie aduceri la lumina ale scrierilor lasate de insusi Parintele (care insa, a lasat cuvant ca este mai bine ca ele sa nu fie publicate, si dreptate a avut, multe dintre ele fiind pricina de neintelegere ori chiar de sminteala pentru cei mai putin pregatiti duhovniceste…). Nu numai scrierile, dar si pictura sa in tempera de la Biserica din Draganescu, care este testamentul iconografic unicat al unui traitor mistic crestin pe care mult prea putini l-au inteles, sunt prilej de disputa si argumentatie pe temei de necanonicitate si neurmare a liniei tipic bizantine – si nu numai din randul laicilor, ci si din randul ierarhiei bisericesti. Pare zadarnic a spune ca nu te poti apropia de viata si opera unui sfant ca simplu om intre oameni, plin de pacate, inconstient de ele, plin de ignoranta si in acelasi timp de trufia mintii celei lumesti, si sa te incumeti a efectua o analiza a unui cuvant ori a unei reprezentari picturale realizata de un astfel de om indumnezeit… Dar fiecare este liber sa cugete si sa exprime ceea ce crede de cuviinta, dupa propria masura…
***
In tinerete, ca tanar licentiat in teologie si student al Facultatii de arte frumoase din Bucuresti, Zian Boca a tradus in romaneste scrierea mistica a Sfantului Ioan Scararul, din franceza (cel mai probabil in pedioada anilor1935-1937). Munca la traducere a durat 5 luni (lucrarea este intinsa, in editiile curente ea are 450 de pagini!!!), dupa chiar spusele Parintelui Arsenie, iar parintele insusi a scris in autobiografia sa sumara (data in arestul de la Ramnicu Valcea, in vara lui 1945) ca aceasta carte “m-a ajutat foarte mult la incheierea convingerii mele de a intra in calugarie”. Scrierea “SCARA”, care l-a adancit si mai mult in orizontul mistic, alaturi de audierea cursurilor de mistica ortdoxa ale profesorului Nichifor Crainic la Facultatea de Teologie din Bucuresti (frecventate in aceeasi perioada), au fost definitorii pentru devenirea sa duhovniceasca si pentru toate exprimarile de mai tarziu: atat in cuvant, cat si in iconografie. (De citit in context: “Cum l-a ascuns Părintele Arsenie Boca pe Nichifor Crainic, pribeag în ţara sa, şi cum a vorbit cu Petru Groza pentru a-l salva de închisoare. CARTE, STUDIU şi HARTA pribegiei“).
La facultatea de bellearte din capitala i-a avut ca profesori-model pe pictorii Francisc Sirato si Costin Petrescu. Cu ultimul a ucenicit in anul de practica de la finalul facultatii de bellearte, la Biserica din Bixadul Oltului dar si in timpul facultatii, participand la pictarea unei parti din Marea Fresca a Neamului de la Ateneul Roman (scena Intrarii in Alba Iulia a lui Mihai Viteazul), lucrare in intregime antamata de renumitul Costin Petrescu. Cei care cunosc si picturile de tinerete ale Parintelui Arsenie (anii ’40-’50) – cum sunt Epitaful de la Sambata, Icoana Izvorul Tamaduirii, vor recunoaste influenta uriasa a stilului petrescian asupra stilului sau de pictura (vedeti foto dupa lucrari de Costin Petrescu, mai jos).
“La templu” – pictura a profesorului COSTIN PETRESCU, maestrul tanarului Zian Boca
“Sf. Nicolae” – pictura a maestrului COSTIN PETRESCU
Dupa absolvirea facultatii de arte frumoase, in 1939, Parintele Arsenie va efectua doua stagii de practica iconografica bizantina, de mare importanta pentru formarea sa ca pictor bisericesc: la Muntele Athos (martie-iunie 1939) si la Atelierele de Icoane ale Eparhiei Chisinaului, in Basarabia (octombrie-decembrie 1939). La Chisinau a fost primit si gazduit in obstea monahala de pe langa Palatul Arhieresc, ca raspuns la scrisoarea de recomandare adresata de Mitrolpolitul Nicolae Balan al Ardealului, Arhiepiscopului Chisinaului – Efrem Enachescu (vedeti cartea “Catisme ale Pr. Arsenie Boca pe Muntele Athos”, autor Pr. Nicolae Zian Streza, Ed. Credinta Stramoseasca, 2008, pag. 36-38). Acolo Zian Boca a plecat spre a-si insusi tehnica “cicanca” de poleire cu aur, pe care o regasim in lucrarile sale de putin mai tarziu, intre care intr-una dintre ele, in mod exceptional: icoana Sfintei Parascheva ce se pastreaza azi la biserica Sf. Antonie – Curtea Veche din Bucuresti, dar si in icoanele realizate si daruite de Parintele Arsenie, la mijlocul anilor 1980, bisericii manastirii Prislop.
Arhiepiscopul Chisinaului Efrem Enachescu, cel care in toamna lui 1939 l-a primit si gazduit gratuit pentru 3 luni de zile pe tanarul Zian Boca intru deprinderea tehnicii de poleire cu aur a icoanelor (sursa fotografiei: Ziarul Lumina)
Ulterior, dupa experienta intemnitarilor proprii, a prigoanei, dupa cunoasterea muceniciei in randul atator altor romani pe care i-a avut in scaunul spovedaniei, dupa experienta indelungata a propriei renegari de catre fratii intru Domnul si dupa ridicarea, pana la trecerea la Domnul, a dreptului de a mai sluji ca preot, Parintele Arsenie a virat puternic in exprimarea iconografica, intr-un mod care pentru multi ramane nu doar socant ori ermetic, ci de-a dreptul smintitor… In cei peste 15 ani de lucru la pictarea interiorului Bisericii din satul Draganescu de langa Bucuresti (1968-1984), Parintele Arsenie a primit gand, sub rugaciune si post, sa glasuiasca poporului predici in imagini, altfel decat era si este impamantenita arta bizantina canonica. Mersul lumii, vremurile, au influentat decisiv exprimarea picturala a Parintelui Arsenie. Citind recent scrierea de curand aparuta (a treia), ramasa de la marturisitorul crestin al temnitelor comuniste, Ioan Ianolide, “Testamentul unui nebun“, am avut revelatia intelegerii clare a modului in care martirii si marturisitorii romani – asa cum a fost si Parintele Arsenie Boca – au putut transmite viitorimii mesajul lor testament. Scrisa ca o nuvela, cartea amintita cuprinde unele dintre cele mai semnificative momente din viata de detinut – timp de 23 de ani – ale autorului. Parintele Arsenie, din cate stim pana in prezent, nu a lasat scris nimic despre grozaviile traite si indurate in temnite, la Canal, ori in continua urmarire a Securitatii. Nu a avut un jurnal, nu si-a consemnat memoriile, nu a povestit celor din jur, a pastrat chiar o tacere totala luni de zile dupa intoarcerea din detentia de la Canalul Dunare-Marea Neagra. Nu a avut incredere in nimeni si nu a simtit nevoia sa vorbeasca despre…. Insa toate trairile si experientele sale in infernul societatii umane atee le-a transpus pictural, codat, la Draganescu, previzionand ca va veni o zi cand cei ce vor vedea pictura de acolo, vor putea decodifica mesajul. Este unul si acelasi cu cel pe care oameni ca Ioan Ianolide l-au transpus in cuvinte…
***
Iar pentru vremurile de azi, un extras din aceeasi “Autobiografie” data de Parintele Arsenie la 17 iulie 1945 in arestul de la Ramnicu Valcea: “Aveam coleg de clasa (n.m. la facultatea de belle-arte) pe un evreu, Ithoc Steinberg – eram prieteni. Ii spuneam cateodata: ‘ Mai Steinberg, tu esti evreu si eu crestin, deci ar fi sa fim unul impotriva altuia. Eu insa am sa fiu mai bun ca tine si tu n-ai sa te poti supara pe mine, daca in felul acesta te voi concura in viata. Mai pe urma, cand am citit Biblia, am vazut ca ultima misiune mondiala e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.”
Pelerinaj la locul de nastere al Parintelui Arsenie Boca – dealul Bujoarei, Vata de Sus: sambata, 26 septembrie 2015
Marti, 29 septembrie 2015, vor fi 105 ani de la nasterea Parintelui Arsenie Boca.
In 2012, un brav fiu al satului Vata de Sus (jud. Hunedoara) a adus la lumina o parte complet necunoscuta a vietii parintelui, copilaria sa – publicand o carte inedita a carei coperta este reprodusa in fotografia de mai jos. Autorul lucrarii, Iovu Mihut, a demonstrat documentar ca copilul Zian-Valean Boca s-a nascut la marginea de sud-vest a satului Vata de Sus, intr-o zona numita de localnici “Bujoara” – care este in fapt “un deal foarte frumos dar izolat si greu accesibil, la est de paraul Cerboaia, la limita cu satul Cazanesti.”
Extras din prefata semnata de Sabin Ionel, a cartii lui Iovu Mihut, “Copilaria Parintelui Arsenie Boca. Documentar.” Ed. Icona, Arad, 2012:
“Referindu-ne strict la cartulia de fata, trebuie spus clar si apasat ca realizarea lui Mihut Iovu este una exceptionala. Dupa ce ani de zile de zile dansul a fost centrul actiunilor de cinstire a parintelui Arsenie pe plan local, acum ne prezinta un documentar care nu va putea fi ignorat de oricine se va interesa in viitor de originea si inceputurile marelui calauzitor de suflete. Nu cred ca o alta persoana ar fi putut implini mai bine sarcina pe care autorul si-a asumat-o benevol, investind timp, bani, energie si o mare dragoste de adevar. […] Dincolo de documentarul propriu-zis, sustinut de facsimile procurate cu greu, merita semnalata prezentarea convingatoare a oamenilor intre care parintele Arsenie si-a trait anii fragedei copilarii. Prezentarea traseului spre locul unde Sfantul Ardealului a deschis intaia oara ochii de culoarea cerului, ca si mentionarea unor obiective turistice din zona, sunt binevenite.”
Conform datelor prezentate in carte, “pe vatra fostei case (n.n. din dealul Bujoarei), la 6 septembrie 2009, in prezenta satenilor, a autoritatilor locale si a unui sobor de preoti, am ridicat o cruce comemorativa din marmora alba iar la parastasul de pomenire cu ocazia centenarului nasterii parintelui (n.n. septembrie 2010) am plantat un stejar comemorativ. Impreuna cu satenii am stabilit ca parastasul la locul nasterii sa fie organizat in prima duminica din luna septembrie deoarece la sfarsitul lunii ziua este scurta iar vremea se poate inrautati si datorita distantei si accesului greopi incadrarea in timp este imposibila.”
Satul Vata de Sus comemoreaza anual, incepand din 2010, locul de bastina a Parintelui Arsenie in zona bisericii din localitate (cititi si vizionati fotografii in cele doua link-uri de mai jos):
In urma Parintelui Arsenie Boca (I) – mormintele parintilor si surorii sale
In urma Parintelui Arsenie Boca (III) – la Vata de Sus si scrierile Isabelei Vasiliu Scraba
Iata ca ieri, 26 septembrie 2015, comemorarea nasterii parintelui s-a facut in Dealul Bujoarei si a fost descrisa de jurnalistul Daniel Guţă intr-un articol/fotoreportaj cu 26 de imagini prezentate in ziarul electronic ADEVARUL – editia de Hunedoara: Vatra lui Arsenie Boca a fost invadată de pelerini. Au urcat trei kilometri prin noroi pentru a se ruga în biserica ridicată pe dealul unde a copilărit călugărul
Evenimentul si inca alte date si imagini a fost semnalat astazi de jurnalistul Victor Roncea (initiatorul si coordonatorul transmiterii catre forurile decidente a PETITIEI PENTRU CANONIZAREA PARINTELUI ARSENIE BOCA – care are stranse pana in prezent 12.334 de semnaturi) in portalul ZiaristiOnline: FOTO-REPORTAJ impresionant: Părintele Arsenie Boca celebrat de pelerini la casa sa natală de la Vaţa de Jos, Hunedoara. 24 de FOTOGRAFII
21 septembrie: 20 de ani de la plecarea in lumea dreptilor a Parintelui marturisitor Dimitrie Bejan
Afirmatiile Parintelui Justin Pârvu, in cartea “Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora“, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348:
“Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe “batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase. Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.
Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău. Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.”
Filmul documentar de mai jos, in 3 episoade, prezinta succint viata cu totul aparte a Parintelui Dimitrie Bejan – un model ortodox unic, inca mult prea putin cunoscut.
Exista pe Youtube doua inregistrari video extrem de valoroase, si posibil singulare, realizate in decembrie 1993 (cu aproape 2 ani inainte de trecerea Dincolo) cu Parintele Dimitrie Bejan de catre IPS Parinte Serafim Joanta (la acea vreme proaspat ales ca Mitropolit Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, si despre care insusi Parintele Bejan s-a exprimat in 1993-1994: “Acesta este cel mai pur ierarh din Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane de astazi” – in cartea “Bucuriile suferintei” – de Pr. D. Bejan, Ed. Manastirea Sihastria, 2010, pag. 142)
“DESPRE INVAZIA ISLAMICĂ” – preluare integrala de pe blogul scriitorului RAZVAN CODRESCU
“Cîțiva cititori ai blogului îmi solicită cu insistență un material mai amplu pe tema invaziei islamice, în care să-mi formulez „punctul de vedere” (de parcă ar mai conta, în haosul vociferant care ne înconjoară și de care sîntem cu toții mai mult sau mai puțin depășiți!). Se întîmplă ca momentan să nu am nici timpul și nici dispoziția necesare pentru a elabora un material mai amplu și mai articulat pe această temă (mai ales că realitățile sînt în mișcare și apar complicații de la o zi la alta), așa că răspund acestor insistențe doar prin adunarea la un loc și repostarea pe pagina principală a unor referințe disparate din comentariile cîtorva postări recente, socotind că ele reflectă esențialul poziției mele, pentru cei care chiar ar fi interesați de ea. (R. C.)Dvs. ce faceți: vă rugați, bătrînește, cu mine, sau ieșiți, tinerește, la război? (Dacă vă hotărîți să ieșiți la război, atunci n-ar strica să știți cît mai limpede pentru ce, iar aici vă putem da o modestă mînă de ajutor și noi, rămășițele visătoare ale secolului XX…)
(Răspuns la întrebarea: „Ce ar fi trebuit, de fapt, să facă Europa în fața acestui exod?”) Cohortele de refugiați ar fi trebuit oprite și ținute sub control de forțele de ordine ale țărilor tranzitate (cum numai Ungaria a avut deocamdată tăria sau tupeul s-o facă), cu acordarea unei temporare asistențe umanitare, susținute financiar și logistic de toate țările-țintă de pe continent. Unii ar fi trebuit returnați în țările de origine (căci nu toți provin din zone aflate sub război și teroare), alții ar fi trebuit reorientați spre țări islamice mai pașnice (Turciafiind cea mai la îndemînă), unde să găsească azil în mediul lor cultural și religios, căci lumea musulmană este suficient de largă și de variată, iar în lumea creștină să fie acceptați selectiv – după un grafic negociat de statele implicate – doar aceia dintre ei dispuși să se convertească oficial la creștinism și să-și asume prestarea unor activități lucrative de utilitate socială, în funcție de posibilități și de competențe. Europa trebuia să-și impună ferm condițiile și să se solidarizeze exemplar atît la nivelul autorităților politico-administrative, cît și la cel al opiniei publice, informate corect și responsabilizate pe toate canalele mediatice. O să spuneți că vi se pare utopic, dar acesta ar fi fost normalul într-o lume care ar fi ținut cu adevărat la temeiurile ei și și-ar fi conștientizat, fără clișee ideologice, interesele vitale (prezente și viitoare).
În ce ne privește, am dat dovadă încă o dată de cel mai stupid oportunism și de cea mai senină iresponsabilitate, accentuate de insolența infantilă a unui premier care ne-a procopsit și cu bifarea oficială a proiectului megamoscheei de la București. Avem de ce privi cu toată îngrijorarea viitorul apropiat, căci pentru noi – prin fatalitatea împrejurărilor, oricît nu ne-ar dori nici refugiații înșiși – proba de foc abia urmează.
La Manastirea Prislop, hram si parastas la mormantul Parintelui Arsenie Boca – 14 septembrie 2015, si…alte urmari media…
De foarte curand (sfarsit de august-inceput de septembrie 2015) a fost finalizat acoperamantul protector (‘chivotul’) mormantului Parintelui Arsenie Boca din cimitirul Manastirii Prislop. Pe scheletul de beton ridicat in primavara a fost in final asezata o lucrare filigranata in lemn, care inconjoara mormantul (foto mai jos). Despre acest proiect si aceasta lucrare Parintele Daniil Stoenescu anunta la 13 martie 2015 (cititi aici), in cuvantul sau de la parastasul de 10 ani de la trecerea Dincolo a Maicii Zamfira Constantinescu – stareta Manastirii in perioada 1950-1959 si cea care a fost si a ramas alaturi de Parintele Arsenie continuu, timp de 43 de ani.
“Chivotul” de protectie al mormantului Parintelui Arsenie Boca – asa cum arata finalizat, in luna septembrie 2015. Sursa fotografiei – aici.
Parastas la mormantului Parintelui Arsenie Boca – 14 septembrie 2015. Sursa fotografiei – aici.
Ieri, la 14 septembrie 2015, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, Mănăstirea Prislop si-a serbat cel de-al doilea hram. Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Părintele Gurie- Episcopul Devei și Hunedoarei, Părintele Andrei – Episcopul Covasnei și Harghitei, Părintele Petroniu – Episcopul Sălajului, Părintele Daniil Stoenescu – Episcop locțiitor al Daciei Felix (care desi bolnav, in scaun, participa nemijlocit, cu mare evlavie si dragoste la toate sarbatorile de la Prislop si la toate comemorarile Parintelui Arsenie Boca; de curand a aparut o noua scriere a sa, “Liturghie pe Mormântul Părintelui Arsenie”) și Părintele Ilarion Făgărășanul – Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului (pana de curand staretul Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus – cu numele de Parintele Ilarion Urs, si care s-a ocupat la randul sau, anul acesta, de realizarea unui parc memorial si ridicarea unei noi troite in memoria Parintelui Arsenie Boca si la Sambata! – prima manastire in care a slujit Parintele Arsenie, inaintea Prislopului).
In cuvantul sau, Parintele Daniil Stoenescu, “i-a îndemnat pe credincioși să fie următori vieții Sfinților, aducând în prim plan personalitatea duhovnicească a Preacuviosului Părinte Arsenie Boca”. După Sfânta Liturghie, preotii si diaconii, au savarsit o slujba de parastas la mormantul Parintelui Arsenie Boca, de la a carui nastere foarte curand, la 29 septembrie, se vor implini 105 ani.
Intrucat “fenomenul Arsenie Boca” este prezentat si de posturile TV (in fel si chip…), iata ca asta seara (15 septembrie 2015), jurnalistul Moise Guran, la emisiunea “Biziday” de la DIGI24 TV, a dorit sa faca o analiza originala a “celui mai mare fenomen social de masa” al Romaniei din ultimele zeci de ani. Intre punctele analizei s-a remarcat intrebarea-cheie “Cum a luat nastere acest fenomen social?” S-au prezentat si rezultatele recente ale unui sondaj INSCOP care au revelat ca de Parintele Arsenie Boca auzisera peste 90% dintre cei intervievati, si ca numai 3 alte nume erau mai bine cunoscute decat cel al Parintelui: cel al presedintelui Romaniei, al premierului si al guvernatorului Bancii Nationale. A fost remarcata repeziciunea cu care, numai in 2-3 ani Parintele a ajuns “personalitate nationala”, cu toate ca s-a admis ca de asta data nu influenta mediului de informare electronic a prevalat, deoarece majoritatea pelerinilor de la Prislop provin din mediul rural si sarac, adica oameni care nu au acces la Internet. Intrebarea care a sunat (a cata oara, retoric…) a fost apoi “de ce nu il ridica la rangul de sfant, Sinodul BOR?”. Desi s-au prefigurat si raspunsuri, nu am remarcat nimic care sa aduca explicatii limpezi. S-a mai vehiculat si o cifra, si anume a numarului total de pelerini de la Prislop pe anul 2014: 80o.000, ajungandu-se, desigur, si la discutiile veniturilor castigate de pe urma daniilor pelerinilor. Am remarcat in emisiune interviul care a fost luat presedintelui executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – teologul Radu Preda, pe tema “fenomenului mistic de masa, Arsenie Boca”. Fotografii din timpul emisiunii, mai jos…
‘Cuvantul inainte’ la cartea Preotului marturisitor Dimitrie Bejan, “ORANKI. AMINTIRI DIN CAPTIVITATE”…
Cuvantul inainte al cartii citate in titlu si redat mai jos integral, a fost semnat de Gabriel Tepelea in 1995, anul cand trecea la Domnul Parintele marturisitor Dimitrie Bejan, pe care Parintele Justin Parvu il alatura – ca tinuta morala si duhovniceasca, numai staturii pe care a mai avut-o Parintele Gheorghe Calciu:
Parintele Dimitrie Bejan in haine civile, dupa interzicerea slujirii preotesti (inceputa in 1970 si incheiata odata cu trecerea sa la Domnul, in septembrie 1995)
“L-am cunoscut pe Dimitrie Bejan, autorul acestor dramatice reconstituiri memorialistice din perioada prizonieratului în URSS (1942-1948), la Jilava, în celula 24. Era pe la sfârşitul anului 1949.
Eliberat din prizonierat unde s-a dovedit „necooperant” cu Ana Pauker şi cei ce făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”, participant la o serie de acţiuni de demnitate, şi chiar la iniţierea unor greve, preotul militar Dimitrie Bejan a fost eliberat din URSS cu recomandarea de a fi supravegheat şi reeducat în ţară. Şi iată-l în faţa unei noi încercări. La trei luni după ce şi-a revăzut patria şi familia, acest slujitor al altarului mic de stat, mare la suflet, a făcut cunoştinţă cu universul concentraţionar românesc.
Cu un stagiu de peste 6 ani în patria-mamă a sistemului, D. Bejan era înarmat cu cunoştinţe de supravieţuire, de repliere lăuntrică şi credinţă. Se prăbuşea cu spume la gură unul ce avea atac de epilepsie, părintele Bejan îi examina privirea, îl culegea de pe jos, îl îngrijea. Iar cel în cauză nu era altul decât Iosif Jumanca, semnatar al actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, din partea social-democraţilor. Se frământa un proaspăt căsătorit ajuns la gherlă cu întrebări privind viitorul căsniciei sale, părintele îmbina învăţătura scripturii cu înţelepciunea românească, turna balsam peste rana întrebărilor. Căci într-o instituţie ce-şi desfăşura activitatea sub deviza: „voi n-aveţi aici decât un singur drept, acela de a muri”, în care tronau ciomagul şi teroarea, deţinuţii se hrăneau, se susţineau prin cuvânt. Cuvântul înţelept, cuvântul izvorât din încercări nebănuite.
I-am păstrat deci un loc de stimă în amintirile mele acestui duhovnic exemplar, deşi convieţuirea noastră la Jilava n-a durat decât câteva luni. Prin 1965 am aflat de la o cunoştinţă comună că e în viaţă, că oficiază ca preot mai mult tolerat decât acceptat, undeva în Moldova. Dar oare se putea altfel când preotul Bejan refuza orice tranzacţie?! M-am bucurat şi i-am transmis salutul meu. Viaţa de unul singur, dedicată credinţei şi dragostei pentru aproapele i-au creat aureola unui personaj legendar, tămăduitor prin post şi rugăciune. Au apărut despre el chiar şi unele relatări în ziare, după revoluţie. Şi într-o zi a anului 1994 un cercetător matematician mi-a făcut surpriza de a-mi transmite patru manuscrise ale preotului. Le-am parcurs cu interes şi am constatat cu bucurie că mă aflam nu doar în faţa unui om de o deosebită mărime umană ci şi în faţa unui condeier din stirpea naratorilor moldoveni. Paginile citite mi-au amintit date din pătimirea – necunoscută pentru cei din ţară – a prizonierilor români, germani, italieni, spanioli, unguri prezentată nouă în celula 24 de la Jilava. Toate cutremurătoare. Dar una e să auzi o întâmplare dramatică în puşcărie gol, flămând şi alta să o parcurgi înveşmântată în slove, acasă.
Un scriitor, fost deţinut, îmi spunea după eliberare: nu mai pot scrie. De câte ori mă aşez la masa de scris, am impresia că e cineva în spatele meu care-mi urmăreşte flecare cuvânt şi capitulez. Ei bine, D. Bejan n-a capitulat în faţa virtualului cenzor, şi-a durat amintirile deschis ca o confesiune în faţa posterităţii şi a reuşit. Cartea cuprinde 36 de episoade despre viaţa inimaginabilă a prizonierilor români din lagărele de la Oranki, Nagoda, Karaganda (aproape de China), Astrahan, Kiev, Moscova, Sverdlovsk (Urali), Arhanghelsk (lângă Marea Albă). Sunt mărturii-document aşternute pe hârtie, cu mari riscuri, în perioada deportării pe Bărăgan.
Un om îmi aminteşte de condiţiile limită trăite începând din prima fază a prizonieratului când mortalitatea era de 60% printre ofiţeri şi 80% printre ostaşi. Se stingeau pe capete cei ce nu puteau rezista la foame, sete, frig, tifos exantematic, dizenterie şi muncă neomenească, în 1943, la Astrahan, pe Volga – îşi aminteşte D. Bejan – într-un lagăr la marginea oraşului, pe un frig de crăpau pietrele, „păduchii bolnavi se plimbau pe piepturile noastre “, “mureau oameni şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Ba, să nu uit, cel mai adesea mortul era ţinut ca viu la control, încă două-trei zile şi chiar mai mult “pentru ca vecinii să primească în locul lui porţiile de mâncare (…) „Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea fi săpat cu târnăcoape, cu lomuri; la toate încercările noastre nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţii erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţii goi, buboşi, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger au îngheţat toacă, s-au mumificat. Toată ziua trecem pe lângă stivele de morţi. Noaptea când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil, teribilă imagine de apocalips!” (…) „Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi din toate părţile Europei”. (…). „Şi la fel s-au petrecut lucrurile şi în celelalte lagăre ca şi în timpul nesfârşitelor marşuri însoţite de cârduri de corbi”. (…)„ Ceea ce mi-a amintit el (un prieten căzut prizonier în 1942 la Cotul Donului n.n.) Este întocmai cu ceea ce eu singur am văzut şi ne-am cutremurat. Soldaţi care tăiau pulpe sau fese de morţi, le frigeau şi apoi le comercializau; alţii amestecau cine ştie ce coajă de pâine primită ca hrană de la ruşi cu excremente omeneşti, o coceau din nou şi o vindeau flămânzilor. La focurile improvizate în ţarcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite şi a doua zi mureau. Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali”.
Întregul capitol intitulat „ Cei ce-au murit” se constituie într-o zguduitoare mărturie scrisă direct sub dicteul amintirilor, fără artificii. Ele vorbesc în acelaşi timp despre decăderea omului sovietic produs al ideologiei marxist-leniniste ce execută orbeşte ordine, ori se complace în nepăsare, în contrast cu victimele ce înfruntă gerurile ruseşti animate de firul credinţei şi al patriotismului, străduindu-se să-şi păstreze zestrea de umanitate şi demnitate. Dar nu toate episoadele sunt axate pe relatări apocaliptice, în secvenţa „Când l-am botezat pe Mişa” registrul e diferit, în lagărul de la MĂNĂSTÂRCA pe un ger de -56 grade părintele e chemat să oficieze o slujbă la căpătâiul unui copil bolnav. Părinţii, ofiţeri sovietici (mama chiar ofiţer politic) din conducerea lagărului erau cutremuraţi la gândul că Mişa al lor va părăsi această lume fără a primi taina botezului. Cu precauţii infinite, bruscări de formă, părintele este introdus în locuinţa ofiţerilor. Cei doi riscă, riscă şi părintele. După oficierea botezului, părinţii lui Mişa şi părintele se ospătează cu vin de Cotnari şi discută despre România pe care soţul o cunoştea. Mai târziu, pe când părintele Bejan lucra pe şantier, e chemat la ofiţerul Ivanov spre a-i aduce la cunoştinţă că Mişa s-a vindecat iar cei doi soţi îşi vor îndeplini visul de a pleca în misiune spre România – Aceeaşi obsedantă descriere a frigului şi în acest episod. „Pădurea e vânătă şi de frig trosnesc copacii. Pe şira spinării parcă te unge cineva cu spirt alb… Când se deschide uşa bordeiului frigul năvăleşte aburind de nu se vede om cu om si preface imediat picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură”.
Un alt tip de credincios rus prezentat în această carte este Volodea. Acesta, un tânăr agronom dintr-un sat situat la 300 km de Moscova îi prezintă prizonierului român efervescenţa creştinească din comuna sa natală. Aici sătenii au adunat bani pentru a-şi construi o biserică, angajează preoţi ambulanţi, aduc anafura de Paşti de la Moscova, în această acţiune este angajat plenar tatăl lui Volodea care pleacă în fiecare an din timp la Moscova spre a aduce anafura pentru tot satul. Uneori satul îl aşteaptă pe cel plecat noaptea întreagă…
Episodul despre „Diplomaţii spanioli” aduce nu numai o informaţie inedită despre soarta comuniştilor spanioli refugiaţi în Franţa după biruinţa lui Franco, şi de aici transferaţi în Germania şi Rusia, ci, şi o prezentare gradată, axată pe un dialog viu, colorat, în bordeiele din URSS unde ei sunt cazaţi – bărbaţi, femei şi copii – alături de prizonieri, foştii partizani ai lui Dolores Ibaruri se arată la început mândri, nedispuşi să comunice cu prizonierii spanioli din „Divizia albastră” şi nici cu „fasciştii” români ori germani, încet, încet gheaţa se topeşte între aceşti dezmoşteniţi îmbrăcaţi ca pentru o altă climă. Românii le confecţionează încălţăminte pentru copii etc. Se poate spune că omenia învinge închistarea în tagme a „diplomaţilor” cărora nu le vine să creadă că ei, luptătorii pentru biruinţa comunismului, pot avea o soartă identică cu cei ce luptaseră împotriva paradisului roşu. Secvenţa e o ilustrare a automatismelor dictaturii suspicioasă faţă de tot ce vine de peste graniţă.
În sfârşit „ Golodovca “ e ultimul episod asupra căruia ne vom opri. Într-o zi, în anul 1946, prizonierii desţeleneau poienile de la Şoniha – câteva sute de hectare. Prizonierii au încercat să se revolte, să nu mai iasă la lucru dar solidaritatea nu a funcţionat. Au încercat şi în 1947 cu aceleaşi rezultate. Văzând că au trecut 4 ani de la armistiţiu şi un an de la semnarea tratatului de la Paris, prizonierii îl întrebau pe ofiţerul politic de ce nu le dă drumul la vetrele lor. Răspunsul era acelaşi: „ţara voastră nu vă vrea”, „schimbaţi-vă ideile, fiţi alături de noi şi vă vom trimite în ţară “. În februarie 1948, prizonierii români semnează, unul câte unul, declaraţia: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde în scris care este data până la care vom fi repatriaţi noi, românii”. Declaraţii similare fac şi românii din alte bordeie. Intră în grevă şi bolnavii din spital. Urmează 10 zile grele de foame, de presiuni. Hotărârea şi rezistenţa românilor uimesc. „Nemţii şi ungurii trec în vârful picioarelor pe lângă bordeiele noastre. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune comună. S-au temut. Iar noi, leşinaţi, rezistăm” (…) „După 10 zile însoţit de toată „rusăraia” generalul Vladimirov intră în bordeie. Lasă o hârtie ştampilată conţinând răspunsul de la Moscova. Greva reuşise: „Prizonierii români vor fi repatriaţi până la l iulie 1948”.
Dar ajunşi în Tara mult visată reîncepe ancheta: „Ai făcut golodovca? Făcut”. Şi în curând vor urma încercările din temniţele româneşti.
Cartea părintelui D. Bejan care are la ora când scriu aceste rânduri 86 de ani s-a născut din durere şi a fost trimisă spre semeni drept mărturie. Mărturia despre o lume guvernată de stereotipuri ideologice, de interese imperialiste cu un total dispreţ faţă de oameni şi omenie. Când dintre cioloveci se înalţă vreunul spre credinţă, spre căutarea unor zări lăuntrice, naratorul notează cu emoţie excepţia. Leit-motivul cărţii îl constituie gerul, foamea, automatismele stărşiei. Cei ce-au rezistat nu sunt prezentaţi ditirambic drept eroi. Sunt cei care purtau în suflet pe Dumnezeu, un colţ de ţară de lângă Carpaţi, cei care au reuşit să învingă în ei zi de zi, ceas de ceas ispita alegerii între calea dreaptă şi compromis, în fond se cunoşteau acolo rezultatele alegerilor falsificate în 1946, se ştia că România e condusă de pro-comunişti. Şi totuşi prizonierii aceştia preferă să se supună la munci grele, să zgârie pământul îngheţat cu hârleţul în loc de plug, să care greutăţi, să măture prin oraşe, dar să-şi păstreze demnitatea. O carte document scrisă cu îndemânare şi onestitate. Din suferinţele acestor prizonieri de ridică impunătoare încrederea în elitele morale ale acestui popor. Şi, Doamne, câtă nevoie avem de asemenea exemple! Şi mă gândesc ce mină ar constitui această carte pentru un regizor inspirat.”
Azi – Ziua Crucii: comemorari la Aiud, Gherla, Baia Sprie si in alte locui ale detentiei comuniste…
Fotografiile de mai jos sunt din chilia memoriala a martirilor si marturisitorilor romani din inchisorile comuniste, deschisa la Manastirea Paltin- Petru Voda.
IMN
de Valeriu Gafencu
Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!
Să crească-n inimile voastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ,
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună imnul Învierii sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.
Veniţi creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat,
Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
anomismia 