anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Meditatii de toamna ale Parintelui Savatie Bastovoi

on October 11, 2015

Textele de mai jos si fotografiile dupa lucrarile Parintelui Savatie sunt reproduse (cu multumiri!) de aici.

Despre greșeli și ceea ce urmează după ele

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 30 septembrie 2015

Există lucruri irecuperabile. Oamenii sînt recuperabili întotdeauna.

Atunci cînd cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Greșelile făcute în urma unui conflict de conștiință, nasc un lanț nesfîrșit de alte greșeli, care sfîrșesc într-o înfrîngere totală. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma.

Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: pînă la urmă el face o gaură murdară în hîrtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate.

Am cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atît de bine greșeala tinereții lor, încît au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pămînt, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă.

Atunci cînd Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mîncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicînd: ”femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna.

Pînă la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. A părea – iată începutul minciunii.

”Oricine dorește să-și scape sufletul său, îl va pierde și oricine se va lepăda de sine, va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decît la adevăr, își va pierde și numele și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început.

Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pămînt, decît omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decît omul care adună pămînt în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.

***

savatie3

Pe cît de indiferent ești la laude, pe atît de tare vei fi la vorbirea de rău

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 30 septembrie 2015

A suferi atunci cînd afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întîmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul pînă la această veste neplăcută. Sîntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sînt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu.

Sînt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe – se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămîn ceea ce sînt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, mai bine zis, pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decît să te judeci prin comparație – se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele de care au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.

A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decît a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. ”Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sînt mai expuși pericolelor decît cei vorbiți de rău.

Dacă ați auzi cu cîte laude sînt înconjurați oamenii răi de cei ce mănîncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa sa.

În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sînt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?

Omul se cunoaște după felul cum reacționează la defăimare, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.

Oamenii sînt lingușitori din fire, de aceea majoritatea oamenilor trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci cînd se întîlnesc, toți își zîmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte te-au bîrfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar cîți ajung să-și piardă cumpătul atunci cînd află că au fost trădați, mințiți, vînduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni. Lucrul acesta nu s-ar întîmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.

Dacă vrei să știi cît de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cît de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care pot duce.

***

savatie11

Despre relele aduceri aminte

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 2 octombrie 2015

Întrebarea dacă amintirile fac parte din viața noastră, sau nu, e ceva la care m-am gîndit adeseori. Pe deoparte, sîntem făcuți din amintiri: amintirile ne mișcă, amintirile ne opresc. Amintirile bune ne dau curaj, amintirile rele ne opresc să repetăm aceleași greșeli. Pe de altă parte, amintirile sînt ceva ce nu mai există în fapt.

Totul e simplu în privința amintirilor, dacă nu ar fi lucrurile pe care le uităm. Sînt atîtea lucruri pe care le uităm. Pînă la urmă, noi, sau ceva din noi, alegem ce rămîne pentru noi o amintire și ce se dă uitării. Și dacă amintirile noastre se stochează selectiv, atunci ele nu sînt neapărat o parte din făptura noastră, mai bine spus sînt doar niște frînturi, nu întotdeauna cele mai fericite, sau de regulă nefericite.

Poate că amintirile nu înseamnă nimic? Poate sînt doar niște închipuiri hrănite de noi, umflate, crescute, pînă cînd devin mai mari decît noi înșine, decît unii dintre noi, pînă ne înghit cu totul și ne fac și pe noi o parte din trecut, a propriului trecut, a unui trecut neîntreg, fărîmițat, un trecut care există doar în amintiri.

Rugăciunile vechilor asceți, păstrate în rînduielile creștinilor ortodocși pînă în zilele noastre, conțin multe referiri la gîndurile rele, la obiceiurile nepotrivite și la amintiri. În una din rugăciunile de taină citite de preot la Vecernie se cere izbăvire de ”relele aduceri aminte”.

Amintirile sînt văzute ca arme în mîinile demonilor cu care luptă împotriva noastră.

Nu este nimic mai cumplit decît sfîșierea gîndurilor care se pricinuiește unui suflet întristat și neîncrezător în Dumnezeu. Omul chinuit de gînduri poate răbda foame, nesomn și frig, fără ca măcar să bage de seamă. Un om disperat se aruncă în luptă fără nici o reținere, sare de la înălțimi, intră în foc, își pune capăt vieții. Iuda este un om ucis de propriile gînduri.

Totuși, asceții din Pustia Egiptului luau în derîdere atacurile gîndurilor. Pentru ei, amintirile sînt ca păsările care zboară pe cer căutînd să-și facă cuib în inima noastră. Cu alte cuvinte, între noi și amintirile noastre este tot atîta înrudire cît între o pasăre care zboară pe cer și o grămadă de paie.

Dacă oamenii ar fi preocupați de ceea ce trebuie să facă și unde trebuie să ajungă, amintirile ar dispărea din mințile și inimile lor în chip firesc, căci ar fi date afară de preaplinul rîvnei cu care își trăiesc viața.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: