anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Maica Siluana Vlad: conferinta “Despre prietenie sau cum sa nu calatorim singuri”, tabara de la Nemtisor, 21-24 iulie 2016

Cititi si aici…

Leave a comment »

Mi-a placut mult…

… cuvantul de intampinare al unei carti noi, pe care n-am citit-o inca: “Vino, Doamne…!” – de Lidia Popița Stoicescu:

Creat de Dumnezeu să fie liber în opțiunile existențiale, omul rămâne liber și în ce privește corectarea erorilor vieții sale. Important de subliniat este faptul că într-un asemenea moment decisiv, omul este singur! Nimeni nu poate decide pentru el. Și se află singur, față în față cu societatea, care adesea îi întoarce spatele, pentru simplu motiv că acesta nu mai vrea să meargă în aceeași direcție cu ea.

Un singur strigăt ar putea, totuși, să-l salveze de această singurătate: Vino, Doamne…!

DSC06899

Iisus Pantocrator – fresca in Catedrala Reintregirii Neamului si a Incoronarii – din Alba Iulia, autor: Costin Petrescu, cca. 1921

Leave a comment »

Meditatii de toamna ale Parintelui Savatie Bastovoi

Textele de mai jos si fotografiile dupa lucrarile Parintelui Savatie sunt reproduse (cu multumiri!) de aici.

Despre greșeli și ceea ce urmează după ele

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 30 septembrie 2015

Există lucruri irecuperabile. Oamenii sînt recuperabili întotdeauna.

Atunci cînd cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Greșelile făcute în urma unui conflict de conștiință, nasc un lanț nesfîrșit de alte greșeli, care sfîrșesc într-o înfrîngere totală. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma.

Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: pînă la urmă el face o gaură murdară în hîrtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate.

Am cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atît de bine greșeala tinereții lor, încît au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pămînt, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă.

Atunci cînd Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mîncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicînd: ”femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna.

Pînă la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. A părea – iată începutul minciunii.

”Oricine dorește să-și scape sufletul său, îl va pierde și oricine se va lepăda de sine, va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decît la adevăr, își va pierde și numele și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început.

Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pămînt, decît omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decît omul care adună pămînt în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.

***

savatie3

Pe cît de indiferent ești la laude, pe atît de tare vei fi la vorbirea de rău

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 30 septembrie 2015

A suferi atunci cînd afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întîmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul pînă la această veste neplăcută. Sîntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sînt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu.

Sînt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe – se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămîn ceea ce sînt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, mai bine zis, pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decît să te judeci prin comparație – se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele de care au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.

A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decît a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. ”Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sînt mai expuși pericolelor decît cei vorbiți de rău.

Dacă ați auzi cu cîte laude sînt înconjurați oamenii răi de cei ce mănîncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa sa.

În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sînt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?

Omul se cunoaște după felul cum reacționează la defăimare, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.

Oamenii sînt lingușitori din fire, de aceea majoritatea oamenilor trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci cînd se întîlnesc, toți își zîmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte te-au bîrfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar cîți ajung să-și piardă cumpătul atunci cînd află că au fost trădați, mințiți, vînduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni. Lucrul acesta nu s-ar întîmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.

Dacă vrei să știi cît de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cît de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care pot duce.

***

savatie11

Despre relele aduceri aminte

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 2 octombrie 2015

Întrebarea dacă amintirile fac parte din viața noastră, sau nu, e ceva la care m-am gîndit adeseori. Pe deoparte, sîntem făcuți din amintiri: amintirile ne mișcă, amintirile ne opresc. Amintirile bune ne dau curaj, amintirile rele ne opresc să repetăm aceleași greșeli. Pe de altă parte, amintirile sînt ceva ce nu mai există în fapt.

Totul e simplu în privința amintirilor, dacă nu ar fi lucrurile pe care le uităm. Sînt atîtea lucruri pe care le uităm. Pînă la urmă, noi, sau ceva din noi, alegem ce rămîne pentru noi o amintire și ce se dă uitării. Și dacă amintirile noastre se stochează selectiv, atunci ele nu sînt neapărat o parte din făptura noastră, mai bine spus sînt doar niște frînturi, nu întotdeauna cele mai fericite, sau de regulă nefericite.

Poate că amintirile nu înseamnă nimic? Poate sînt doar niște închipuiri hrănite de noi, umflate, crescute, pînă cînd devin mai mari decît noi înșine, decît unii dintre noi, pînă ne înghit cu totul și ne fac și pe noi o parte din trecut, a propriului trecut, a unui trecut neîntreg, fărîmițat, un trecut care există doar în amintiri.

Rugăciunile vechilor asceți, păstrate în rînduielile creștinilor ortodocși pînă în zilele noastre, conțin multe referiri la gîndurile rele, la obiceiurile nepotrivite și la amintiri. În una din rugăciunile de taină citite de preot la Vecernie se cere izbăvire de ”relele aduceri aminte”.

Amintirile sînt văzute ca arme în mîinile demonilor cu care luptă împotriva noastră.

Nu este nimic mai cumplit decît sfîșierea gîndurilor care se pricinuiește unui suflet întristat și neîncrezător în Dumnezeu. Omul chinuit de gînduri poate răbda foame, nesomn și frig, fără ca măcar să bage de seamă. Un om disperat se aruncă în luptă fără nici o reținere, sare de la înălțimi, intră în foc, își pune capăt vieții. Iuda este un om ucis de propriile gînduri.

Totuși, asceții din Pustia Egiptului luau în derîdere atacurile gîndurilor. Pentru ei, amintirile sînt ca păsările care zboară pe cer căutînd să-și facă cuib în inima noastră. Cu alte cuvinte, între noi și amintirile noastre este tot atîta înrudire cît între o pasăre care zboară pe cer și o grămadă de paie.

Dacă oamenii ar fi preocupați de ceea ce trebuie să facă și unde trebuie să ajungă, amintirile ar dispărea din mințile și inimile lor în chip firesc, căci ar fi date afară de preaplinul rîvnei cu care își trăiesc viața.

Leave a comment »

Profesorul Nichifor Crainic despre gandirea “parintelui filosofiei mistice” – Dionisie Areopagitul

Paragrafele de mai jos sunt extrase din eseul  “Dionisie Areopagitul” – publicat de profesorul Nichifor Crainic in revista GANDIREA, nr. 4-5, aprilie-mai 1944, pag. 185-196 si cuprins in cartea “Cursurile de mistica” – de Nichifor Crainic, Ed. Deisis, Sibiu, 2010 sub ingrijirea teologului diacon Ioan I Ica jr. Fotografiile despartitoare sunt din colectia personala.

***

DSC06877

“Dionisie Areopagitul e părintele filosofiei noastre mistice. Opera lui, învăluită în mister nepătruns, şi nelegată încă de un timp anumit, a fost menită să vorbească la fel oricărui veac, ca un glas ce vine parcă de dincolo de timp şi de spaţiu. Autor necunoscut cu o operă arhicunoscută, am putea spune că el realizează omeneşte o înălţătoare asemănare cu Dumnezeu, pe care nu-l vedem şi nu-l cunoaştem în fiinţa sa intimă, dar îl ghicim resfrânt ca într’o oglindă în făptura sa, care e lumea unde trăim. Tocmai despre acest Dumnezeu necunoscut, despre care apostolul Pavel spune că locuieşte într’o lumină inaccesibilă minţii omeneşti, ne vorbeşte Dionisie Areopagitul şi despre căile revelate în scriptură ca să ajungem la lumina lui mântuitoare. […] Dionisie Areopagitul e un om excepţional de învăţat, care cunoaşte toată filosofia păgână şi creştină, şi care stăpâneşte Biblia, până în amănunţimile ultime, cu o exemplară siguranţă. […]

DSC06893

Dionisie cunoaşte tot tragismul acestor încercări şi, raportându-le la certitudinea revelaţiei creştine, le vede limitele şi mizeria organică. Cugetarea omenească lucrând autonom poate fi o expresie a dorului firesc de Dumnezeu, dar nu o cale de ajungere la adevărul absolut. Dionisie nu dispreţuieşte filosofia păgână, dar ia dintr’însa singurul lucru necesar unui filosof creştin şi anume: tehnica gândirii, partea formală a ei. Căci dacă, în neputinţa noastră de a ajunge la Dumnezeu, Dumnezeu singur ne vorbeşte despre sine prin revelaţie, această revelaţie e măsurată de înţelepciunea divină ca un conţinut convenabil pe cât cu putinţă facultăţilor noastre omeneşti. Tehnica filosofică e, prin urmare, un lucru necesar expunerii sistematice a revelaţiei. E latura cu care omul participă la cugetarea divină ; e ca un vas omenesc în formele căruia se varsă conţinutul revelat. Neoplatonismul observabil în filosofia dionisiană nu se referă la fondul ei, ci la forma tehnică. E limba filosofică a vremii, adecvată la cugetarea creştină.  Dincolo de această înrâurire formală însă, filosofia lui Dionisie e substanţă pur creştină, inspirată din Sfânta Scriptură, din părinţii bisericeşti cari l-au precedat şi din tradiţia tainică la care se referă adeseori. Trebuie să spunem limpede şi răspicat ca uriaşa lui viziune despre univers in raport cu Dumnezeu se razimă, într’un Cuvânt, pe revelaţia divină. Revelaţia e „canonul adevărului”.

DSC06812

[…]  In domeniul cugetării, creştinismul a adus un adevăr cu desăvârşire necunoscut antichităţii păgâne şi anume că inteligenţa omenească e un lucru creat ca şi purtătorul ei, omul. Condiţia de creatură eliberează mintea omenească de iluzia puterii ei absolute, o limitează la propriile ei posibilităţi reale şi o face să se cunoască pe sine însăşi ca atare. […] Limita fiinţei e limita cunoaşterii — iată adevărul revoluţionar, pe care l-a adus creştinismul şi care călăuzeşte cugetarea lui Dionisie Areopagitul şi a tuturor filosofilor creştini ! […] Astăzi în nici un domeniu de activitate spirituală nu se fantazează mai mult decât în filozofie. Sub aparenţa sistemelor de construcţie logică, imaginaţia vagabondează mai fără frâu în spaţiul metafizic decât în artă unde e locul ei. A filozofa Însemnează a ne juca în mod gratuit de-a inteligenţa, fără nicio legătură cu destinaţia omului. Dar acest joc gratuit a pierdut calitatea primordială a filosofiei, care e aceea de a fi o înţelepciune a vieţii. Pentru filosofii din epoca lui Dionisie Areopagitul, chiar dacă aceştia erau păgâni, a filosofa înseamnă a căuta formula unei discipline de viaţă, justificată în transcedent. Scopul adevăratei filosofii, adică al unei filosofii care vrea să fie înţelepciune, nu este acela de a cunoaşte pentru a cunoaşte, ci acela de a recunoaşte în realitatea ultimă modelul universal şi etern de desăvârşire a omului. Acesta e sensul filosofiei creştine a lui Dionisie Areopagitul.

DSC06942

Dar, dacă în condiţia noastră de creatură, limita fiinţei e limita cunoaşterii, cum putem noi să înfrângem această mărginire pentru a găsi realitatea ultimă şi a funda în ea dorul de desăvârşire ? Realitatea ultimă e inaccesibilă minţii omeneşti,  dar această realitate ultimă e Dumnezeu însuş, care singur ni se revelează în Scriptură, unde ne spune : „Eu sunt cel ce sunt”.  Adică : Eu sunt fiinţa supremă şi absolută, din care decurge tot ce există. Ştiinţa noastră despre Dumnezeu, atât câtă o avem, e deci un dar al lud! Dumnezeu, o revelaţie. Insuficienţa cunoaşterii omeneşti, care a dibuit veacuri dearândul pe Dumnezeu, căutându-1 cum caută raza unui proector prin norii văzduhului, îşi găseşte întregirea şi odihna în revelaţia creştină. Revelaţia e principiul oricărei înţelepciuni. Fără ajutorul ei nu se poate filosofa cu adevărat. Presupunând insuficienţa tragică a cunoaşterii pur omeneşti, Dionisie îmbrăţişează cu entuziasm sacru adevărul revelat. Acceptarea revelaţiei e un act de credinţă totală, a cărei intensitate şi înflăcărare e cu atât mai mare cu cât suntem mai conştienţi de insuficienţa noastră proprie. Este aceasta o abdicare, este aceasta o diminuare pentru filosof ? Dar eu întreb : întrucât e mai demn să cred, cum fac atâţia cugetători de seamă pe un Aristotel, pe un Descartes sau pe un Kant decât pe Iisus Hristos, prin care ni s’a dat revelaţia lucrurilor ultime, aşa cum niciun geniu omenesc n’a putut-o face? Cine dintre filosofi a săvârşit minuni, cine a schimbat faţa lumii, cine a devenit centrul istoriei omeneşti, cine ne-a vorbit despre tainele cerului şi despre destinele omului dincolo de moarte? Cine a făcut viaţă nouă din cuvântul lui ? Cine a făcut sfinţi din carnea şi din sângele lui ? Acceptarea ‘ revelaţiei divine, ca un element ce dilată personalitatea umană până la dimensiunile sfinţeniei, dă omului o demnitate nouă, pe care niciun gânditor n’a visat-o măcar : demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi mai mult decât atât: demnitatea teandrică  de colaborator al lui Dumnezeu la opera de desăvârşire a făpturii. Dacă Dumnezeu lucrează în lume prin legile universului, el lucrează cu deosebire între oameni prin sfinţii săi, cari i-au realizat chipul şi asemănarea în plinătatea creştină.”DSC06884

1 Comment »