anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

“Dezbaterea pe cardul de sanatate continuă!”

Informare IMPORTANTA, preluata integral de aici – Manastirea Paltin-Petru Voda (cu MULTUMIRI!):

“Atentionare! Alternativa la card  nu va fi valida daca nu facem ce scrie mai jos!!

Da, s-a obtinut alternativa, dar asta e prevazut doar in HG dezbatut pe 16 ian 2015. Pentru a fi valida trebuie inclusa si in Ordonanta care va modifica legea95/2006 si care e superioara unei HG. Propunerile se pot trimite pana pe 6 martie pe adresa propuneri@ms.ro

Proiectul de HG de modificare a HG 900/2012 prevede alternativa la card pt cei care-l refuza,http://www.ms.ro/documente/HG%20modificare%20HG%20900%202012%20varianta%2023.01.2015_1032_2058.pdf

(art. 2 alineat 5 persoanele … care refuză în mod expres, din motive religioase sau de conştiinţă primirea cardului naţional prin depunerea unei declaraţii pe proprie răspundere în acest sens la casa de asigurări de sănătate la care este luat în evidenţă, însoţită de cardul naţional în situaţia în care acesta a fost distribuit, fac dovada calităţii de asigurat pe baza adeverinţei de asigurat, având o valabilitate de 3 luni, eliberată la solicitarea asiguratului de casa de asigurări de sănătate la care este luat în evidenţă)

DAR PENTRU A FI VALABILA ALTERNATIVA, ea trebuie sa fie prevazuta si in legea sanatatii 95/2006. Legea poate fi modificata DOAR  printr-o Ordonanta care e superioara Hotararii de Guvern. Tot pe site-ul Ministerului Sanatatii a fost postat un proiect de ORDONANȚĂ numit pentru modificarea și completarea Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății la adresa http://www.ms.ro/documente/OG%20si%20NF%2026.01.2015_1031_2056.pdf la care se asteapta propuneri de modificare pina pe data de 04.02.2015.

Ei se fac ca au uitat sa includa si in aceasta ordonanta alternativa la cardul electronic, asa ca trebuie sa le amintim noi.”

Leave a comment »

Eminescu… memento in aur

Peste o saptamana Mihai Eminescu se va cobora simultan in inima multor romani ca noi, caci de la an la an e tot mai adanca coborarea lui in noi…, si- iata, va mai fi trecut un an de lipsa a penei sale de aur in aceasta lume, fara seaman de romaneasca, imposibil de evaluat in carate…  Amintirii lui i-au inchinat apusenenii de la Muzeul Aurului din Brad una dintre cele mai pretioase si minunate descoperiri naturale din minele noastre de aur, si au numit-o “PANA LUI EMINESCU“!

 

Leave a comment »

“Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinţei bisericeşti în mijlocul intelectualilor români”

Prin activitatea aceasta Nichifor Crainic a îndeplinit în acelaşi timp cea mai importantă operă de răspândire a doctrinei ortodoxe în lumea noastră intelectuală. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinţei bisericeşti în mijlocul intelectualilor români. Dar scoţând teologia în arena largă a vieţii intelectuale, n’a diluat-o câtuşi de puţin. Dimpotrivă, teologia lui Nichifor Crainic e de-o densitate, de-o intensitate şi de-o bogăţie în preocupări ne mai ajunse până la el. S’a dovedit astfel că nu densitatea în elementele proprii face teologia neagreată de intelectuali, ci

parintele-dumitru-staniloae-copy2

Parintele Dumitru Staniloae – desen de artista Gabriela Mihaita David

prezentarea ei în clişee stereotipe, fără adâncire personală, fără trecerea ei prin intimitatea sufletească a teologului, de unde să se îmbrace în dogoarea convingerilor, în noutatea cuceritoare a unor prezentări cari trădează o nouă descoperire a evidenţelor adevărului etern, fulgerată pe rând în focul tenziunilor necurmate ale spiritului său. Tocmai acest caracter viu, trăit, îl are teologia lui Nichifor Crainic. E semnificativ în această privinţă că dânsul a introdus pentru prima dată la noi preocupările de teologie mistică, sistematizând chiar o disciplină cu acest nume la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cursul de mistică ortodoxă, ţinut studenţilor, e prima adunare şi sistematizare a imensului material de doctrine şi de fapte ascetice şi mistice din cuprinsul spiritualităţii ortodoxe. Un sector întins de preocupări, cele mai centrale, cele mai importante pentru înviorarea vieţii creştine, a fost redat astfel din nou teologiei româneşti, atât de schematică până la dânsul. Nichifor Crainic a lărgit cercul preocupărilor teologice, a deschis zări nouă, dar inoirile sale nu sunt altceva decât o surpare a zăgazurilor cari ţineau teologia noastră închisă dinspre fluviul bogat şi viu al tradiţiei. Nichifor Crainic înoieşte prin reactualizarea tradiţiei într’o teologie care se mulţumea cu câteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene. Prin Nichifor Crainic s’a săvârşit o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox.

(mic extras din “OPERA TEOLOGICĂ A LUI NICHIFOR CRAINIC” – Parintele Dumitru Staniloae, revista Gandirea, nr.IV, 1940)

1 Comment »

O prietenie adanca: Lucian Blaga despre Nichifor Crainic, revista “Gandirea” si evolutia sa spirituala

lb

Filosoful, poetul, academicianul si diplomatul roman Lucian Blaga (1895-1961)

De atunci (n.n. 1919)  datează prietenia,  care avea să devină cea mai rodnică prietenie a vieţii mele, o prietenie care a înflorit necurmat, o prietenie care n’a cunoscut decât ascensiuni şi care a fost fecundă, chiar şi atunci când isca deosebiri de vederi în materie literară şi filosofică.

nc

Nichifor Crainic (1889-1972) – teolog, scriitor, ziarist, politician

Suntem acum în luna Martie 1940, adecă 20 de ani mai târziu. Nichifor Crainic a împlinit recent cincizeci de ani. Ştiu că admiratori de-ai lui — nădăjduiesc  să fie printre ei cât mai mulţi tineri, căci pentru ei trăieşte omagiatul — vor scrie  cu acest prilej despre toate aspectele operei şi activităţii sale, aşa cum se cuvine. Am însă certa convingere, că nimenea nu e mai chemat să scrie despre prietenia cu Crainic, decât subsemnatul.

***

“In 1921 apăru „Gândirea”, foarte tinerească la început, ca un buchet de tendinte centrifuge, şi aproape ostentativ fără de program. Revista era piaţa de întâl­nire a tinerelor talente, o manifestare cel mai adesea căutătoare, incertă, dar cu sănătatea pestriţă a primăverii în ea, o manifestare reală dar fără de manifeste.  Nimenea nu putea să spere că revista va deveni, ceeace avea să devină în adevăr.  Stăpânea în paginile ei, la început, o atmosferă de colectivitate întemeiată pe prie­tenie în primul rând, iar nu pe o ideologie. Uneori pe la redacţie (camera lui Cezar)  mai isbucneau dintr’un nimic şi neînţelegeri, cari sucombau repede în explozii de  amiciţie. Vreau să notez că între Cluj şi Viena corespondenţa circula destul de  asiduă. Cezar ne citia scrisorile primite delà Nichifor, care stăruia asupra necesităţii unor directive, şi ne certa cumplit când ieşeam prea mult din făgaşele bunului  simţ. Crainic venia cu un concept adâncit al „tradiţiei”. In timpul acela publicam  poemul „Zamolxe” (1921), cu care intenţionam să ancorez în creaţia mitică, etnică,  iar nu mult după aceea tipăream în „Gândirea” un scurt articol cu stângăcii juve­nile, şi prea unilateral poate, pentru un spiritualism autohton, dar liber şi creator, liber până la barbarie (cuvântul „barbarie”, deşi fusese rostit doar cu o jumătate  de gură, a făcut apoi fără de încuviinţarea mea carieră în eseistica românească.  Remarc că din parte-mi n’am acordat acelui articol nici un locşor în vreunul din volumaşele mele de eseuri). Pentru un spiritualism mitic, creator şi liber, liber în cadrul constrângerilor fireşti şi subconştiente ale unui „stil”, am rămas însă de atunci şi până astăzi.

Nu intenţionez deloc să fac aici un istoric al revistei Gândirea! Cunosc însă cititori de ai revistei, cari reproşează lui Crainic că ideologia Gândirii a fost îndrumată cu prea multă stricteţe pe linia unui spiritualism ortodox. Să mi se încuviinţeze să dau o replică. Nu vreau şi nici nu pot să-mi închipui că o colaborare atât de îndelungată şi de harnică ca a subsemnatului a fost doar tolerată în paginile acestei reviste. Din parte-mi n’am dece să mă plâng, căci Nichifor Crainic, care, având întru totul în mâinile sale conducerea revistei, a îndrumat-o realmente pe sub zodia unui spiritualism dogmatic, n-a şovăit niciodată să-mi publice nici poezia, nici dramele şi mai ales studiile filosofice, de multe ori foarte eterodoxe. Dacă nu mă înşel depe la 1923 Nichifor Crainic a dat „Gândirei” pecetea programatică ştiută. Prin conduita ei practică revista s’a menţinut însă pe podişurile unui spiri­tualism liber şi creator în sens înalt românesc. Nichifor Crainic este cine este. In nici un caz el nu poate să fie învinuit că ar fi făcut din această revistă de literatură şi idei o anexă a catedrei de apologetică ortodoxă. Intr’o atmosferă de respect reci­proc s-au stabilit în cursul acelor ani matca şi dinamica „Gândirei”. Revista avea de fapt mai multe aspecte, iar unitatea ei relativă era mai presus de orice o unitate de atmosferă. De o parte revista propunea certitudini pentru cititorii cu sufletul mai receptacular gata de a le accepta ca certitudini, de altă parte însă revista pro­blematiza aceste certitudini şi căuta noui şi iarăşi noui perspective pentru sufletele cu mai puţine aderenţe dogmatice. Intre ,,dreapta” revistei, care, mai calmă, stăruia într’un crez literar şi metafizic tradiţional, şi „stânga” revistei, care, mai chinuită, punea accentul mai mult pe creaţie şi pe o libertate a mişcării îngăduită de însuşi stilul vieţii noastre, s’au intercalat cu timpul marcante personalităţi intermediare. Prin varietatea poziţiilor, câteodată prin polaritatea poziţiilor în unul şi acelaşi larg cadru spiritualist, mişcarea îşi sporea desigur farmecul şi viaţa.

Şi fiindcă mă simt depanând scumpe amintiri personale, să mi se dea voie să mai adaug câteva amănunte şi date de relief. Mi-aduc aminte de bucuria, ce am resimţit’o în primă­vara anului 1923, când Nichifor Crainic publica în „Gândirea” unul din marile sale eseuri, în care se arăta, printre altele, preocupat de anumite forme populare româneşti ale spiritualităţii creştine. Crainic le punea cu impresionantă măiestrie în evidenţă. Concomitent, tipăream o dramă sui generis „Tulburarea apelor”. Plăsmuisem în drama mea, în care acţionau preoţi contaminaţi de duhul reformaţiunii, un personaj misterios ; acest personaj întrupa nişte crezuri, sau mai curând nişte eresuri, de o vădită similitudine cu modurile populare pe cari Crainic le punea în lumină. Coincidenţa a stârnit tot entuziasmul meu, căci scriind drama nu cunoaşteam încă acele forme populare. Asemănările mi-au confirmat sentimen­tul că mă găseam pe drumul unor creaţii, ce aveau înrudiri subterane cu creaţiile culturii populare. Conştiinţa că merg pe o cale cu încă neîntrezărite posibilităţi, spre desfundarea unor comori, mi-a fost hotărâtor întărită prin confruntarea, la care mă refer, şi pe care mi-a prilejuit-o eseul de sintetică viziune al lui Crainic. Dar asemenea întâlniri, asemenea asonante, dacă nu chiar rime, am avut de atâtea ori cu Crainic. De atunci ştiu că se poate creia româneşte şi fără de a fi câtuşi de puţin „sămănătorist”. Iar delà citirea eseului lui Crainic cultura populară a început să mă preocupe şi în anume perspective teoretice.

Mai târziu în vara anului 1928, cu ocazia unei vizite, pe care Crainic mi-a făcut-o în Elveţia, unde îndeplineam o slujbă la legaţiune, i-am expus câteva din ideile mele cu privire la cultura noastră populară. Colindam pe sub coamele munţilor, pe la cumpăna apelor la Kandersteg. Neuitate mi-au rămas plimbările prin acele păduri de sub culmile de stâncă ce­rească, în ale cărei conformaţii se mai citesc toate svârcolirile geologice ale planetei. Făceam proiecte şi încercam viitorul. Atunci mi-a spus Crainic că trebuie neapărat să scriu odată un studiu filosofic despre cultura noastră populară, în care amândoi deopotrivă vedeam cea mai frumoasă realizare europeană a acestui tip de cultură. Ani în şir m’a urmărit gândul şi îndemnul lui Crainic l-am simţit ca o mustrare că tot întârzii. Cartea promisă lui Crainic nu puteam însă să o scriu decât în momen­tul, când ea avea să se integreze organic în concepţia mea filosofică. Aşa a luat fiinţă „Spaţiul mioritic” (1936).

Dar n’aş vrea să trec sub tăcere o altă dată ante­rioară acesteia. In toamna anului 1930 surpriza periodică a întâlnirilor a avut loc la Geneva la o sesiune a Ligei Naţiunilor. Crainic venea, dacă nu mă înşeală amin­tirea, delà un congres al latinităţii din Sudul Franţei, unde stârnise aplauzele calde ale unui public exigent cu un discurs în onoarea lui Charles Maurras. Eu descindeam delà Berna, mânat de treburile profesiunei. Isprăvisem după o îndelungă pregătire în vara aceea „Eonul dogmatic”, în tăcere şi în singurătate. Era volumul cu care puneam temeiul Trilogiilor filosofice, a căror multiplicare atunci încă nici n’o bănuiam măcar. Mă bucuram de întâlnirea cu Crainic, fiindcă avem prilejul să-mi mai astâmpăr puţin dorul de ţară văzându-l (îmi ziceam: o „ţară” strânsă într’un singur greer), dar mă bucuram şi fiindcă aveam posibilitatea să-i expun ideile des­făşurate în studiul meu filosofic. Mărturisesc că eram puţin cam speriat de unele rezultate, la care ajunsesem, şi mă temeam ca aceste rezultate să nu fie efectul unei prea mari singurătăţi. Nichifor fusese şi de astă dată întâia instanţă critică a ideilor, întâiul filtru. Deşi rostea categorice rezerve faţă de unele teze, studiul avusese darul să găsească aprobarea sa călduroasă în acea noapte, plină de stele, şi sus şi jos, pe­ trecută pe malul lacului Leman, de pe care din când în când venea câte un scâncet trist de pescăruş. Astfel, Nichifor Crainic căuta, chiar şi atunci când unele formule îi pricinuiau o suferinţă aproape fizică să fie un generos călăuzitor. Parcă se sim­ţea el însuşi răspunzător de căile spirituale, pe unde umblau sau rătăceau prietenii săi. Hoitărît lucru, în ultimii ani steaua lui polară devenise unul dintre cei doi Dio­nişi : Areopagitul. Şi pe măsură ce Areopagitul i se destăinuia, îi era lui Crainic tot mai greu să privească abaterile delà teologia acestuia. Când surprinde asemenea devieri, el încearcă să le readucă la matca patristică. Apără o poziţie ce i se pare eternă. |In orice caz linia spirituală, pe care Crainic şi-a construit-o, coincide efectiv şi integral cu înnălţarea ortodoxiei româneşti. Consecvenţa şi duhul ei rămân un splendid exemplu, chiar şi pentru aceia, cari, constituindu-şi alte poziţii, s’au hotărît să frământe mai departe, fiecare eu puterile sale, aluatul de totdeauna al gândirei omeneşti.”

(extrase din eseul: “Inceputurile si cadrul unei prietenii” – de Lucian Blaga, eseu publicat in  revista Gandirea, anul XIX-nr.4  – numar omagial dedicat in intregime personalitatii lui Nichifor Crainic, la implinirea varstei de 50 de ani –  aprilie, 1940.)

Leave a comment »

Povesti de viata, povesti de suflet (V): Olga Cirnat

leul

Tablou realizat de Olga din nisip, pietricele si scoici: LEUL

“Dragii mei,

Scriu aceasta poveste a mia oara,si parca tot nu imi gasesc cuvintele, poate si din teama ca tot a mia oara povestea mea sa nu ramana fara raspuns, sa nu cumva sa ramana o drama asternuta pe o hartie…

M-am nascut intr-un sat din Basarabia, pe malul drept al Nistrului, intr-o familie numeroasa, viata mea a decurs simplu si frumos, desi marcata de saracia proverbiala a Moldovei de peste Prut. Pe atunci saracia conta putin;  oricum nu aveam cu ce face comparatie si toti erau egali…in saracie, insa aveam sa aflu curand ca nu toti suntem egali in fata vietii.

La varsta de 13 ani,dupa ce mi-am exersat talentul de balerina la caminul cultural din satul meu natal, am fost doborata de o febra foarte mare, lucru care nu era asa neobisnuit ca doar era iarna, si putea fi o simpla raceala, insa cand lucrurile s-au agravat am fost dusa de urgenta la spital; ca o ironie a sortii, spitalul care trebuia sa ma salveze m-a condamnat pe veci. Dupa ce am fost diagnosticata gresit ,doar de o asistenta,deoarece medicul nu trebuia deranjat in perioada sarbatorilor de iarna, si am primit zeci poate sute de medicamente, pentru diagnostice inchipuite, creierul meu a intrat intr-o stare pre comatoasa,aflandu-ma intre viata si moarte; nu imi amintesc decat asistentele din jurul meu care intr-o limba straina mie, limba rusa, imi hotarau soarta. Inutil sa mai spun ca pe atunci totul era de o secretomanie absurda, ca bolnav nu aveai legatura cu familia si nici acces la cele mai mici informatii medicale, imi aduc aminte si acum atitudinea acelor calai din asa zisul Spital al raionului Dubasari. Din fericire un doctor a ajuns intr-un sfarsit la Spital si luandu-se cu mana de cap de prostiile facute pana atunci de asistente a decis sa ma trimita in Chisinau, pentru a scapa de povara unui condamnat la suferinta,caruia chiar ei ii pusesera aceasta povara pe umeri. Povara grea pentru o persoana care mai avea inca 4 frati acasa si care nu isi va permite niciodata sa se lupte de la egal la egal cu aceasta boala crunta: artrita reumatoida juvenila.

De atunci toata viata mea a fost un lung sir de lacrimi si de incercari, si ele nu sunt putine atunci cand te zbati in suferinta. Toata aceasta suferinta am canalizat-o util cand am inceput sa fac tablouri din diferite materiale, margele, scoici,chiar si boabe de fasole,am realizat de la tablouri mici la tablouri care ating si doi metri lungime, asta era refugiul meu, a sufletului meu – care fugea de un corp neputincios. Si in aceasta fuga cu ajutorul prietenilor, am reusit sa termin liceul, pe care il abandonasem din cauza bolii, ba chiar am intrat la Facultatea de Drept, reusind sa si termin cu rezultate bune, domeniu care insa nu m-a pasionat niciodata, acolo pe treptele reci si inguste ale Facultatii de Drept sufletul meu putea sa vada nedreptatea la care era supus, asadar refugiu ramanea poezia scrisa de mine, cantecele scrise si tablourile create. Imi curg lacrimile de cate ori scriu cuvantul tablourile, deoarece nici nu mai stiu cum sa fac sa le salvez; atunci cand am plecat de la tara, le-am dus in Chisinau in speranta ca voi reusi sa le gasesc un spatiu sa le vada lumea, atat imi doresc ca toata munca mea sa fie vazuta si de ce nu, prin aceasta munca poate as putea primi sansa unui tratament care sa ma ridice din scaunul cu rotile.

Din pacate in Chisinau am primit doar strangeri de mana si zambete frumoase, insa nici o solutie concreta pentru lucrarile mele… Acum ma aflu in Patria mea mama, Romania,si incerc sa gasesc o sansa pentru aceste lucrari, sansa de a avea un spatiu ingrijit unde sa fie vazute de toti, chiar daca boala ma tintuieste deseori la pat, aceasta este unica mea dorinta,ca peste ani cand voi fi rapusa de acest ucigas tacut ,care imi distruge corpul, aceste tablouri sa fie o marturie, o marturie a unui om care a incercat sa treaca prin viata zambind, daruindu-le fiecaruia dintre privitorii lucrarilor sale o particica din sufletul sau.

Asadar dragi prieteni , daca puteti oferi o sansa tablourilor mele, de a fi vazute de semenii nostri, intr-o galerie sau centru expozitional, sau daca doriti sa achizitionati unele dintre ele , va rog sa ma contactati:

pe mail: cirnat_olga@yahoo.com 

sau facebook :cirnat olga  – acolo veti putea privi si bijuteriile manuale create de mine.

Inchei aceasta poveste spunand ca sper doar ca aceast mesaj sa ajunga la voi si sa va faca sa intelegeti ca viata chiar poate fi mai frumoasa pentru toti, insa uneori trebuie ajutata.

Cu drag, Olga Cirnat (jurist-artist plastic).”

Cateva mostre din tablourile lucrate de mainile Olgai si extrase din expozitia ei electronica de pe Facebook:

P.S. Aceasta postare si anterioara se datoreaza semnalelor transmise cu atata sensibilitate si dragoste de prietena mea din Chisinau, Sandrina H. (vedeti povesti despre Sandrina aici si aici.)

2 Comments »

Recordationem: O tanara in scaun cu rotile dedica o poezie celor cazuti in accidentul aviatic din Apuseni

Azi, o prietena mi-a semnalat o poezie… Este scrisa de o fata de 37 de ani originara din Republica Moldova (azi traieste insa in Romania), tintuita in scaunul SANYO DIGITAL CAMERAcu rotile de la 14 ani, datorita poliartritei  reumatoide. O  cheama Olga Cirnat. Poezia este scrisa in aminitirea Aurei Ion si lui Adrian Iovan, care si-au pierdut recent viata in accidentul aviatic din 20 ianuarie 2014, din Muntii Apuseni. Citind poezia, am simtit si mai adanc dezastrul pierderii in modul in care s-a intamplat (datorita incompetentei crase si a lipsei de reactie, umanitate si organizare a oficialilor nostri), a vietilor celor doi – tanara medicinista de 24 de ani si pilotul exprimentat al avionului picat deasupra padurii.

Poezia-semnal scrisa de Olga Cirnat este a unei tinere romance de la Nistru (din Holercani – langa Dubasari), care impartaseste  atat de viu, de lucid, suferinta durerilor care tintuiesc fara posibilitatea de a te misca, iar in jurul tau nu este nimeni sa te ajute… Cu cata claritate a putut ea sa simta si sa transpuna ce a fost in suferinta indelungata in frig a trupurilor imobilizate ale Aureliei Ion si ale lui Adrian Iovan…   Am adaugat alaturi unul dintre multele tablouri ale unei colectii unice manufacturate de Olga din minuscule margele, sticla pisata, pietricele, nisip, scoici, pe care le migaleste intre durerile articulare tot mai imobilizante (link aici la colectia de tablouri realizate manual de Olga – cu o minutiozitate si rabdare uimitoare, in lupta cu boala si supravietuirea).

“ACEASTA POEZIE ESTE DEDICATA VICTIMELOR TRAGEDIEI DIN APUSENI!! DUMNEZEU SA-I ODIHNEASCA IN PACE..DACA AI SUFLET DA MAI DEPARTE..AURA SI ADRIAN, NU VOM UITA DE VOI, PENTRU NOI SUNTETI EROI!!

CREATIE PROPRIE..
ULTIMUL ZBOR….

E IARNA AFARA, ORA E TARZIE PENTRU VOI,
SI NICICAND NU VETI MAI FI PRINTRE NOI
IN DISPERARE ATI STRIGAT SA FITI SALVATI
SI FARA MILA V-AU LASAT SA INGHETATI,
INSANGERATI, RANITI, VOI ASTEPTATI MINUNE,
SALVAREA S-A RATACIT, EA NU MAI VINE!
TRECU O ORA, PATRU, CINCI, NIMIC NU SE AUDE!
DOAR LINISTEA PADURII! DOAR EA VA MAI RASPUNDE!
UN INGERAS DE FATA, PLANGE NEINCETAT,
SI LACRIMILE EI PE FATA AU INGHETAT!
CA O LUMANARE EA SE STINGE INCET-INCET
VICTIMA SIGURA A UNUI DESTIN NEDREPT!
CU LACRIMI SE RUGA LA BUNUL DUMNEZEU,
SA II DEA PUTERE, SI UN STROP DE SPERANTA,
CACI MICUL SAU TRUP RAMANE  FARA VIATA!
ISI VOR PIERDE VIATA ACUM, IN VAN,
EA SI BUNUL DOMN PILOT-EROU IOVAN!
VIETI PIERDUTE IN MOD SINISTRU,
PRIN NESIMTIREA UNUI DOMN MINISTRU,
ASTA E DESTiNUL FIECARUIA DIN NOI,
UN NEAM DESTOINIC, CONDUS DE BOI!
CONDUSI DE BOI, FARA DE MINTE,
SI O HIENA PE POST DE PRESEDINTE!
DE AZI CERUL NU VA MAI FI SENIN,
EROII NOSTRI SIGUR NU MAI VIN,
NU VA MAI VENI SARACA FATA
SA ISI RISTE VIATA INCA ODATA,
SI NICI PILOTUL NU VA MAI URCA,
A MIA OARA LA MANSA SA
SA ISI DEA VIATA PENTRU A ALTCUIVA,
AZI MOR EI, MURIM NOI MAINE,
DE LA EI NIMIC N-AM INVATAT
TRAIM SI AZI ,TRAIM SI MAINE
UN DESTIN GREU DE INDURAT!!!”

  Olga Cirnat, ianuarie 2014

Leave a comment »

Oameni frumosi rasplatiti in curtea Domnului

DSC06871

IPS Irineu – Arhiepiscopul de Alba Iulia

Astazi, duminică, 26 ianuarie, la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, la finalul Sfintei Liturghii, IPS Părinte Irineu – arhiepiscopul ortodox de Alba Iulia, a inmanat cea mai înaltă distincţie pe care Arhiepiscopia o poate acorda persoanelor din afara clerului – Crucea arhiepiscopală pentru mireni – salvatorilor celor cazuti la sol in accidentul aviatic din Muntii Apuseni, din dupa-amiaza zilei de 20 ianuarie  2014.

Au fost rasplatiti primii trei sateni care au ajuns si au ajutat la salvare: Argentin Todea (sat Petreasa), Gheorghe Giurgiu (sat Petreasa) si Gheorghe Trif (sat Dîrleşti) , dar si inca alti 8 sateni care au suplinit cu totii fortele oficiale de salvare, complet inoperative, care ar fi trebuit sa se afle la fata locului… Celelalte 8 persoane sunt: Valentin Nicola (com. Horea),  Ioan Neag (Dîrleşti), Ioan Ciprian Trif (Dîrleşti), Sorin Trif  (Dîrleşt),  Ardelean Todea (Zînzeşti), Petru Trif (Zînzeşti), Corneliu Olar (com. Horea), Nicolae Oneţiu (com. Horea).

salvatorii-moti

Decizia a fost luata cu mai bine de  trei zile in urma. In cadrul slujbei de astazi de la Alba Iulia s-a rostit o rugăciune de pomenire a celor două persoane care şi-au pierdut viaţa în accidentul aviatic, pilotul Adrian Iovan şi studenta la medicina militara Aurelia Ion.

Preluam mai jos (sursa:  Adevarul.ro) – Comunicatul de presă al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia din 23 ianuarie 2013:

Accidentul aviatic petrecut în data de 20 ianuarie în Munţii Apuseni, în apropierea localităţii Horea, a afectat o ţară întreagă, umplându-ne inimile de compasiune şi de o tristeţe profundă. Cei şapte oameni cu suflet mare, ce se aflau la datorie, pe calea aerului, în scopul salvării unui semen de-al lor, au devenit ei înşişi victime, cufundaţi în suferinţă, în frig şi disperare.   Urmând pilda de iubire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Marele Filantrop şi Omul pentru oameni, şi luând aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Până când avem vreme, să facem binele faţă de toţi” (Gal. 6, 10), cu toţii suntem chemaţi să ne concretizăm credinţa prin dragoste milostivă şi slujire samariteană. Astfel de virtuţi au aşezat pe soclul demnităţii umane fiii Bisericii noastre din comuna Horea, judeţul Alba, ajutându-i pe fraţii lor aflaţi în suferinţă şi disperare, în urma tragicului accident aviatic din Munţii Apuseni.   Pentru a onora gestul de înaltă omenie, de respect deplin pentru esenţa fiinţei umane şi pentru valorile spirituale a celor 11 persoane din Comuna Horea, care au intervenit pentru salvarea pasagerilor din avionul prăbuşit în Munţii Apuseni, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, a decis să le acorde Crucea arhiepiscopală pentru mireni, cea mai înaltă distincţie pe care Arhiepiscopia o poate acorda persoanelor din afara clerului, precum şi daruri şi diplome de apreciere.   Distincţiile vor fi înmânate duminică, 26 ianuarie, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, la finalul Sfântei Liturghii, de către Înaltpreasfinţia Sa, Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu. De asemenea, în cadrul slujbei, se va rosti o rugăciune de pomenire a celor două persoane care şi-au pierdut viaţa în accidentul aviatic, pilotul Adrian Iovan şi studenta Aurelia Ion.   În Biserica Ortodoxă Română, distincţiile sunt acordate clericilor şi credincioşilor ca expresie a preţuirii şi recunoştinţei publice şi pentru recompensa morală a strădaniilor şi rezultatelor activităţii în diferite demenii ale vieţii bisericeşti sau sociale, în sprijinul Bisericii şi al aproapelui.   LISTA celor care vor primi Crucea arhiepiscopală: 1. Valentin Nicola, comuna Horea 2. Argentin Todea, Petreasa 3. Gheorghe Giurgiu, Petreasa 4. Gheorghe Trif, din Dîrleşti 5. Ioan Neag, din Dîrleşti 6. Ioan Ciprian Trif, din Dîrleşti 7. Sorin Trif, din Dîrleşti 8. Ardelean Todea, din Zînzeşti 9. Petru Trif, din Zînzeşti 10. Corneliu Olar, din comuna Horea 11. Nicolae Oneţiu, din comuna Horea.

Astazi, IPS Irineu a spus: “Suntem mândri și fericiți să avem în Eparhia noastră astfel de creștini” si a adăugat că ”în venele celor 11 salvatori curge sângele eroilor Horea, Cloșca și Crișan, al lui Avram Iancu, Craiul Munților, iar în inimile lor bune răsună ca un cântec de tulnic melodia iubirii jertfelnice pentru Dumnezeu și pentru oameni”.

JD501172

Vedere catre Catedrala Reintregirii Neamului din Alba Iulia; in plan frontal – statuia lui Avram Iancu

1 Comment »

Intre pamant si cer: ochii Parintelui Arsenie Boca, crucea de pe copac si curcubeele de pe cer

Ca in cazul majoritatii oamenilor, si pe mine problemele vietii, in fapt impatimirea mea, ma cufunda pe zi ce trecea in uraciunea adancului fiintial personal, adesea conducandu-ma spre deznadejde si pierderea sensului existential. Nu stiu daca problemele mele erau mai grele si mai grave decat ale mediei oamenilor, insa cu siguranta, acuitatea unor trairi ma facea sa am stari paroxistice de a caror durere nu stiam cum sa mai scap, caci suportabilitatea lor devenea tot mai precara. La sfarsitul verii anului 2012, acutizarea caderilor mele interioare si-a atins limita. Presiunea incapacitatii mele de a mai trai astfel, devenise uriasa, si a inceput sa ma zdrobeasca. Eram un om doborat, care nu-si mai dorea sa mearga inainte. Intrasem in valtoarea gandurilor de a sfarsi totul pe Aici…

Era ziua de 12 septembrie 2012 (stiu cu exactitate data, fiindca am obiceiul sa fac fotografii, si le pastrez datate). Imi facea bine sa ies, sa plec din oras, sa evadez din cotidian, de cate ori aveam ocazia. Era o mica si desigur-inselatoare senzatie de eliberare, ca si cum pentru scurta vreme te poti retrage de sub o uriasa povara si poti respira in sfarsit normal, fara sa te mai sufoci cu totul. Purtam in mine o suferinta grozava, imi sangera inima si mintea deopotriva si aveam impresia ca hemoragia aceea sfasietoare ma va pierde, trecandu-ma lent prin nebunie si abis. Uneori, o mica iesire din mediul zilnic imi dadea falsa impresie ca mai pot lua aer cat sa mai traiesc cateva zile… Asa ca, am luat masina si am plecat. Sambata de Sus, acolo unde se gaseste Manastirea Brancoveanu, nu este la o distanta foarte mare de orasul meu, si aveam nevoie de liniste, de reculegere, dar si de evadare din mine. Mi se parea ca e un loc unde as putea gasi asta, si am plecat intr-acolo. Nu aveam deci o tinta stabilita dupa vreun alt criteriu. Ajunsa acolo, m-am dus la pas spre padurea de fag, acolo unde se gaseste altarul de vara al manastirii, DSC05115refacut dupa modelul celui existent acolo pe vremea Parintelui Arsenie. Inainte sa ajungi la altar, Fundatia Crestina Parintele Arsenie Boca, a ridicat, in septembrie 2010, o troita de lemn care te intampina pe aleea catre altarul din padure. M-am oprit in fata troitei, la baza careia era o fotografie cu chipul Parintelui Arsenie Boca. Era pustiu, era liniste, era pace. Am privit chipul acela, ochii mai ales, de o adancime fara margini si am izbucnit in plans, rugand, implorand pe Parintele saDSC05116 ma ajute. Plangeam si il rugam sa faca ceva, ca nu mai rezist, nu mai pot duce povara de peste sufletul meu. Priveam ochii aceia din fotografie, plangeam si ceream sprijin. Am plans atat cat am voit, nimeni nu m-a inrerupt… Am ridicat ochii pe troita de lemn, si am gasit inscris pe ea un pasaj care cu siguranta m-a intarit la moment: „Credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele Omului”. L-am citit cu atentie, lent, de cateva ori, atat cat sa dau ragaz sufletului sau mintii sa-l capteze, sa-l preia. „Depaseste limitele Omului… Limitele Omului…” – imi reverberau in creier cuvintele. O unda de speranta a stralucit pentru o fractiune de secunda undeva intre inima si mintea mea, caci simteam si rationam deopotriva intelesul cuvintelor citite. Nu stiu daca atunci pe loc, sau in timp scurt, am inteles ceva: credinta mea in Domnul ma va face sa imi depasec limitele – era o forta extraordinara in aceasta fraza, care mi-a staruit de atunci, o vreme buna, in creier.  Apoi, am plecat.

Au venit alte cateva zile, alte caderi si zdrobiri. Suferinta mea ma inabusea, era adanca si rea. Parea ca nimic nu se schimba, si chiar nu se schimba! Nici nu avea cum, dar eu nu aveam de unde sa stiu atunci aceasta… Caci eu eram aceeasi, nu facusem nimic in plus, decat sa plang in fata unui chip si sa implor ajutor, catre Domnul, catre si prin Parintele Arsenie. Totusi, un mic licar se infiripase in inima mea. Poate era legat de privirea aceea din fotografie, de ochii Parintelui Arsenie care ma privisera direct in singuratatea amara a sufletului meu, poate erau acele cuvinte incrustate in troita de lemn, pe care Parintele le scrisese candva, iar altii le transpusesera pe lemnul troitei… Am simit curand nevoia sa merg sa il caut pe Parintele si dincolo, in celalalt lacas in care vietuise – la Manastirea Prislop. Era prima oara cand hotaram eu insami sa ma duc acolo pentru a ma ruga la mormantul sau. Asa am ajuns, la cateva zile dupa Sambata, la Prislop. Era 18 septembrie 2012. Am prins o zi fara multa lume prezenta la mormant, unde mai ales la sfarsituri de saptamana sau de sarbatori, coada la mormant este mare, foarte mare. M-am dus intr-o zi de lucru, tihnita, in care locul este doar putin animat. M-am bucurat de pacea aceea, caci deopotriva ma simteam si pe mine si parca si duhul locului. Dupa ce am plecat genunchii si fruntea in fata crucii de lemn a mormantului, cruce a carei simplitate intotdeauna ma induioseaza adanc, m-am plimbat. S-a intamplat sa am alaturi pe baietelul de scoala primara a unei femei pe care abia o cunoscusem, in fapt ruda cu insotitoarea mea in acel mic pelerinaj. Am intrat in vorba cu copilul, el cu mine, si, dupa ce m-am ridicat din fata mormantului, baietelul m-a intrebat: „Ati vazut crucea de pe copac? Haideti sa v-o arat!”. Bineinteles ca nu o vazusem, nu mi-o aratase nimeni, nu stiam de ea de nicaieri. M-a luat si m-a dus in fata DSC05144ei. Intr-adevar, in scoarta acelui stejar de la liziera padurii, aflat la cativa metri distanta de mormantul Parintelui Arsenie,  am vazut semnul crucii impregnat in coaja. Copilul nu stia sa-mi spuna mai mult, nimic. M-am uitat cu luare aminte, fara sa mai intreb pe nimeni nimic. Bineineles ca voiam sa stiu „povestea” acelei cruci imprimate la suprafata cojii copacului, mare cat un piept de om, dar nu am avut pe cine intreba, si am renuntat. Ma gadeam insa in sinea mea: „ce lucru minunat mi-a aratat  acest copil!”. Nici pana acum, cand scriu, nu stiu sa se fi vorbit multe despre crucea de pe copacul de la Prislop. Nu cunosc povestea ei.

In biserica Manastirii de la Prislop, dupa ce am coborat de la mormant, am privit atunci pentru prima oara cu luare aminte, Icoanele Imparatesti si pe cele ale Sfintilor Arhangheli de pe iconostasul altarului, caci aflam acolo, pe loc, de la maica ce avea grija de biserica in acea zi, ceva ce nu stiusem: fusesera pictate de Parintele Arsenie in anii ’80 si daruite Prislopului. Fusesera pictate la Sinaia, unde Parintele vietuise o vreme – si era prima mea informare despre Sinaia in legatura cu Parintele Arsenie Boca. Intrebasem atunci pe maica din biserica despre locul mai exact in care vietuise Parintele la Sinaia, dar nu mi-a spus. Era un loc despre care nu se vorbea, un subiect tabu, cel putin fata de laicii ca mine. Aveam sa aflu insa, nu dupa mult timp, despre metocul de la Sinaia, si aveam sa inteleg de ce si azi este invaluit in tacere, acest loc.

In pronaosul bisericii manastirii, picturala murala foarte veche se pastreaza bine. Mi-au „cazut” privirile insa, pe o imagine iconografica a Sfantului Efrem Sirul, ce purta in mana un sul derulat si pe care puteam citi cu claritate urmatoarele: “Suflete, vino-ti in fire si teme-te de Dumnezeu“. Dintre toate picturile din pronaos, tocmai catre aceasta imi fusese atrasa privirea, si imi parea ca Sfantul Efrem mi-o striga direct in inima. Am avut un sentiment de spaima, de groaza chiar, si mai ales de fulgeratoare vedere a eului meu intinat la maximum de pacate, impatimit grozav. A fost un moment in care mi-a parut ca sunt cea mai pacatoasa fiinta de pe Pamant si ca aspra mustrare indreptase spre mine Domnul, tintuind drept in inima mea cuvintele Sfantului Efrem, ce-mi erau adresate personal! A fost momentul in care am identificat ca eu am o mare problema si ca numai eu sunt cea care trebuie si poate sa o rezolve. Asa am iesit din ograda Manastirii Prislop atunci, in acea zi: purtand in suflet darul vederii unor icoane minunate, zugravite de Parintele Arsenie, dar si mahnirea si innegurarea inimii, caci mi s-a aratat de-a dreptul, in fata, netrebnicia grozava de care sufeream. Un verdict nemaipomenit imi fusese pus inaintea ochilor: “Suflete, vino-ti in fire si teme-te de Dumnezeu!

Privind in urma la acea zi, nu cred ca la Prislop rugaciunea mea catre Parintele fusese intensa. Nici lacrimile nu-mi cursesera, nici sufletul nu mi-l simteam prea bine, fiind acolo, la crucea mormantului sau. Nu ma puteam reculege inspre mine si nici sa rog, sa implor ajutor, asa cum se intamplase la Sambata… Apoi, dupa mormant, in biserica primisem si bucurie si durere deopotriva. Ne-am reimbarcat in masina si am plecat spre casa.

Drumul inapoi il fac, cu masina, cam in trei ore. La o ora dupa ce parasisem Prislopul, intr-un colt de cer am vazut aparand de nicaieri un scurt segment de curcubeu. Aparitia lui in acea dupa-amiaza era bizara, surprinzatoare! Fusesera o vara si un inceput de toamna foarte uscate, seceta mare. Norii si ploaia lipsisera saptamani intregi, la fel ca si in ziua aceea. Totusi atunci, undeva pe cer, o spuza de nor alb aerat, spulberat, se putea zari. Mi se parea insa ca un asemenea nor, care nu aducea in nici un caz a nor de ploaie, neincarcat deci de particule de apa consistente, nu poate da nastere vreunui curcubeu! Iar curcubeul oricum nu se gasea in zona norului, ci in zona de cer senin. Instantaneu, m-am gandit la Parintele Arsenie. Poate ca traiam eu sub impresia nevoii de Semne Mari, catre mine, este si aceasta foarte posibil! Devenisem si eu, poate, o cautatoare de minuni – si aceasta era posibil! Omul din mine ceruse insa semne, ceruse ajutor, in mod mai mult sau mai putin constient. Inaintam cu masina pe sosea, in masina o aveam pe prietena cu care plecasem impreuna in micul pelerinaj. Priveam amandoua acel curcubeu care se marea tot mai mult, pe masura ce masina isi continua drumul, priveam mirate, uimite, cu gandul la Parintele. Personal, nu am avut nici cea mai mica indoiala ca Parintele voia sa imi trimita semn si ca facuse sa apara acel curcubeu in mod, consider eu, supra-natural, supra-firesc, paradoxal, pe o vreme atat de uscata si de limpede, cand lumina nu are particule de apa suspendate in atmosefra, pe care sa se refracte. Tinand seama de conditiile meteo nu doar ale acelei zile, ci ale intregii perioade secetoase a verii si toamnei lui 2012, probabilitatea formarii curcubeelor era minimala. Si totusi… curcubeul se marea pe masura ce inaintam pe sosea, kilometru dupa kilometru. Parea insa bine localizat, caci soseaua cu meandre ne facea sa il vedem ba in stanga, ba in dreapta, fata de linia serpuita a soselei. Se marea tot mai mult. Trecusera 30 de minute (!!!) de inaintat pe sosea cu masina, 30 de minte de cand priveam evolutia unui curcubeu care nu doar ca nu disparea, dar devenea tot mai lung si mai arcuit peste pamant. Cand ne-am apropiat de arcul cel mai larg, aproape sa trecem pe sub el, un al doilea segment de curcubeu, paralel cu primul, ceva mai sters, si-a facut aparitia pe cer. Erau cam 30 de minute de cand primul ne insotea pe cale. Prietena mea mi-a spus: opreste, trebuie sa faci poze! Desigur, evenimentul era rar, eu una nu vazusem niciodata asa ceva, si nici ea – nu numai un curcubeu cu o viata atat de lunga, sa ne insoteasca zeci de km pe traseul masinii, dar nu vazusem un curcubeu dublu! Nici nu stiam ca exista asa ceva! Al doilea curcubeu incepea si el sa-si lungeasca arcul si sa devina mai net. Am oprit la marginea soselei si am fotografiat. Pastrez acele fotografii din dupa-amiaza zilei de 18 septembrie 2012, desi la inceput am simtit sa ma impotrivesc unei asemenea actiuni atat de lumesti. Era ca si cum incercam sa surprind fotografic pe insasi Dumnezeu. Si totusi, la indemnul prietenei mele, am facut-o. Poate asa a fost sa fie… Dublul curcubeu ne-a mai insotit cam 10 minute pe traseul soselei, inaintand in drumul nostru catre casa. Cel de al doilea nu s-a intregit insa niciodata, asa ca primul, ci a ramas cam la o portiune de arc, in vreme ce al doilea era complet, imens, minunat! Curcubee paralele… Ce puteam gandi? Multe mi-au trecut prin minte atunci, dar cel mai pregnant imi staruia in minte intrebarea: oare ce voise Parintele Arsenie sa imi comunice? Caci eu eram incredintata ca Parintele voise sa fie asa… Dupa mai bine de 40 de minute, curcubeele au inceput lent, sa dispara. Pana acasa mai aveam pret de putin peste jumatate de ora, cu masina.DSC05151

DSC05156

Pe la mijlocul lunii ianuarie 2013, deci la patru luni dupa „intamplarea” cu curcubeele, am plecat din nou la Prislop. De acea data, cu o anume ‚misiune’ – despre care voi scrie, poate, cu alta ocazie (caci multe au fost, apoi…).  Cu acea ocazie am intrat, ca de obicei, si in bisericuta de la Prislop. dscAm zabovit insa mai mult timp in fata icoanelor de pe iconostas, pictate de Parintele Arsenie, si mai ales in fata celei in care este reprezentat Iisus Hristos. Le-am privit cu luare aminte, ca niciodata pana atunci. Uitandu-ma atent la icoana, privirea mi-a coborat pana la talpa piciorului Mantuitorului. Sub talpa stanga a Sa, Parintele Arsenie pictase un curcubeu! M-am cutremurat, fiindca instantaneu mi-am amintit de curcubeele supra-naturale care ne insotisera, unul – pret de circa 50km, pe traseul de intoarcere spre casa de la Prislop, cu cele cateva luni in urma, la anteriorul meu drum la Prislop, cand venisem sa ma rog pentru intaia data la mormant. A fost un moment de revelatie, cel in care am identificat micul curcubeu sub piciorul lui Iisus! Imi este greu si astazi sa talmacesc eu intelesul celor ce le-am primit, insa am avut, fara dubiu, sentimentul ca Parintele Arsenie, de acolo de unde era, ma auzise si imi comunica. In plus, nici pana azi, eu nu am mai vazut alte icoane pictate de Parintele Arsenie, in care sa apara curcubeul…

13 Comments »

“…Situatia vie de-a fi contemporani cu Dumnezeu” – de Nichifor Crainic (despre mistica)

domnul-iisus

‘Inceputul propovaduirii Domnului’ – desen de Gabriela Mihaita David

Zadarnic vorbim despre fiinta sau despre natura intima a religiei daca nu cunoastem mistica. Ea este trairea legaturii dintre suflet si Dumnezeu la gradul maxim de intensitate spirituala. E, prin urmare, un pisc din lumina caruia ne putem lamuri intreaga teologie. Caci daca teologia vrea sa ne lamureasca pe Dumnezeu, are ea insasi nevoie sa fie lamurita. Cand eram student, observandu-ma pe mine insumi in raport cu teologia, am semnalat un pericol de ordin sufletesc. Disciplinele teologice, nu numai cele de caracter filologic-istoric, dar si cele dogmatice si liturgice, sunt incarcate de un istorism excesiv. Raportarea necontenita, pe care o implica studiul, la un trecut de cultura crestina bimilenar si la un trecut biblic multimilenar lasa pe nesimtite in suflet un fals sentiment de nostalgie dupa Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi fost si ar fi ramas undeva in timpul departat de noi, ca si cum timpul actual ar fi gol de prezenta Lui, iar noi ne-am gasi orfani intr-un pustiu spiritual fata de marile personalitati biblice si crestine care vorbeau cu El fata catre fata. Cand aceasta falsa nostalgie pune stapanire pe suflet, studiul teologic se transforma in eruditie stearpa, cum se poate observa in multe tratate de aceasta natura.

Am suferit chiar in vremea seminarului de acest sentiment, pe care l-as numi o boala religioasa, si am scris atunci o poezie, ‘Patriarhala’, in care regretam ca n-am fost contemporan cu patriarhii biblici pentru a trai in actualitatea lui Dumnezeu. Prin stufarisul eruditiei, dogmatica poate sa-ti vorbeasca de atotprezenta divina; ea ramane o teorie. Prin argumentatii filozofice, apologetica poate sa-ti demonstreze existenta lui Dumnezeu, ea ramane totusi o teorie abstracta. Singura mistica Il infatiseaza ca o prezenta vie, care arde in suflet, singura ea ne pune in situatia vie de-a fi contemporani cu Dumnezeu. Actualismul ei spiritual, psihologic, infrange paseismul eruditiei teologice si e leacul acelei false nostalgii de care am vorbit. Mistica te invata sa te rogi, caci religia in esenta ei intima nu e altceva decat rugaciune extatica.

Rareori am fost asa de fericit in viata mea intelectuala ca atunci cand, dupa ani de dibuiri si cautari, am descoperit – pentru mine vorbesc – stralucitoarea mistica ortodoxa a Filocaliei. ‘Cauta si vei afla!’ [Mt 7, 7], e indemnul Mantuitorului. Si daca El mi-a ingaduit sa caut atata vreme e pentru ca ceea ce am aflat e comoara cea mai de pret a vietii ortodoxe. Iisus Hristos e prezent in ea precum e prezent in viata fiecarui credincios.

(mic fragment din cartea “Zile albe – zile negre. Memorii (I)” – de Nichifor Crainic, Casa Editoriala Gandirea, Bucuresti, 1991)

3 Comments »

“Despre vremurile ce vor veni…” – cuvinte rostite de Parintele Justin Parvu, in 2007

DSC02136

Portret pirogravat in lemn – al Parintelui Justin, asezat pe spatele crucii mormantului sau de la Manastirea Petru Voda

“Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul – faci cruce – se mai departeaza mai… Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele…

(extras din cartea Gratiei Lungu Constantineanu, ” Parintele Justin Parvu – Viata si invataturile unui marturisitor“, ed. a III-a, Ed. Haritina, iasi, 2008).

Leave a comment »