21 noiembrie 2016: 10 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

Parintele Gheorghe Calciu, anii ’90. Sursa foto: aici

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006) a fost deţinut politic timp de 21 de ani în temniţele comuniste…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Extrag mai jos cateva paragrafe dintr-un interviu realizat de Iulian Grigoriu (I.G.) cu Parintele Gheorhe Calciu Dumitreasa si profesorul Marcel Petrisor, publicat in  Revista ARGO nr. 1, martie 2015 (interviul integral, AICI):

“I.G.: – În 1979 sunteţi la Aiud, în Zarca şi în 1980 declaraţi că sunteţi la capătul puterilor.

Pr. Calciu: – Atunci am fost foarte bolnav…

I.G.: – Ştiu că a fost un Consiliu care a încercat să vă apere, intervenind şi pe lângă Ceauşescu. Cum aţi reuşit să vă eliberaţi?

Pr. Calciu: – Atunci au intervenit foarte mulţi pentru mine. Toate cancelariile occidentale. Dar cel care a reuşit să facă ceva concret, a fost Regan, administraţia lui, pentru că ei aveau un instrument în mână: clauza naţiunii celei mai favorizate.

I.G.: – Auzeam povestea atunci la Europa liberă şi Vocea Americii.

Pr. Calciu: – În faţa celorlalte intervenţii, Ceauşescu nu reacţiona. Mai ales că el s-a dus la regină şi i-a dat careta aia regală să meargă unde a vrut Lenuţa. Deci nu era nici o chestie. Dar ei nu aveau cu ce să-l costrângă pe Ceauşescu, însă Administraţia americană avea clauza.

I.G.: – Sub ameninţarea că clauza va fi ridicată, Cauşescu a cedat…

Pr. Calciu: – Şi m-a pus în libertate. A fost o lungă discuţie între mine şi Securitate. Aceasta, pentru că nu vroiau ca eu să ies prin decret, ci printr-o cerere de graţiere. Adică, să mă determine să fac o cerere de graţiere… De ce eşti trufaş, fii umil! îmi spuneau. Fii umil, cere iertare, este conducător. Ce spune Sf. Apostol Pavel? Supuneţi-vă stăpânirii cele mai înalte… ei scoteau din Biblie, că dracul ştie multă teologie. Şi totuşi, n-am cedat. Mărturisesc că am avut momente de îndoială. Că nu poţi rămâne indiferent când ţi se spune că eşti un trufaş. Un creştin nu este trufaş. Iulian Apostatul când a început să persecute religia creştină, când veneau episcopii să se plângă, le spunea, da, dar voi aţi făcut votul sărăciei; voi vreţi averi, voi vreţi mânăstiri, duceţi-vă în catacombe. Le răspundea cu argumente biblice. Ca şi satana lui Iisus Hristos în ispitire. Şi am pus în balanţă multă vreme (…) şi m-am rugat şi am ezitat….

Părintele mă face să înţeleg că nu vrea să înregistrez ce-mi va spune acum. Totuşi, eu, nefamiliarizat cu acel reportofon, ezit până găsesc butonul de pauză, el îmi vorbeşte, aşa că îl înregistrez, totuşi…

Pr. Calciu: – A fost o chestie, când Andrei, băiatul meu, care avea 13 ani, Securitatea l-a îndoctrinat şi i-au spus: uite, tatăl tău nu vrea să iasă din închisoare. El n-are nici un pic de dragoste pentru tine. El pune mai înainte mândria lui, să iasă erou al Bisericii şi erou naţional şi te lasă pe tine aşa. Că familia era urmărită de Securitate, profesorii se temeau, că şi în clasă veneau securişti şi stăteau acolo… Andrei exact asta mi-a spus. Am ştiut că nu e de la el. Zice „eşti mândru, ţii mai mult la mândrie decât ne iubeşti pe noi!” Şi asta m-a lovit în inimă. Dar tot n-am cedat. Nu ştiu, a fost un înger care m-a ajutat!

I.G.: – Şi până la urmă, a dat decret Ceauşescu… şi v-a eliberat

Pr. Calciu: – Şi m-a eliberat… Nici n-am ştiut. Cu o zi înainte – (părintele îmi face semn că pot să înregistrez)… m-a chemat colonelul, cum îl chema?, Vasile, dar nu mai ştiu cum, care era pe Securitate pe toată ţara… n-are nici o importanţă, l-am uitat şi eu… şi mi-a spus că aici îmi vor putrezi oasele, şi nimeni, nici familia nu va avea idee unde îmi zac ciolanele…

I.G.: -Înainte să vă elibereze, cu o zi?

Pr. Calciu: – Cu o zi înainte… Şi a doua zi mă cheamă din nou la biroul arestului şi acolo găsesc pe preoteasă… cu haine, cu astea…. nu-mi venea să cred…

I.G.: -Unde eraţi?

Pr. Calciu: – La Interne, în Bucureşti. Că de câte ori se întâmpla câte o chestie din asta, cum a fost când a venit Bush acuma… Când era Regan preşedinte, Bush era vicepreşedinte…. Şi când se întâmpla câte ceva, pe mine mă aducea la Bucureşti, pe proteasă o trimitea la Mahmudia, sau mai ştiu eu unde, şi pe copil la fel. Acuma, fusesem adus pentru eliberare. Dar în ultima clipă ei încă încercau să mă determine să fac cerere de graţiere.

I.G.: – De ce ţineau aşa de mult la cererea asta?

Pr. Calciu: – Pentru că făcând cerere de graţiere, însemna că recunoşteam că sunt vinovat. Păi să vină Ceauşescu la mine, nu eu la Ceauşescu… Eu nu am făcut nimic. Nu i-am pomenit numele, nu am spus nimic despre el.

I.G.: – Totuşi, făceaţi ceva implicit împotriva materialismului şi a doctrinei oficiale.

Pr. Calciu: -Nu puteam să fiu considerat de Ceauşescu un duşman personal. Şi atunci ei cereau de la mine să fac apel la bunăvoinţa lui – mai ales că un grup de deputaţi americani mi-a trimis o scrisoare în închisoare, adresată mie personal, în care mă îndemnau să fac cerere de graţiere, pentru că ei au discutat cu persoane din jurul lui Ceauşescu care i-au asigruat că dacă eu fac cerere de graţiere, voi fi eliberat. Deci nu mai era o promisiune aşa vagă. Eram convins că spuneau adevărul şi că Ceauşescu nu va îndrăzni să nu-şi respecte promisiunea. Şi totuşi nu am făcut cerere de graţiere.

I.G.: – Ce va determinat în această hotărâre?

Pr. Calciu: – N-am vrut să murdăresc o acţiune divină. Dumnezeu lucrase prin mine – eu nu aveam nici un merit, eram păcătos – şi nu puteam eu să terfelesc o acţiune pe care mi-o inspirase Dumnezeu şi pe care eu o făcusem cu curăţie sufletească.

I.G. : – Iertaţi-mă că vă întreb… Cum de ştiaţi că Dumnezeu acţionează prin dumneavoastră? Prin ce fel deosebeaţi Duhul adevărului?

Pr. Calciu: – Prin cercetare! Mă întrebam: lucrul acesta care mi se cere să-l fac este bun? Pun eu înaintea iubirii de Dumnezeu, iubirea de familie? Iubesc mai mult pe mamă, pe tată, pe soţie pe copil decât pe Dumnezeu? În Biblie sunt toate soluţiile. Şi atunci puneam în cercetare. Sunt acolo sau nu sunt acolo? În vechime, în familiile romane, cei care se lepădau de credinţa lor se numeau lapşi. Erau mulţi, erau mii şi mii de oameni. Când s-a terminat persecuţia, s-a pus problema lapşilor. Ce facem cu toată această lume care sub presiune a cedat, a spus, da, jertfesc idolilor, pe ăştia îi dăm afară din Biserică? Că toţi băteau la poarta Bisericii. Toţi stăteau la uşa Bisericii în afară şi cereau să fie reprimiţi. Şi pentru iconomie au fost iertaţi şi au reintrat în Biserică. Eu nu vroiam să fiu printre lapşi. Adică vroiam să fiu printre aceia care muriseră în închisoare… Dealtfel când am intrat în închisoare, nu mi-am pus problema că voi mai ieşi vreodată.
Exista ceva în mine, dincolo poate de curajul meu, sau de încăpăţânarea mea, care mă susţinea.
…
Mai departe, când am ieşit din închisoare, am făcut domiciliu obligatoriu. Cu soţia, cu copilul, aveam 40 de agenţi care mă păzeau în trei schimburi. Mai veneau şi ostaşi în termen, cu puşti, cu câini şi aşa mai departe. Nu ştiu de ce veneau, cred că veneau pentru ei, nu pentru mine. Scopul lor: să nu ajungă nimeni la mine. Ajungeau. Iar ăsta- zice Calciu râzând şi arătînd spre Petrişor – care este cum este, (nu l-a mai făcut prost), ăsta nu s-a speriat de nimica. Şi noi am fost împreună tot timpul, el venea la mine, eu mă duceam la el. Erau unele persoane care aveau voie să vină la mine, dealtfel au venit şi unii dintre foştii studenţi, care au fost foarte peseverenţi. Părintele Păun, de exemplu, a venit, s-a aşezat pe treptele blocului şi a spus: „eu nu plec de aicea pînă nu-l văd pe părintele”. Şi până la urmă i-au dat drumul.

I.G.: – Puteaţi să ieşiţi la cumpărături, în oraş?

Pr. Calciu: – Puteam să ies la cumpărături, puteam să mă duc la biserică, soţia mergea la serviciu şi la cumpărături, băiatul la şcoală şi acasă, dar fiecare era supravegheat.

Marcel Petrişor: În perioada respectivă am reuşit şi l-am dus în Ardeal. Stăteam aşa izolaţi acolo într-o casă de munte şi într-o noapte pe la ora trei, (hai, zii, că asta-i bună, se luminează Pr. Calciu), bate cineva la uşă. Noi ne ştiam înconjuraţi de Securitate, dar ne-am zis „cine o fi?”. Deschid eu uşa şi când dau de un ţăran venit de la Vidra, de peste munte, de la 50 de kilometri. Era iarnă, ger, zăpadă, şi Securitatea care urmărea căile de acces către noi. Ţăranul a venit pe la trei noaptea, când dormeau şi cocoşii, şi când deschid, primul lucru pe care i-l spun, este „cine sunteţi dumneavoastră?” Şi zice aşa ţăranul: „Să ştiţi că n-am trecut pe la Irod”… (Râdem… Extraordinar, exclamăm iarăşi cu toţii…)
Era un ţăran din Oastea Domnului, continuă Petrişor. Şi fraţii auziseră că părintele Calciu ar fi acolo şi l-au trimis să-l vadă. Numai atât, a vrut să-l vadă şi a plecat, spune Petrişor. „Să ştie că sunt sănătos”, confirmă Pr. Calciu. Atât şi a plecat.

I.G.: – Există o continuitate a concepţiei dumneavoastră despre naţiune, despre românism? Ce înseamnă naţiune şi a fi român în ziua de azi?

Pr. Calciu: – Punctul meu de vedere, pentru care mă cert întotdeauna cu Marcel, este acela că naţiunea este un termen politic şi neamul este un termen mistic. Neamul! Eu sunt pentru Neam. Şi folosesc termenul de „naţionalism”, dar în sens creştin, adică al respectării oricărei naţiuni, şi al afirmării noastre în planul internaţional sau mondial, printr-o prezenţă „personală” a neamului nostru şi nu prin dizolvare. Şi nici prin agresiune. Aceasta este poziţia mea, credinţa, resursa mea: Biserica, Biblia. La sfârşit, în capitolul 25 se spune că la venirea Mîntuitorului, neamurile vor fi chemate la judecată, nu se spune că naţiunile, ci neamurile. Dacă aş fi putut inventa eu alt termen în loc de naţionalism, din derivarea lui „neam”, îl foloseam pe acela. Dar nu se poate.

Marcel Petrişor: – La el, este vorba despre identitatea noţiunii de neam cu cea de naţiune. Pe vremea aceea, nu exista noţiunea de naţiune. Dar neamul are suportul ontologic care să ofere agumentul covârşitor naţionalismului. Naţiunea nu este o categorie istorică. Ea apare în istorie, dar fundamentul ei este unul ontologic, care este acest neam.

I.G.: – Ca ideal istoric, însă, de exemplu, a fi român la 1918, însemna a dori România Mare. Acuma ce-ar însemna să fii român?

– România Tare… zice Calciu hâtru. Dar tare la spirit. Că nu poţi să te pui cu americanii. Tare în convingerea ta şi tare în viziunea ta istorică. (se discută liber şi dezorganizat pe această temă. Îmi dau seama că ar fi bună o revistă cu acest titlu… ceva mai tare decât „Plaiul cu boi” al lui Dinescu)

I.G.: – Părinţi, în 1989, o parte din poporul român a fost culpabil. A avut el ocazia să se descotorosească de această culpabilitate şi să trăiască în acord cu adevărul?
– A avut, zice Calciu, dar au fost forţe diabolice care l-au împiedicat… Nu mă refer, ştiu eu, la comploturi internaţionale… au fost forţe diabolice interioare care au oprit această răscumpărare a vinei. Şi aceste forţe s-au mai exprimat prin decepţie, slăbiciune morală, prin oameni care au pus mâna pe stăpânire… Ei n-au fost decât obiecte, instrumente (ale diavolului). Chiar şi Constantinescu a fost un instrument. A înşelat, într-un fel, aşteptările neamului, şi decepţia a crescut şi mai mult, după aceea. Nu că el a fost un om de rea credinţă. Nu asta vreau să spun. Ci că a fost incapabil, nu a corespuns momentului istoric. Deşi atuncea mulţi ne-am pus speranţa în el şi…. nu zic că ar fi trebuit să facă minuni, dar măcar să dea o nădejde, măcar să întărească lucrurile? (ori duhurile? o fi spus părintele?). Deşi am aflat ulterior, de la cei care s-au aflat în jurul lui, că el s-a considerat ca un trimis al lui Dumnezeu. Dar un trimis al lui Dumnezeu, care, nu ştiu cum să spun, nu realiza dimensiunea istorică a momentului. El a trădat acea investire istorică. Şi aceasta a fost „contribuţia” lui la biruinţa forţelor diabolice.
I-G.: – L-am auzit pe Ticu Dumitrescu spunând la un moment dat că Revoluţia a fost câştigată de Securitate. Haideţi să ne referim acum la legea Ticu în domeniul bisericii… cunoaşteţi dorinţa de a nu se vedea dosarele celor care au fost în sânul bisericii, ca să nu discredităm taina spovedaniei şi credinţa noastră, poporul credincios. Credeţi că acesta este un lucru bun?

(Îmi răspunde Marcel Petrişor): Hai să-ţi spun. Este un lucru foarte bun, de ce? dacă te uiţi în dosarele noastre…
-V-aţi văzut dosarele?
– Calciu îmi zice că nu, nici nu-l interesează
– Petrişor zice: Mi l-am văzut eu şi (e deajuns, lasă să se înţeleagă), că suntem băgaţi în aceeaşi oală…
Orice şef de instituţie în perioada aia era obligat să dea informaţii şi era cercetat de un om din Securitate. Trebuia să facă un raport. De exemplu: am auzit, părinte, că în parohia dumneavostră, este unul aşa şi-aşa. Popa Cristescu, de exemplu, zicea că „Da, dom’le, am auzit de el, dar nu ştiu ce face. Şi scria ofiţerul de securitate: acest om pe care l-am putut întreba, la un moment dat nu a mai vrut să ne dea informaţii – deşi urmăritul era din parohia lui – pentru că s-a îmbolnăvit. A invocat boala. Săracul popă, de frică să nu-l mai întrebe, a invocat boala. Acuma pot eu să spun de popa din satul meu, acest popă Cristescu, că el a fost turnător? Nu! Dar toţi preoţii erau obligaţi să primească vizita. Ce spuneau, asta este important. Dacă au deformat informaţiile şi dacă au spus, ori au semnat ceva ce li se cerea de Securitate, atunci, da, este vorba de o culpă oarecare sau o laşitate, că nu au putut zice nu!
– Întreb: Deci lucrurile sunt în aşa măsură amestecate, încât n-ar mai fi relevante.

Mi se răspunde: – Bineînţeles că nu!

I.G.: – Voiam să vă mai întreb un lucru. Trăiţi în America. Dar cum aţi plecat? La un an după domiciliu forţat, aţi plecat…
Pr. Calciu:- Într-o zi m-am trezit cu ambasada americană că a venit la mine; a spus, părinte, mergeţi imediat să vă luaţi paşaportul, pentru că nu se ştia dacă Ceauşescu nu-şi schimbă gândul… nevasta şi copilul au făcut presiuni, am plecat, ne-am luat paşaportul şi în trei zile am părăsit ţara, paşaportul fiind eliberat cu vreo doi ani înainte.

I.G.: – Cum aţi fost primit în America?

Pr. Calciu: – Am fost primit foarte bine, mulţumesc lui Dumnezeu, am avut un episcop care s-a îngrijit de mine, care n-a ţinut cont de caterisirea mea şi am fost un fel de preot misionar, la Detroit am fost la parohie şi am vorbit, am fost în Europa, apoi am fost acreditat pe lângă biserica de aicea, din Washington, băiatul şi-a terminat studiile, a făcut dreptul şi este avocat…
I.G.: – Probabil că securitatea v-a filat în continuare…
Pr. Calciu: – Da, a fost o încercare de a mă asasina pe mine, atunci CIA (FBI) mi-a spus să părăsesc Washingtonul, şi am plecat undeva în alt stat şi am stat la nişte prieteni, apoi am aflat de la un transfug, Liviu Turcu, care era cu informaţiile în America, (lucra cu FBI-ul? n.n), că într-adevăr a fost un complot, dar el, care era responsabil, s-a opus să fiu asasinat, pentru că ar strica faţa României şi mai mult. Spun şi eu ce mi s-a spus. Cred că dacă nu plecam, tot nu se întâmpla nimica.
I.G.: – Vorbind despre America astăzi, ca arbitru mondial, ca forţă care apără pacea, democraţia – eu sincer îi simpatizez, pentru că am rezistat cât de cât pe vremea comunismului prin produsele lor culturale. Citeam, ascultam muzica lor… în fine, neavând învăţătorii potriviţi, adevăraţi şi apropiaţi. Ce fac ei astăzi vi se pare justificat? Intervenţiile lor în diferite zone… ale lumii…
Pr. Calciu: – Pe mine ceea ce m-a supărat a fost intervenţia lor în Kosovo şi am scris multe articole şi am protestat, şi în scris, împreună cu toţi episcopii noştri ortodocşi, am trimis şi la Casa Albă, şi la ziare, n-au publicat nimic, ceea ce înseamnă că cenzura este ca şi la noi. N-au publicat şi nici n-au răspuns în vreun fel. Şi am fost foarte supărat pe ei. Iar în legătură cu războiul de astăzi, Bush, care nu este o inteligenţă strălucită, trebuie s-o recunoaştem, se află sub influenţa fundamentaliştilor protestanţi, dar el este un credincios.
I.G.: – Da, l-am auzit citând des, din Isaia, de pildă…
Pr. Calciu: – Da, dar astea i le scriu alţii, dar el le admite, deci este un om credincios. Şi aceştia îl împing spre susţinerea Israelului, pentru că Israelul trebuie curăţat pentru a grăbi venirea Mântuitorului, cum susţin ei. Deci vede un fel de misiune apocaliptică în acţiunea lui de acolo. De aceea el s-a îndreptat spre Irak, nu pentru că Irakul ar fi cel mai mare pericol, ci pentru că în vederea acestei curăţiri, Irakul este un pericol pentru Israel. Că, de exemplu, în Irak, 3% din populaţie este creştin ortodoxă, un ministru şi un viceministru sunt creştini ortodocşi… ceea ce, în Arabia Saudită, nu ar fi putut să fie, te spânzura imediat, dacă aveai o Biblie. Deci nu creştinii sunt persecutaţi acolo, ci există vrăjmăşia dintre Irak şi Israelul care este ameninţat. Israelul trebuie apărat şi purificat, pentru că până Israelul nu va fi convertit la creştinism, nu va veni sfârşitul. Ei încearcă să facă lucrul acesta; sau, să salveze Israelul. Ideea aceasta circulă demult. Când am ajuns eu în America am auzit ideea aceasta şi m-am tulburat foarte mult. Adică, palestinienii trebuie alungaţi din Israel, trebuie înfăptuită curăţirea Israelului de toate neamurile, pentru ca venirea Mântuitorului să fie pregătită. Sigur, sunt convins că dincolo de această justificare a cercurilor fundamentaliste din America, există interese economice, politice, cei care joacă pe tema aceasta, fără să creadă nimic din ea. Dar lui Bush îi acord această circumstanţă. Cred că el este mânat şi de intenţii religioase, în mare măsură…
I.G.: -Până la urmă sunt de bun augur?
Pr. Calciu: – Nu-s de bun augur, pentru că Biserica nu admite războiul. Pentru că altfel, armata romană, i-ar fi cucerit pe păgâni şi i-ar fi „creştinat” cu forţa…
I.G.: – Deci Bush e un fel de zelot, aşa…
Pr. Calciu: -Pe urmă, ce se întâmplă? În războaiele actuale, nu se mai luptă doar armată cu armată. Toată populaţia civilă suferă. Ca şi în Serbia. Armata la sârbi, a suferit foarte puţin. N-au ieşit la luptă, nu s-au bătut faţă în faţă. Şi în Irak, sunt convins că vor suferi civilii, copii, femeile. Mai ales dacă vor folosi ca scut populaţie civilă.
Marcel Petrişor: … nu-ţi dă nici măcar răgazul ăsta, adică te bombardează în ziua de Paşti. Şi păgânii respectau sărbătorile, până şi ora de masă. Animalele sălbatice nu atacă la adăpător. În războaiele cu musulmanii pe care le-am avut, de sărbători era suspance. Or ăştia nu mai respectă nimic. Cum să mai fii de acord cu ei, când vezi că ăştia pe care i-ai aşteptat atât de mult, te bombardează tocmai în ziua de Paşti.
Pr. Calciu: – Când am protestat noi, am cerut ca în ziua de Paşti să se sisteze bombardamentele. Pentru că aşa a fost când Bush senior a bombardat Irakul; de Bairam, le-a oprit. Aşa s-a şi invocat. Dacă unor păgâni li se acordă liniştea pentru sărbătorile lor, aşa să se procedeze şi în cazul creştinilor ortodocşi. Dimpotrivă, atunci bombardamentele au fost mai intense. Culmea cinismului: lansează o bombă pe care scrie „Paşte fericit”.
I.G.: – Să încheiem cu un sfat duhovnicesc, cu un cuvânt luminos…
Pr. Calciu: – Dincolo de toate neputinţele umane, dincolo de jocul crud al istoriei, Dumnezeu are un plan! Şi eu cred că neamul românesc îşi poate împlini acest plan, misiunea lui divină, în lumea din răsărit. Sunt convins că Dumnezeu va lucra în neamul nostru. Pentru că mă gândeam aşa: în timpul persecuţiei comuniste, în care s-au făcut compromisuri, din partea Bisericii, din partea fiecărui cetăţean în parte, Dumnezeu a trimis atunci cei mai mari dascăli. Figuri de stareţi care n-au fost egalate niciodată: un Cleopa, un Paisie Olaru, un Papacioc, un Argatu, sunt nişte faruri extraordinare. Să ştiţi că nici un neam – că eu am legătură cu toate aceste biserici de americani convertiţi, şi îi trimit în România, în Rusia, s-au dus peste tot – nici un neam n-a avut atâţia părinţi spirituali cum am avut noi. Am fost favorizaţi de Dumnezeu, în ciuda tuturor persecuţiilor. Şi tot aşa, Dumnezeu va avea grijă de neamul nostru. Să credem în Dumnezeu şi să ne păstrăm nădejdea….
– Doamne ajută!
– Şi dragostea!, încheie Părintele.

În timpul dicuţiei, am avut sentimentul că cei doi prieteni pe care îi aveam în faţa ochilor, alături de ei, ca într-un moment favorabil al destinului, se cunosc atât de bine, încât îşi ştiu nu numai cuvintele şi frazele pe care urmează să le rostească, dar şi gândurile, unul celuilalt. Am închis reportofonul şi ca să umplu clipa de linişte ce a urmat, le-am spus celor doi oaspeţi că generaţia noastră îi socoteşte nişte martiri ai neamului românesc… La care, Marcel Petrişor, sub privirile ştiutoare şi strălucitoare ale părintelui Calciu, îmi replică:
Eu zic s-o laşi mai moale cu martirajul!
Citindu-mi consternarea pe faţă, Marcel Petrişor atunci îmi zise:
– S-a întâmplat chestiunea asta: era bătrânul moş Ierhan în celulă cu un băiat mai tânăr. Şi la un moment dat, moş Ierhan e dus la carceră, nu mai ştiu pentru care motiv. În sfârşit după câteva zile, îl aduc gardienii înapoi în celulă. Săracul, slăbit la optzeci şi ceva de ani, ce să mai… dar tânărul camarad de celulă, n-a mai putut de revoltă şi a început să zică: Uite ce i-aţi făcut acestui leu al Bucovinei, sunteţi vinovaţi şi nu ştiu mai ce, şi criminalilor… şi după aia, plutonierul, colonelul, Gheorghiu sau Goiciu, care mai era, au ieşit din celulă… şi moş Ierhan îi spune lui Costică Zmeu, că aşa-l chema pe ăsta mai tânăr, zice: măi, Costică, tare mi-o plăcut cum ai vorbit, da cu „leu Bucovinei”, s-o laşi mai moale…
Asta vreau să spun şi eu – că tu ziseşi că sunteţi martiri şi nu ştiu mai ce… – măi, las-o cu martirajul mai moale!”

 

Un interviu radiofonic din 2004 cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

In 2004, cu doi ani inainte de trecerea Dincolo a Parintelui marturisitor Gheorghe Calciu, P.S. Ignatie Muresanul a realizat un interviu cu acesta, la Radio Reintregirea din Alba Iulia:

Ieri au fost 8 ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa in jurul anilor 2000, intr-una din vizitele sale anuale in Romania

 

Intrebat daca nu s-a temut, in primavara anului 1978, sa rosteasca cele sapte Cuvinte (predici) pentru tineri, dupa ce trecuse prin experienta inchisorilor comuniste, Parintele Gheorghe Calciu a raspuns:

“Tocmai pentru ca trecusem prin reeducare, tocmai pentru ca stiam foarte bine ce inseamna materialsimul, vroiam sa le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenta, un capat de funie dupa care ei sa se conduca si sa iasa la un liman, in cazul unor tulburari… In momentul cand am hotarat sa incep actiunea cu cele sapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult la Dumnezeu, pentru ca instinctul meu de conservare ma retinea… Pe de alta parte, era ceva in mine care ma mana…”

Parintele Calciu trecuse prin inchisorile comuniste din 1948 pana in 1964, inclusiv prin reeducarea de la Pitesti (1949-1951).

Dupa primele sale predici in fata studentilor sai de la Seminarul Teologic din Bucuresti, din primavara anului 1978, au venit cei de la Departamentul Cultelor si l-au anchetat in Consiliul profesoral de la Seminar, cerandu-i sa opreasca actiunea. Dupa a patra predica au incuiat usa bisericii de la Radu-Voda, dar parintele le-a vorbit tinerilor din pridvor. Dupa al cincilea Cuvant au inchis portile, ca sa nu mai vina tineri din afara.

Dupa arestarea din 1978, initial a fost condamnat la moarte “pentru furnizarea de informatii foarte importante unei puteri straine.” Protestele din Occident au facut insa ca pedeapsa Parintelui Calciu sa fie comutata in condamnare la 10 ani de inchisoare. Primele trei luni ale noii condamnari le-a petrecut la Jilava, iar apoi, inca mai bine de cinci ani, la inchisoarea din Aiud. Dupa mai bine de 5 ani a fost eliberat – in urma presiunilor internationale facute de romanii ortodocsi din Occident, de politicieni si de mari oameni de cultura din afara tarii. Parintele a fost eliberat in august 1984. In urma presiunilor politicului asupra ierarhiei ortodoxe de la Bucuresti – care nu a rezistat, la circa o luna de la eliberarea din inchisoare, a inceput procesul de caterisire a Parintelui…

Urmare a caterisirii sale din toamna lui 1984, la 16 octombrie 1984 Parintele Gheorghe Calciu va scrie si trimite o Contestatie catre Sinodul Sfintei Biserici, cu urmatorul continut (preluat din cartea “Prigoana cea dinauntru. Incercarile dreptilor in Biserica lor” – de Mihai Valica si Pavel Chirila, Ed. Christiana, Bucuresti, 2011):

“Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, caterisit prin sentinta nr. 9 din 6 octombrie 1984, a Consistoriului eparhial de pe langa Sfanta Arhiepiscopie a Bucurestilor, declar recurs impotriva sentintei mai sus mentionate si o contest pentru urmatoarele motive:

1. Nu am dărâmat biserici, locaşuri sfinte de închinăciune, monumente de artă ale geniului creator românesc. Le-am apărat şi am plătit cu suferinţă acest curaj.
2. N-am socotit Biserica “un teatru de păpuşi”, ci un spaţiu sacru, singurul loc şi singura posibilitate de mântuire a omului.
3. N-am pălmuit şi n-am ameninţat preoţi în instanţele parohiale pentru vina de a fi voit, împreună cu credincioşii lor, să zidească biserici absolut necesare.
4. N-am cerut preoţilor să-şi trimită credincioşii de la slujba sfântă la munci voluntare. Toate lucrurile îşi au vremea lor, şi muncile pot fi făcute, dacă sunt obligatorii, înainte sau după slujbă.
5. N-am caterisit preoţi, lăsându-i muritori de foame, cu patru sau mai mulţi copii.
6. N-am calomniat pe ierarhi, dimpotrivă, am fost calomniat de unii arhierei la posturi de radio din afara ţării.
7. N-am trimis informaţii denigratoare organelor de Securitate şi Tribunalelor militare împotriva unor preoţi arestaţi sau instituţiilor unde lucrează membrii familiilor lor, pentru a fi concediaţi din serviciu, aşa cum mi s-a făcut mie şi soţiei mele. […]
8. Nu am refuzat asistenţa spirituală preoţilor aflaţi în închisori, cum s-a întâmplat cu mine. Am solicitat ani de zile şi de repetate ori această asistenţă care mi s-a refuzat. Iisus l-a iertat pe tâlharul de pe cruce şi l-a ridicat cu Sine în rai (Luca 23, 43). Preoţilor în suferinţă li se refuză însă până şi mângâierea unei vorbe bune.
9. Nu am defăimat pe împăraţi sau dregători. Am cerut numai ca bisericile să fie cruţate de dărâmare. Împăratul sau dregătorul au toată forţa materială de stat ca să le oprească. Nu este nevoie să se ridice Biserica prin ierarhia ei, lovind încă o dată în cel mai mic şi care de-abia mai supravieţuieşte.
10. Nu m-am abătut cu nimic de la învăţătura lui Hristos. Am propovăduit credinţa şi iubirea creştină cu adresă specială la tineri, aşa cum aveam toţi dreptul şi obligaţia să o facem. Că Duhul lui Dumnezeu a lucrat în mine şi în ei, stau dovadă roadele spirituale din sufletele acestor tineri.
11. În ceea ce priveşte “obsedantul deceniu”, care de fapt a durat 16 ani, nu este cazul ca instanţa bisericească să aibă faţă de abuzurile, crimele şi teroarea vremii respective o altă atitudine decât cea a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv a oficialităţilor de stat. S-au publicat şi se publică vagoane de literatură în acest sens pentru a mai ezita în atitudini.
12. Cazul preotului Calciu este de notorietate mondială. Termenul nu este exagerat, fără ca eu să fi meritat aceasta. Atât în ceea ce priveşte detenţia mea, cum aş fi putut şi de ce aş fi ascuns faptul că am fost închis? Cine nu ştia? Afirmaţia de la fila 2 a actului emis de Consistoriul eparhial dovedeşte atât reaua-credinţă a acuzării, cât şi ignorarea termenilor. Nu am fost reţinut şi închis – cum afirmă acuzarea –, ci în detenţie, adică deţinut politic pe baza unei sentinţe judecătoreşti, indiferent de faptul că aceasta era injustă. Aşa am scris în cererea mea şi aşa este. Sunt în acest sens surprins de graba cu care Consistoriul îşi însuşeşte afirmaţia sentinţei Tribunalului militar pronunţată împotriva mea. Ce secrete de stat aş fi putut eu trăda? Catalogul cu notele elevilor? Este cazul să ne păstrăm demnitatea de creştini şi slujitori ai Bisericii lui Hristos! Încă din clipa arestării m-am constituit în persoană sechestrată. Nu am recunoscut şi nu am semnat nici unul dintre documentele Tribunalului mi-litar emise împotriva mea. Pentru mine ele nu există şi nu pot nici să le invoc, nici să le reproduc în faţa instanţei.
13. În petiţia depusă la registratura Arhiepiscopiei Bucureştilor, am reiterat cererea de a fi numit înapoi în postul de preot şi de profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde funcţionasem până în 17 mai 1978 şi “din care am fost scos abuziv şi cu încălcarea tuturor legilor creştine”. În caz că acest post mi se refuză, scriam mai departe, cer să fiu numit măturător pe dealul Patriarhiei, aşa cum scrisesem şi în 1978. Or, atunci, cu ce scop mi se falsifică cererea? Cât despre preoţia mea, nici nu intră în discuţie. Mi-a fost dată de un mare ierarh, o dată cu îmbisericirea, la Radu-Vodă, şi acest ierarh a murit. În consecinţă, preoţia mea nu mai poate fi luată de nimeni. Cu ea voi merge la Judecata sfântă. Deci ce sunt violenţa şi injustiţia prin care mi se interzice slujirea în biserici publice, când demnitatea de preot, cu mila Celui ce este Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6, 20), îmi rămâne pentru veşnicie? Drept urmare, recurg la aceeaşi cerere prin reiterare: preot profesor la Seminarul Teologic sau măturător pe dealul Patriarhiei! Adaug aici: sau altă muncă sacră. Şi încă, spre stupoarea mea, am constatat că instanţa consistorială socoteşte munca fizică atât de degradantă, încât afirmă că m-am exclus din preoţie cerând postul de măturător. Probabil că şi Sfinţii Apostoli vor fi chemaţi de Consistoriul care m-a condamnat şi judecat la caterisire, întrucât conform mentalităţii judecătorilor, ei s-au exclus din demnitatea apostoliei fiindcă au practicat pescuitul chiar şi după Învierea Domnului. (Ioan 21, 1-11). Dacă voi fi lipsit de posibilitatea unei munci fizice, cum am fost lipsit de cea de preot şi profesor, înseamnă că sunt supus unei exterminări deliberate. Preoţia mea va rămâne însă în veac, în afara oricărei discuţii seculare. […]

Şi totuşi, din tot actul de judecată se desprind şi două puncte luminoase:

a) Că Autoritatea bisericească a fost obligată să mă cheme în judecată. Iau afirmaţia ca atare şi ea mă consolează.

b) Că în sânul “completului de judecată” au existat “divergenţe de opinii” care au determinat anularea pronunţării de pe ziua de 4 octombrie pe cea de 6 octombrie. Deci a existat măcar un preot care a gândit şi a acţionat ca un preot. Cinste ţie, frate!

Menţionez că nu m-am prezentat la judecată dintr-o imposibilitate psihică. După ce am trecut prin tribunalele şi închisorile ateiste, sufletul meu nu mai poate suporta să fie judecat şi de fraţii mei întru Hristos. Rămâne mereu valabilă afirmaţia mea din 17.01.1979, menţionată şi la filele 5 şi 6: “Doresc să slujesc Biserica Ortodoxă Română şi o voi sluji până la moarte!”. Am pecetluit această afirmaţie cu suferinţa mea martirică, chiar dacă Iisus nu mi-a cerut acest martiraj până la ultimele lui consecinţe.

Aştept o sentinţă definitivă în spiritul lui Hristos, un act de iubire şi de solidaritate sfântă.” 

Bucuresti, 16 octombrie 1984

Preot Profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa

O duminica la Manastirea Petru Voda – popas fotografic (III): in cimitirul martirilor romani

Odata ajunsa la Manastirea de la Petru Voda, dupa inchinarea la mormantul Parintelui Justin Parvu, am coborat in cimitirul cu cruci verzi si mici bentite tricolore atasate de ele, unde Parintele si-a asezat fratii si impreuna-luptatorii intru credinta, pentru somnul de veci in ograda sa. Intre ei, la loc de frunte, mormintele Parintelui Gheorghe Calciu si alaturat cel al lui Radu Gyr.  Troita cea noua ce strajueste intrarea (caci cea veche  a fost daruita si mutata la Pungesti anul trecut) a primit in ultimele luni – de cand nu am mai fost acolo,  un postament de piatra in care sunt inscrise cateva fraze de capatai ale Parintelui Justin (foto mai jos). Prima este chiar aceea care a cosntituit si raspunsul la intrebarea mea catre Parintele Justin, la ceasul ce mi s-a dat a ingenunchia in fata sa, intrebare ce suna astfel: “Ce este iubirea, Parinte?” – Iar Parintele Justin mi-a raspuns, marind parca si mai mult lumina ochilor sai albastri: “Iubirea inseamna sa-ti dai viata pentru aproapele.” (vedeti pagina aici).

 

Imediat in spatele troitei, in exact acelasi loc de dinainte de deshumare, mormantul Parintelui Gheorghe Calciu. Citisem atatea in peioada agitata a deshumarii si reinhumarii sale din aprilie 2014, incat nu mai stiam unde se hotarase noul loc de veci. Daca s-ar fi tinut seama pana la capat de scrisoarea-testament lasata de insusi Parintele Calciu, noul loc de veci ar fi trebuit sa fie altul decat cel dintai. Dar iata, ramasitele pamantesti ale Parintelui au fost reasezate in acelasi mormant (foto mai jos).  Nu pot sa nu rememorez la acest moment filmul evenimentelor si argumentatia Monahului Teodot in legatura cu deshumarea pe care el insusi, impeuna cu un alt frate, au savarsit-o…  (filmul evenimentelor – mai jos):

Iata ce scria Parintele Gheorghe Calciu (extras din cartea sa “Cuvinte vii” – Ed. Bonifaciu, 2009):

“Viata mea aici, in Romania, a fost plina de evenimente si mai bune si mai rele. Nu acuz pe nimeni, nu blamez absolut pe nimeni, pentru ca toate acestea au fost trimise de Dumnezeu pentru a ma lucra sufleteste. M-a intrebat cineva daca suferintele din inchisoare m-au ajutat cu ceva. Si i-am raspuns: nu ca m-au ajutat cu ceva, dar eu sunt produsul acestei suferinte. Daca fac ceva, daca sunt ceva, daca vedeti in mine pe cineva, sa stiti ca este datorita suferintei. Fara aceasta suferinta nu am nimic!

Poate ca din toate intrebarile grele pentru persoana umana, suferinta este cea mai inexplicabila. De ce suferinta este necesara? Eu am trait o experienta a suferintei si m-am imbogatit sufleteste si cred ca suferinta era necesara pentru mine. Dar este foarte greu sa accepti lucrul acesta. Cand eram in inchisoare, ne intrebam unii pe altii toti fratii din inchisoare: de ce suferinta, de ce noi? Din toate milioanele de romani, de ce ne-au ales pe noi ca sa suferim? Care este sensul? Si Dumnezeu nu ne descopera nimic din intentiile Lui. Strigam in fiecare zi catre Dumnezeu ca sa ne dea mai putina suferinta si El parca ne incarca mai mult cu suferinta.

Si dupa ce am iesit din inchisoare am purtat in mine acest semn al durerii care parca imi marcase toata viata mea. Dupa a doua inchisoare am plecat in Occident, am calatorit prin toate tarile din Europa, America si am vorbit despre ce s-a intampla in Romania. Intentia mea a fost aceasta: nu pot sa tac atata vreme cat in Romania exista suferinta, exista injustitie, comunism, distrugerea bisericilor si distrugerea personalitatii umane. In aceasta peregrinare a mea am ajuns la o manastire si am adormit in biblioteca manastirii. Era o manastire catolica. Si in biblioteca am gasit, intre mai multe carti, o carticica mica cu cugetari crestine, cu apoftegme. Am deschis din intamplare la un loc dintr-o pagina unde am vazut o cugetare a lui Paul Claudel, un scriitor celebru francez. El zicea asa: ‘Dumnezeu nu a venit in lume pentru a eradica suferinta, Dumnezeu nu a venit in lume nici macar ca sa o explice. Dumnezeu a venit in lume ca sa umple suferinta umana cu prezenta Lui.’

Ati auzit? Sa umple suferinta umana cu prezenta Lui! Si atunci am inteles ca in momentele cand plangeam, sau cand ne revoltam, sau cand strigam: ‘Doamne, ce faci cu noi?!…’, El era in noi mai mult decat in toti ceilalti, cu toate pacatele noastre, cu neputintele noastre. El umplea suferinta noastra cu prezenta Lui. Atunci am inteles exact adancul talcului acestei suferinte: Dumnezeu este prezent in noi!”

Mormantul Parintelui Gheorghe Calciu – acelasi si dupa reinhumarea din aprilie 2014

 

La doua randuri dincolo de Parintele Gheorghe Calciu, si mai la o parte, a fost inmormantata sotia sa Adriana, care i-a impartasit zilele grele ale vietii, cu dragoste si cu devotament. Dupa plecarea la Domnul a Parintelui Calciu, Parintele Justin Parvu a primit-o si gazduit-o pe Doamna Adriana la caminul de varstnice arondat Manastirii de la vale, cea de maici de la Petru Voda, azi cu denumirea de Manastirea Paltin. Era si dumneaei foarte bolnava, un Alzheimer cu radacini probabile in suferinta uriasa traita alaturi de omul harazit ei de Dumnezeu. Probabil ca la rastimpuri, acolo, in caminul de varstnici de la maici, unde si Parintele Justin si-a avut chilia sa in ultmii patru ani de viata, Parintele Justin o vizita pentru un cuvant de alinare si de fratietate, dupa trecerea Dincolo a Parintelui Gheorghe…

Dumnezeu sa ii odihneasca pe toti in pace!

Post scriptum:

Frunzaresc azi cartea profesoarei Gratia Lungu Constantineanu, “Parintele Justin Parvu – Viata si invataturile unui marturisitor” (Ed. Haritina, Iasi, 2008). La capitolul despre Parintele Gheorghe Calciu, respectiv la pag. 447, se gaseste textul scrisorii semnat la 12 noiembrie 2006 de Parintele Calciu, la Spitalul Militar din Bucuresti unde isi traia ultimele zile din Romania – scrisoare cu titlul “INDRUMARI PENTRU FAMILIE SI BISERICA PRIVITOARE LA MOARTEA MEA“, in care se gaseste urmatorul paragraf extrem de important:

“Mai intai sa stiti ca Parintele Staret al Manastirii Petru Voda, Arhimandritul Justin Parvu ne-a acordat in cimitirul Manastirii doua gropi alaturate, pentru ca asa am cum trait in viata sa fiu si-n moarte cu sotia mea Adriana, care m-a ajutat in imprejurarile grele cu un curaj pe care inainte de aceste imprejurari nici nu i l-am banuit. La capatai va fi o singura cruce de piatra pe care vor fi scrise numele noastre, data nasterii si a decesului si un indemn catre cei care ne vor vizita mormantul sa se roage pentru noi.”

Poate ca nu va mai fi multa vreme si dorinta Parintelui Calciu va fi implinita de obstea Manastirii Petru Voda.

Mormantul preotesei Adriana Calciu (in planul fata), vecin pe diagonala si la distanta de o alta cruce, cu al sotului sau Parintele Gheorghe Calciu (cel din stanga, fundal), 

 

 

Eroine – sotii de eroi… doamna preoteasa Adriana Calciu, sotia Parintelui Gheorghe Calciu

Preiau de pe blogul scriitorului Razvan Codrescu vestea de azi a trecerii Dincolo a sotiei Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, preoteasa Adriana. In mod oficial, vestea a aparut anuntata pe site-ul Manastirii Petru Voda inca de ieri, 29 aprilie 2014, ziua savarsirii din aceasta viata a doamnei Calciu (vedeti aici).

Aflasem nu demult ca inca traia, bolnava de Alzheimer, ingrijita fiind cu dragoste si cinstire – la azilul de batrane de la Manastirea de maici Paltin-Petru Voda, sotia Parintelui Gheorghe Calciu. Parintele Justin Parvu, la rugamintea Parintelui Calciu, incuviintase cu drag gazduirea sa acolo, dupa ce sotul sau si-a gasit locul de veci in cimitirul manastirii de calugari de la Petru Voda (fiul acestora fiind in SUA si nedorind intoarcerea in Romania). Am avut chiar o intentie de a incerca sa o cunosc pe preoteasa Adriana, sa imi fie ingaduita o scurta intalnire. Insa am aflat ca doamna Calciu se gasea deja de anul trecut, intr-o stare avansata a bolii, motiv pentru care vizita mea devenea imposibila. Recunosc ca, dupa ce am citit despre viata Parintelui Calciu, as fi voit sa vad macar pentru cateva clipe, modelul exemplar al sotiei crestine, al femeii romance care a impartit Iadul cu sotul sau, care i-a impartasit soarta fara cartire, iubindu-l si urmandu-l, asteptandu-l si rugandu-se odata cu el, in numerosii ani de chin si groaza. Despre Parintele Gheorghe Calciu s-au scris si s-au spus deja multe, desi, raportat la necesitate, extrem de putine, inca – si inca si mai infime, raportat la statura sa spirituala si morala!  Insa despre sotiile martirilor credintei stramosesti care au indurat atrocitatile fara seaman ale regimului si ale detentiei bolsevice/comuniste, s-a spus si s-a scris nedrept de putin! Poate ca din timp in timp, a venit si vremea unor astfel de marturii. Cu siguranta, nu sunt doar necesare, ci izbavitoare pentru noi, cei de azi… Suntem in asteptarea lor…

Preoteasa Adriana Calciu a trecut la Domnul la doar cateva zile de la ziua onomastica din acest an, 2014, a sotului sau, Parintele Gheorghe, zi in care obstea de la Petru Voda, impreuna cu Parintele Staret Hariton Negrea, au savarsit  “prăznuirea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe si pomenirea Sfinţilor din închisori şi a Părintelui Gheorghe Calciu, care au dat mărturia cea mai bună pentru Învierea lui Hristos, acum doar cîteva zeci de ani” (vedeti aici). Si-a urmat sotul Dincolo dupa 8 ani de zile. Domnul sa ii ierte si sa ii aiba in grija Sa, in Ceruri! 

Mormantul Parintelui Gheorghe Calciu, unde va fi ingropata si sotia sa, Adriana (cimitirul Manastirii Petru Voda, jud. Neamt)

Bisericuta de lemn de la manastirea Paltin-Petru Voda si azilul pentru batrane din spatele bisericii unde si-a trait ultimii ani de viata, aproape de locul de veci al sotului sau, preoteasa Adriana Gheorghe Calciu

Regasire la manastirea de maici Paltin – Petru Voda

Din timp in timp, sufletul meu gaseste ragaz de inchinare si de trecere prin Petru Voda, de cand acolo am intalnit un sfant in viata. Acum, sfantul acela a trecut la Domnul, dar tot ce a lasat in urma e numai bucurie, lumina, nadejde. Parintele Justin Parvu este prezent, poate chiar mai prezent ca inainte – cand era Aici, in locurile sale dragi din Neamt, dar mai ales in oamenii in care a incrustat taria si invatatura sa. “Veniti de luati nadejde, veniti de luati curaj!” – pare ca rosteste de dincolo de vami vocea blanda a Parintelui. Cei care au urechi de-auzit, aud…

Intai am urcat la manastirea de calugari de la Petru Voda, unde Parintele Justin se odihneste sub cetina presarata cu flori si sarutari si inchinari neincetate, in latura bisericii sale dragi. Abia ingenunchiata la mormant, am si primit semn de-ntampinare, in nevrednicia mea fara margini: aparuse brusc, parca de nicaieri, unul dintre cei mai apropiati ucenici ai parintelui din ultimii sai ani de vietuire pamanteasca – cel care a fost martorul si confidentul fiecarei batai de inima din viata aceasta trupeasca a omului care a fost Parintele Justin – ucenicul sau de ajutorare, Parintele Gurie. L-am privit pret de cateva minute inchinandu-se la mormant cu dragostea si dorul acela pe chip, care nu se pot descrie… Imparteam, in inchinare, din darul Parintelui, inclinarea fruntii si dorul, dar cat de mare trebuie sa fi fost dorul acestui ucenic al sau?… Aveam sa aflu ca nici macar obstea nu stia ca tocmai revenise din Israel… Iar eu, “ma nimerisem” acolo, chiar atunci. Asa ma-ntampinase Parintele Justin, pe care avusesem ignoranta indrazneala sa-l intreb, cand m-a primit, privindu-i ochii albastri: “Ce este iubirea, Parinte?”… In curtea bisericii de la Petru voda – liniste, in biserica liniste. Flori si ghivece inviorau mai mult ca pana acum tot locul. Am coborat apoi in cimitir. Pace… Crucile verzi, legamant peste timp ca fratii nu se uita nicicand. In ograda de jos a Parintelui Justin si-au cerut somnul de veci, in tihna si sub ocrotire neclinitita, Parintele Gheorghe Calciu, Radu Gyr, si-atatia altii. Numai ei, cu totii, stiu ce au impartit in anii cumpliti ai inchisorilor contra-nationale, despre care noi ne-nfioram numai citind. Ce stim noi?…

Apoi am coborat la vale, la manastirea de maici, la Paltin,  unde cu patru ani in urma traisem prima zguduire serioasa in fata lui Dumnezeu. Trairi pe care abia azi incep sa le pricep, si al caror sens se reveleaza lent, zabavnic. Usa larga a bucuriei se deschide si aici. Maica Mariami, cu fata cea mai luminoasa pe care o cunosc la vreo monahie, te intampina totdeauna daruind. Tu daruiesti copiilor din centrul de ingrijire cele materiale, iar maica-mama Mariami multumeste daruiund insutit. La Maica Mariami am gasit eu mereu, materializat desavarsit, “mestesugul bucuriei” (pe care il defineste  o alta monahie draga sufletului meu, Maica Siluana Vlad). In ragazul ei, uneori mai scurt, alteori mai lung, Maica Mariami ofera. Cu Maica Mariami dialogul se leaga usor, rapid. Stie sa iese in intampinare si sa bucure. De asta data, timpul i-a permis un dialog care pe mine m-a umplut de stari adanci, rare, coplesitoare. Amintiri si ganduri despre Parintele Gheorghe Calciu – cum l-a cunoscut, despre sotia dumnealui, azi in varsta de 89 de ani, bolnava de o boala grea si ingrijita acolo, in aceeasi ograda nemarginita a Parintelui Justin, despre familia unui asemenea om, care a cunoscut inchisorile ca nimeni altul, 24 de ani de detentie, in total… Maica Mariami crede in oameni, crede in suflete, crede in Romania! Tot ce a atins cu duhul Parintele Justin, s-a transformat in aur, aurul credintei fara margini. Ei toti, acolo, la Paltin si la Petru Voda au aceeasi stare, a biruintei si a frumusetii dobandite! Am fost apoi partasa rememorarii celui mai pretios cadou primit vreodata de Maica Mariami – si nu am putut decat sa simt ca sufletul meu nu mai incape in el insusi. Este greu, imposibil, sa exprimi in cuvinte acest fel de dialog, de traire, de schimb tainic intre oameni. Maica Mariami face parte din grupul primelor patru traitoare de la manastirea de vale (azi Paltin) si este deci radacina vie si adanca in care ancoreaza azi o obste de 160 de maici. Povestea inceputului nu cred ca ar spune-o altfel decat tot in nemarginita seninatate, care o caracterizeaza. Si totusi, povestea e departe de a fi una usoara (a fost depanata de Maica Stareta Justina, cu ceva timp in urma – link aici). In bisericuta de lemn, cand intri la rugaciune, simti parca povara multora din cele care au poposit vremelnic ori pentru un timp mai lung, aici. Caci nimeni nu a fost alungat, toate cele care au dorit sa ramana, au ramas. Aceasta era nemarginita dragoste si mila a Parintelui Justin, de a primi pe oricine, oricat. Azi, o noua bisericuta de lemn este in constructie in imediata apropiere a trapezei. Cladirea de langa poarta de intrare este finalizata, si la parter se gaseste magazinul cu produsele naturiste ale locului. Florile, in numar mare, au inceput sa fie de-acum starornicite si aici in ghivece, iar pe marginea drumului au aparut ladite de lemn lacuit, pentru flori. Aici totul este in miscare, in prefacere, in evolutie. Si, vorba Maicii Mariami: “acum ne dam noi examenul, acum cand Parintele Justin nu mai este aici…” Am plecat de la Manastirea Paltin-Petru Voda cu impresia clara a desprinderii de mine insami. O altfel de desprindere decat cea de acum 4 ani, dar tot zguduitoare pana in strafunduri. De data aceasta, in explozii de lumina…

Fotografii de la Manastirea Paltin – Petru Voda, 2 octombrie 2013: