“Decizia Curţii Constituţionale privitoare la ora de religie marchează o nouă provocare pentru misiunea Bisericii în societatea românească”

Judecătoria Buzău – Secția civilă a sesizat cu ceva vreme in urma Curtea Constituțională a Romaniei in privinta problemei obligativitatii desfasurarii orei de religie in scoli. Ca urmare a sesizarii, la12 noiembrie 2014, Plenul Curtii Constitutionale a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor  Legii învățământului nr.84/1995 și ale Legii educației naționale nr.1/2011, si a admis, cu majoritate de voturi, excepția de neconstituționalitate constatand că dispozițiile art.9 alin.(2) teza întâi din Legea învățământului nr.84/1995 și dispozițiile art.18 alin.(2) teza întâi din Legea educației naționale nr.1/2011, sunt neconstituționale. Decizia Curtii Constitutionale fiind definitivă şi general obligatorie, a fost comunicata celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională. Astfel s-a ajuns ca in prezent disciplina “religie” nu numai sa nu mai fie obligatorie (devenind optionala motivat si cu argumentarea scrisa a parintilor), ci sa poata fi inclusa in planul de inavatamant numai in baza cererilor exprese ale elevilor majori sau ale tutorilor – in cazul celor minori.

Citatul din titlul de mai sus este un extras din documentul publicat pe site-ul Patriarhiei Romane, ca reactie la Decizia  Curtii Constituționale, reactie aparuta la scurt timp dupa data de 12 noeimbrie 2014. In punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane/Patriarhiei, apar si urmatoarele afirmatii (extrase din comunicatul de presa, mai larg):

“Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

“Textul declarat neconstituţional, în vigoare de aproape 20 de ani, este următorul: <La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie>.”

“În acest sens reamintim că, în contextul legislativ european, în mai multe ţări ale Uniunii Europene este asumată o perspectivă similară cu cea precizată în legislaţia românească (disciplină obligatorie, predată confesional, cu posibilitatea de a nu participa, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor): Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Malta.”

“Referitor la atitudinea de conştiinţă, se deduce că decizia Curţii Constituţionale din 12 noiembrie 2014 transferă toată responsabilitatea de decizie asupra părinţilor, doar în cazul orei de religie, nu şi al altor discipline şcolare. Este evident că se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie.”

“Desigur, Biserica nu poate contesta juridic în România această decizie, dar ea nu se lasă intimidată şi descurajată, ci va intensifica atenţia şi acţiunea ei pe diferite planuri pentru apărarea şi promovarea valorilor credinţei creştine în societatea românească de azi, agresată sistematic de secularismul antireligios, sub pretextul apărării libertăţii de conştiinţă. De aceea, asigurăm pe părinţii credincioşi care doresc o educaţie creştină a copiilor că vor avea în Biserică un aliat fidel în apărarea şi promovarea valorilor eterne ale credinţei creştine ortodoxe, proprii poporului român, profund religios, preţuind dorinţa lor de-a nu reduce educaţia copiilor la orizonturi limitate şi efemere.”

Intr-un interviu publicat in numarul de ieri, 29 noiembrie 2014, al ziarului local “Tribuna Sibiului”, Preotul Constantin Necula – Conferentiar univ. la Facultatea de Teologie din Sibiu, a reafirmat pozitia clerului in problema citata, facand chiar o apropiere intre situatia actuala si cea din 1948, atunci cand tot printr-o hotarare similara s-a scos religia din scoala si s-a interzis catehizarea, inclusiv in Biserica. Pr. Necula a considerat discriminatorie atitudinea Curtii atat fata de disciplina religie cat si fata de profesorii care sustin aceasta disciplina in scoli. A comentat astfel: “Ca sa ne intelegem, singurii din tara care pot preda Istoria Religiei, in fomrula propusa de ‘parasii’ orei de religie, pentru ca au competenta si cultura asumata academic, sunt tot…profesorii de religie. Ei au prin constructia programului de pregatire universitara de 4 ani, pnetru ca Teologia a refuzat reductionismul procesului Bologna, 4 semestre de Istoria si Filosofia Religiei, Teologie dogmatica si spiritualitate- adica religie comparata, cursuri de ecumenism – deci tot istoria culturii religioase, cunosc minim 3 limbi de cultura religioasa (latina, greaca si ebraica), au primit notiuni de arheologie, psihologie si istorie comparata, si altele.” Parintele Necula a afirmat, in legatura cu decizia Curtii Constitutionale: “Motivarea CCR, ambigua si intr-o limba pasareasca deplina, nu contine elemente de comunicare sociala a unui adevar educational.”

La ziua Sfantului Apostol Andrei: cele trei mozaicuri de pe frontonul Palatului Patriarhiei din Bucuresti

La Sibiu, in preambulul sarbatoririi Marii Uniri si de ziua Sfantului Andrei: vicepresedintele si presedintele Academiei Romane

Oaspeti de seama la Sibiu, ieri si azi: presedintele si vicepresedintele Academiei Romane.

Acad. Alexandru Surdu, Prof. univ. dr. Dumitru  Acu, Acad. Valentin I. Vlad (de la stanga la dreapta)

In cadrul Simpozionului dedicat Zilei Marii Uniri organizat ieri – 29 noiembrie 2014, la ora 12, la Sala Thalia din Sibiu, intre invitatii marcanti la cuvant s-au numarat Acad. Alexandru Surdu – vicepresedintele Academiei Romane, cu o pregelere cu titlul “Ardealul si Marea Unire” si Acad. Valentin I. Vlad – presedintele Academiei Romane, cu prelegerea “Academia Romana – for promotor si luptator pentru unitate nationala“. Desigur ca alaturi de cei doi distinsi oaspeti, care au avut ultimele doua interventii in cadrul simpozionului cea durat mai mult de doua ore, auditoriul (format in mare parte din studenti militari) a mai audiat si alte patru prelegeri realmente incarcate de reverberatie istorica si emotie: Dr. Alexiu Tatu- directorul Serviciului Judetean Sibiu al

Acad. Alexandru Surdu – vicepresedintele Academiei Romane

Acad. Valentin I. Vlad – presedintele Academiei Romane

Arhivelor Nationale, Prof. univ. dr. Dumitru Acu – presedintele Asociatiunii Astra, Prof. univ. dr. Sorin Radu – Universitatea “L. Blaga” din Sibiu si Gl.bg (r) Prof. univ. dr. Mircea Vladu. IPS Laurentiu Streza – Mitropolitul Ardealului, a avut si dumnealui o scurta interventie, alaturi de gazde – oficialitati locale.

Cel mai emotionant si original discurs l-a avut Acad. Alexandru Surdu, care a explicat situatia romanilor ardeleni in perioada primului razboi mondial, a adus argumente arhivistice de exceptie reveland modul in care brasovenii au suferit pierderi in cadrul atacului armat german si unguresc din zona Bartolomeu a Brasovului si care apoi au trecut muntii pentru a se inrola alaturi de fratii romani ce luptau pentru patrie. In acelasi ton de grava subliniere si totdata de smerita recunostinta a subliniat modul cum maramuresenii au trecut si ei alaturi de romanii de peste munti inrolandu-se in razboi si contribuind, pe cat s-a putut, la contrabalansarea pierderilor uriase ale armatei romane in 1917-1918. Un alt subiect interesant in cadrul prelegerii academicianului a fost legat de rolul si misiunea ierarhului transilvanean Andrei Saguna (1808-1873), mitropolit ortodox alTransilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale romanilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov, membru de onoare al Academiei Române. In fapt s-a vorbit despre motivatia alegerii de catre Mitropolitul Andrei Saguna a locului sau de veci – la biserica din satul Rasinari de langa Sibiu – o motivatie cu totul duhovniceasca, legata de istoria ridicarii bisericii de catre un cioban localnic jertfitor. In intreaga pledoarie a sa, acad. Alexandru Surdu a subliniat rolul credintei, in fapt a lucrarii Duhului Sfant si a Fecioarei Maria, in vederea realizarii izbanzii finale (care cu greu mai putea fi sperata) a romanilor in primul razboi mondial si apoi al realizarii Marii Uniri. Cu siguranta, prelegerea acad. Alexandru Surdu a fost una dintre cele mai rascolitoare dar si mai demne despre Romania, romanitate si spirit national.

Astazi – 30 noiembrie 2014, la Mitropolia Ortodoxa din Sibiu, cu ocazia hramului celui de al doilea – al Sfantului Andrei – caci dupa canonizarea din 2011 a Mitropolitului transilvanean Andrei Saguna catedrala mitropolitana a primit si acest al doilea hram, si in Duminica a 30-a după Rusalii (a Dregătorului bogat – păzirea poruncilor), cei doi academicieni romani – Alexandru Surdu si Valentin I Vlad, au fost invitati sa ia parte la intreaga slujba. Au slujit, alaturi de Mitropolitul Ardealului IPS Laurentiu Streza – cel care a i-a invitat pe reprezentantii Academiei Romane: Arhiepiscopul Albei Iulia – PS Irineu Pop,  Episcopul Devei si Hunedoarei – PS Gurie Georgiu, Episcopul Oradiei – PS Sofronie, Episcopul Ortodox Roman din Ungaria – PS Siluan si episcopul vicar al Arhiepiscopiei Sibiului – PS. Andrei Fagarasanu. Academicienii Alexandru Surdu si Valentin I. Vlad au primit astazi, in Catedrala Mitropolitana din Sibiu, distinctia “Crucea Saguniana“.

Initiere Victor Roncea: “Petiţie pentru Canonizarea Părintelui Arsenie Boca – Sfântul Ardealului”.

Jurnalistul Victor Roncea, la 28 noiembrie 2014:

Parintele Arsenie Boca – desen de Gabriela Mihaita David

“Ziua de astăzi, 28 noiembrie, la cei 25 de ani de la plecarea la Ceruri a Părintelui Arsenie Boca, ar trebui să se constituie, şi pentru Patriarhie, într-o zi de începere a demersurilor pentru canonizarea Sfântului Ardealului. Iată de ce vă recomand se semnaţi această petiţie online”: legatura, aici.

Despre invredniciti si marturisitori – cu scriitorul Razvan Codrescu

Profesorul, publicistul si editorul Razvan Codrescu, la 23 noiembrie 2014:

 “Ce este vrednicia? Desigur, nu-i doar simplă hărnicie (care nici ea nu-i de lepădat). Adevăratul sens al vredniciei se vădeşte din formula de consacrare bisericească rostită în trei limbi: Axios. Dignus est. Vrednic este! Grecescul Axios trimite la ideea de valoare, iar latinescul Dignus estla cea de demnitate.

Învrednicirea este, deci, asumarea unor valori superioare, slujirea lor demnă şi mărturisirea lor fără preget şi cu orice risc.

Mărturisitorul se învredniceşte să fie martor al adevărului. Dar pentru că adevărul este de multe ori incomod, s-a întîmplat adesea ca mărturisitorul să devină martir, adică martor jertfelnic, mergînd, dacă e nevoie, pînă la sacrificiul suprem.

Creştinismul este religia care s-a născut din jertfa lui Dumnezeu pentru oameni şi a dăinuit prin jertfa oamenilor pentru Dumnezeu. Avem în urma noastră o întreagă civilizaţie a jertfei şi tot ce-i durabil în istorie se întemeiază pe o formă sau alta de eroism şi martiraj.

Ca neam creştin, se cade cu atît mai mult să ne cinstim mărturisitorii şi eroii, de la martirii primelor veacuri, pe a căror jertfă s-a temeluit Biserica, pînă la neomartirii secolului XX, cei mai mulţi muceniciţi în temniţele şi lagărele comuniste. Vrednicia lor este – sau s-ar cuveni să fie – sămînţa în-vrednicirii noastre, dinaintea lumii şi dinaintea lui Dumnezeu.”

Prelegerea  scriitorului Razvan Codrescu la Conferinta “Vrednicie, marturisire, jertfa – in lumea romaneasca de ieri si de azi”  – desfasurata in jurul lansarii noii sale carti (“Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii româneşti“, Editura Rost/Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti, 2014) la Facultatea de Teologie Ortodoxa ‘Iustinian Patriarhul’, Bucuresti, 18 noiembrie 2014 (invitatii au fost: Demostene Andronescu, Razvan Codrescu, Sorin Lavric si Claudiu Tarziu):

Ieri au fost 8 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa in jurul anilor 2000, intr-una din vizitele sale anuale in Romania

 

Intrebat daca nu s-a temut, in primavara anului 1978, sa rosteasca cele sapte Cuvinte (predici) pentru tineri, dupa ce trecuse prin experienta inchisorilor comuniste, Parintele Gheorghe Calciu a raspuns:

“Tocmai pentru ca trecusem prin reeducare, tocmai pentru ca stiam foarte bine ce inseamna materialsimul, vroiam sa le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenta, un capat de funie dupa care ei sa se conduca si sa iasa la un liman, in cazul unor tulburari… In momentul cand am hotarat sa incep actiunea cu cele sapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult la Dumnezeu, pentru ca instinctul meu de conservare ma retinea… Pe de alta parte, era ceva in mine care ma mana…”

Parintele Calciu trecuse prin inchisorile comuniste din 1948 pana in 1964, inclusiv prin reeducarea de la Pitesti (1949-1951).

Dupa primele sale predici in fata studentilor sai de la Seminarul Teologic din Bucuresti, din primavara anului 1978, au venit cei de la Departamentul Cultelor si l-au anchetat in Consiliul profesoral de la Seminar, cerandu-i sa opreasca actiunea. Dupa a patra predica au incuiat usa bisericii de la Radu-Voda, dar parintele le-a vorbit tinerilor din pridvor. Dupa al cincilea Cuvant au inchis portile, ca sa nu mai vina tineri din afara.

Dupa arestarea din 1978, initial a fost condamnat la moarte “pentru furnizarea de informatii foarte importante unei puteri straine.” Protestele din Occident au facut insa ca pedeapsa Parintelui Calciu sa fie comutata in condamnare la 10 ani de inchisoare. Primele trei luni ale noii condamnari le-a petrecut la Jilava, iar apoi, inca mai bine de cinci ani, la inchisoarea din Aiud. Dupa mai bine de 5 ani a fost eliberat – in urma presiunilor internationale facute de romanii ortodocsi din Occident, de politicieni si de mari oameni de cultura din afara tarii. Parintele a fost eliberat in august 1984. In urma presiunilor politicului asupra ierarhiei ortodoxe de la Bucuresti – care nu a rezistat, la circa o luna de la eliberarea din inchisoare, a inceput procesul de caterisire a Parintelui…

Urmare a caterisirii sale din toamna lui 1984, la 16 octombrie 1984 Parintele Gheorghe Calciu va scrie si trimite o Contestatie catre Sinodul Sfintei Biserici, cu urmatorul continut (preluat din cartea “Prigoana cea dinauntru. Incercarile dreptilor in Biserica lor” – de Mihai Valica si Pavel Chirila, Ed. Christiana, Bucuresti, 2011):

“Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, caterisit prin sentinta nr. 9 din 6 octombrie 1984, a Consistoriului eparhial de pe langa Sfanta Arhiepiscopie a Bucurestilor, declar recurs impotriva sentintei mai sus mentionate si o contest pentru urmatoarele motive:

1. Nu am dărâmat biserici, locaşuri sfinte de închinăciune, monumente de artă ale geniului creator românesc. Le-am apărat şi am plătit cu suferinţă acest curaj.
2. N-am socotit Biserica “un teatru de păpuşi”, ci un spaţiu sacru, singurul loc şi singura posibilitate de mântuire a omului.
3. N-am pălmuit şi n-am ameninţat preoţi în instanţele parohiale pentru vina de a fi voit, împreună cu credincioşii lor, să zidească biserici absolut necesare.
4. N-am cerut preoţilor să-şi trimită credincioşii de la slujba sfântă la munci voluntare. Toate lucrurile îşi au vremea lor, şi muncile pot fi făcute, dacă sunt obligatorii, înainte sau după slujbă.
5. N-am caterisit preoţi, lăsându-i muritori de foame, cu patru sau mai mulţi copii.
6. N-am calomniat pe ierarhi, dimpotrivă, am fost calomniat de unii arhierei la posturi de radio din afara ţării.
7. N-am trimis informaţii denigratoare organelor de Securitate şi Tribunalelor militare împotriva unor preoţi arestaţi sau instituţiilor unde lucrează membrii familiilor lor, pentru a fi concediaţi din serviciu, aşa cum mi s-a făcut mie şi soţiei mele. […]
8. Nu am refuzat asistenţa spirituală preoţilor aflaţi în închisori, cum s-a întâmplat cu mine. Am solicitat ani de zile şi de repetate ori această asistenţă care mi s-a refuzat. Iisus l-a iertat pe tâlharul de pe cruce şi l-a ridicat cu Sine în rai (Luca 23, 43). Preoţilor în suferinţă li se refuză însă până şi mângâierea unei vorbe bune.
9. Nu am defăimat pe împăraţi sau dregători. Am cerut numai ca bisericile să fie cruţate de dărâmare. Împăratul sau dregătorul au toată forţa materială de stat ca să le oprească. Nu este nevoie să se ridice Biserica prin ierarhia ei, lovind încă o dată în cel mai mic şi care de-abia mai supravieţuieşte.
10. Nu m-am abătut cu nimic de la învăţătura lui Hristos. Am propovăduit credinţa şi iubirea creştină cu adresă specială la tineri, aşa cum aveam toţi dreptul şi obligaţia să o facem. Că Duhul lui Dumnezeu a lucrat în mine şi în ei, stau dovadă roadele spirituale din sufletele acestor tineri.
11. În ceea ce priveşte “obsedantul deceniu”, care de fapt a durat 16 ani, nu este cazul ca instanţa bisericească să aibă faţă de abuzurile, crimele şi teroarea vremii respective o altă atitudine decât cea a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv a oficialităţilor de stat. S-au publicat şi se publică vagoane de literatură în acest sens pentru a mai ezita în atitudini.
12. Cazul preotului Calciu este de notorietate mondială. Termenul nu este exagerat, fără ca eu să fi meritat aceasta. Atât în ceea ce priveşte detenţia mea, cum aş fi putut şi de ce aş fi ascuns faptul că am fost închis? Cine nu ştia? Afirmaţia de la fila 2 a actului emis de Consistoriul eparhial dovedeşte atât reaua-credinţă a acuzării, cât şi ignorarea termenilor. Nu am fost reţinut şi închis – cum afirmă acuzarea –, ci în detenţie, adică deţinut politic pe baza unei sentinţe judecătoreşti, indiferent de faptul că aceasta era injustă. Aşa am scris în cererea mea şi aşa este. Sunt în acest sens surprins de graba cu care Consistoriul îşi însuşeşte afirmaţia sentinţei Tribunalului militar pronunţată împotriva mea. Ce secrete de stat aş fi putut eu trăda? Catalogul cu notele elevilor? Este cazul să ne păstrăm demnitatea de creştini şi slujitori ai Bisericii lui Hristos! Încă din clipa arestării m-am constituit în persoană sechestrată. Nu am recunoscut şi nu am semnat nici unul dintre documentele Tribunalului mi-litar emise împotriva mea. Pentru mine ele nu există şi nu pot nici să le invoc, nici să le reproduc în faţa instanţei.
13. În petiţia depusă la registratura Arhiepiscopiei Bucureştilor, am reiterat cererea de a fi numit înapoi în postul de preot şi de profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde funcţionasem până în 17 mai 1978 şi “din care am fost scos abuziv şi cu încălcarea tuturor legilor creştine”. În caz că acest post mi se refuză, scriam mai departe, cer să fiu numit măturător pe dealul Patriarhiei, aşa cum scrisesem şi în 1978. Or, atunci, cu ce scop mi se falsifică cererea? Cât despre preoţia mea, nici nu intră în discuţie. Mi-a fost dată de un mare ierarh, o dată cu îmbisericirea, la Radu-Vodă, şi acest ierarh a murit. În consecinţă, preoţia mea nu mai poate fi luată de nimeni. Cu ea voi merge la Judecata sfântă. Deci ce sunt violenţa şi injustiţia prin care mi se interzice slujirea în biserici publice, când demnitatea de preot, cu mila Celui ce este Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6, 20), îmi rămâne pentru veşnicie? Drept urmare, recurg la aceeaşi cerere prin reiterare: preot profesor la Seminarul Teologic sau măturător pe dealul Patriarhiei! Adaug aici: sau altă muncă sacră. Şi încă, spre stupoarea mea, am constatat că instanţa consistorială socoteşte munca fizică atât de degradantă, încât afirmă că m-am exclus din preoţie cerând postul de măturător. Probabil că şi Sfinţii Apostoli vor fi chemaţi de Consistoriul care m-a condamnat şi judecat la caterisire, întrucât conform mentalităţii judecătorilor, ei s-au exclus din demnitatea apostoliei fiindcă au practicat pescuitul chiar şi după Învierea Domnului. (Ioan 21, 1-11). Dacă voi fi lipsit de posibilitatea unei munci fizice, cum am fost lipsit de cea de preot şi profesor, înseamnă că sunt supus unei exterminări deliberate. Preoţia mea va rămâne însă în veac, în afara oricărei discuţii seculare. […]

Şi totuşi, din tot actul de judecată se desprind şi două puncte luminoase:

a) Că Autoritatea bisericească a fost obligată să mă cheme în judecată. Iau afirmaţia ca atare şi ea mă consolează.

b) Că în sânul “completului de judecată” au existat “divergenţe de opinii” care au determinat anularea pronunţării de pe ziua de 4 octombrie pe cea de 6 octombrie. Deci a existat măcar un preot care a gândit şi a acţionat ca un preot. Cinste ţie, frate!

Menţionez că nu m-am prezentat la judecată dintr-o imposibilitate psihică. După ce am trecut prin tribunalele şi închisorile ateiste, sufletul meu nu mai poate suporta să fie judecat şi de fraţii mei întru Hristos. Rămâne mereu valabilă afirmaţia mea din 17.01.1979, menţionată şi la filele 5 şi 6: “Doresc să slujesc Biserica Ortodoxă Română şi o voi sluji până la moarte!”. Am pecetluit această afirmaţie cu suferinţa mea martirică, chiar dacă Iisus nu mi-a cerut acest martiraj până la ultimele lui consecinţe.

Aştept o sentinţă definitivă în spiritul lui Hristos, un act de iubire şi de solidaritate sfântă.” 

Bucuresti, 16 octombrie 1984

Preot Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa

Astazi, 20 noiembrie 2014: Mesajul Regelui Mihai cu prilejul aniversarii a 25 de ani de la caderea comunismului

Astazi,  incepand cu ora 11.30, Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta a reprezentat pe Majestatea Sa Regele Mihai, in Sala de plen a Senatului Romaniei, in cadrul sesiunii inaugurale a Conferintei Internationale ’25 de ani de la caderea comunismului in Europa Centrala si de Est: privind in urma, privind inainte’ (Bucuresti, 19-21 noiembrie 2014). Cu aceasta ocazie, Alteta Sa Regala Principele Radu a dat citire cuvantului Majestatii Sale Regelui Mihai (mai jos).

La aceeasi conferinta, fostul presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu – invitat sa sustina o prelegere, a invitat sa participe si pe actualul presedinte ales, Klaus Johannis (scrisoarea de invitatie – aici). Alti 11  fosti sefi de stat din Europa Centrala si de Est participanti in auditoriul conferintei, sunt invitati si ei, de Regele Mihai, la un dineu oficial, cu ocazia implinirii a douazeci si cinci de ani de la caderea comunismului.

Fotografiile zilei: Regele Mihai si Familia Regala a Romaniei, presedintele ales Klaus Johannis si surorile lui Corneliu Coposu

Azi, 19 noiembrie 2014, in jurul prazului, la Palatul Elisabeta, Regele Mihai, Principesa Margareta si Principele Radu au avut ca invitat special pe noul presedinte al Romaniei, Klaus Johannis, cu ocazia evenimentului anual al Casei Regale a Romaniei – “Porti deschise”:

Klaus Johannis:  “La Palatul Elisabeta am avut o întâlnire emoționantă cu Majestatea Sa Regele Mihai I și cu Altețele Lor Regale Principesa Moștenitoare Margareta și Principele Radu.

Nu cred că e o întâmplare faptul că sunt primul Președinte ales al României care, înainte de învestire, face o vizită Familiei Regale. Îmi doresc foarte mult ca, în mandatul meu, relația cu Casa Regală să fie una instituţională şi protocolară, nu de tip executiv sau de colaborare.

Evenimentele publice din ultimii ani în care a fost implicată Casa Regală arată că rostul ei nu s-a încheiat: dimpotrivă, românii îşi arată admiraţia şi recunoştinţa pentru eforturile ei.

Sper că națiunea română va vedea în continuare în Familia Regală o sursă de mândrie, identitate și continuitate. De aceea, am toate motivele să cred că respectul românilor pentru Coroană va fi mai profund și mai cuprinzător în anii următori.” (preluat de aici)

***

Dupa amiaza, cu incepere de la ora 17.30, la targul de carte Gaudeamus de la Bucuresti, la standul editurii Curtea Veche (editura consacrata si cartilor semnate de membrii familiei regale a Romaniei), presedintele Romaniei Klaus Johannis si-a lansat cartea autobiografica “Pas cu pas“. Toti doritorii de autografe au fost rasplatiti, durata intregii sesiuni fiind de trei ore:

Pe seara, DigiTV a inclus o mica transmisie in direct din casa familiei Coposu, respectiv cu surorile lui Corneliu Coposu, pe subiectul legat de invitatia, primirea si alaturarea Regelui Mihai al Romaniei cu presedintele ales al Romaniei, Klaus Johannis:

 

“Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească” – film documentar, 2013

Locatia centrelor de deportare din Baragan, la Muzeul -Memorial de la Sighetu Marmatiei

Astazi, in deschiderea Conferinţei Internaţionale „25 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est: privind în urmă, privind înainte” (Bucuresti, 19-21 noiembrie 2014), organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi de Fundaţia Culturală Memoria, se va prezenta filmul documentar: “Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”. La conferinta vor participa ca auditori si un numar de de 12 foşti şefi de stat din Europa Centrală şi de Est.

 

“România ultimilor 25 de ani a fost inevitabil marcată de povara moştenirii comuniste. Aceasta influențează instituţii, mentalităţi, comportamente individuale şi colective deopotrivă. O bună parte a postcomunismului este încă profund înrădăcinată în comunismul însuși. Iată de ce, la un sfert de veac, avem nevoie mai mult decât oricând de o analiză lucidă a fantomelor care ne bântuie prezentul.” (comentariu preluat de aici).

Filmul “Povestiri din Bărăgan. Amintiri din Siberia românească”, realizat de Valeriu Antonovici şi Claudia Florentina Dobre (redactor-şef la revista Memoria), si lansat in noiembrie 2013 la Bucuresti (extrase mai sus, iar filmarea de lansare, mai jos) a fost ales pentru prefatarea dezbaterii academice despre comunism şi consecinţele sale, la 25 de ani după căderea comunismului în Europa centrală şi de est.

Presedintele Klaus Johannis si coroana regala a Romaniei

Am rasfoit astazi blogul presedintelui ales al romanilor, Klaus Johannis. La 23 octombrie 2014, in textul sau “Respectul pentru coroana” domnia sa consemna (textul, preluat partial mai jos, se gaseste in intregime aici):

Fresca cu Regele Mihai al Romaniei, Catedrala Mitropolitana din Timisoara, 2013

“În această seară m-am gândit să vă împărtășesc unele lucruri despre sentimentul dinastic din societatea noastră. Vreau să vă spun ce cred și pentru că sâmbătă Regele Mihai împlinește o vârstă frumoasă, în aceeași zi cu Armata Română.

După cum știți, denigrarea și uitarea au fost mijloacele principale de a lupta în anii comunismului împotriva Coroanei, un război subteran care s-a purtat în definitiv împotriva noastră, a identității noastre. Așa am rătăcit decenii întregi până când istoria s-a întors către noi și l-am putut vedea și auzi din nou pe Regele nostru. Dar inclusiv în primii ani de după 1989, Regele a fost denigrat în fel și chip într-o campanie antimonarhică orchestrată de partidul de guvernământ: ba că n-ar fi român (originea germană a familiei era, ca și acum, un păcat pentru unii), ba că ar vorbi prea puțin și prea neclar etc. I s-au impus reguli Lui, cel care a domnit cândva în această Țară și a cărui familie a cucerit Independența și a săvârșit Unirea. Am fost extrem de rușinat când Regele a fost alungat din țară de către președintele Iliescu și regimul său. Nu m-am simțit mai confortabil nici când, acum câțiva ani, Regele a fost acuzat de trădare într-o indecentă polemică. În schimb, isteriei, vulgarității și cinsimului, Suveranul le-a opus singurele arme de care a dispus: demnitatea și credința.

Fără îndoială, monarhia a fost cea mai bună epocă pe care a cunoscut-o România. După 1989, Familia Regală nu s-a abătut niciodată de la alianța cu democrațiile occidentale și a arbitrat mereu pe o scenă politică divizată și confuză. Nu puțini sunt cei care se întreabă astăzi dacă monarhia ar fi o soluție. Am însă toate motivele să cred că respectul românilor pentru Coroană va fi mai profund și mai cuprinzător în anii următori. În schimb, dacă vrem să punem punct acestei dezbateri, am putea cădea acum în plasa organizării unui plebiscit. Astfel, regalitatea ar fi expediată în istorie, iar discuția ar fi definitiv încheiată.

Vă las cu un gând frumos în preajma aniversării celor 93 de ani ai Regelui Mihai: dacă ar fi fost pe Tron, monarhul ar fi serbat 77 de ani de domnie. În inimile noastre, El este încă acolo. La mulți ani, Majestate!

Klaus“