Profesorul Nichifor Crainic despre gandirea “parintelui filosofiei mistice” – Dionisie Areopagitul

Paragrafele de mai jos sunt extrase din eseul  “Dionisie Areopagitul” – publicat de profesorul Nichifor Crainic in revista GANDIREA, nr. 4-5, aprilie-mai 1944, pag. 185-196 si cuprins in cartea “Cursurile de mistica” – de Nichifor Crainic, Ed. Deisis, Sibiu, 2010 sub ingrijirea teologului diacon Ioan I Ica jr. Fotografiile despartitoare sunt din colectia personala.

***

“Dionisie Areopagitul e părintele filosofiei noastre mistice. Opera lui, învăluită în mister nepătruns, şi nelegată încă de un timp anumit, a fost menită să vorbească la fel oricărui veac, ca un glas ce vine parcă de dincolo de timp şi de spaţiu. Autor necunoscut cu o operă arhicunoscută, am putea spune că el realizează omeneşte o înălţătoare asemănare cu Dumnezeu, pe care nu-l vedem şi nu-l cunoaştem în fiinţa sa intimă, dar îl ghicim resfrânt ca într’o oglindă în făptura sa, care e lumea unde trăim. Tocmai despre acest Dumnezeu necunoscut, despre care apostolul Pavel spune că locuieşte într’o lumină inaccesibilă minţii omeneşti, ne vorbeşte Dionisie Areopagitul şi despre căile revelate în scriptură ca să ajungem la lumina lui mântuitoare. […] Dionisie Areopagitul e un om excepţional de învăţat, care cunoaşte toată filosofia păgână şi creştină, şi care stăpâneşte Biblia, până în amănunţimile ultime, cu o exemplară siguranţă. […]

Dionisie cunoaşte tot tragismul acestor încercări şi, raportându-le la certitudinea revelaţiei creştine, le vede limitele şi mizeria organică. Cugetarea omenească lucrând autonom poate fi o expresie a dorului firesc de Dumnezeu, dar nu o cale de ajungere la adevărul absolut. Dionisie nu dispreţuieşte filosofia păgână, dar ia dintr’însa singurul lucru necesar unui filosof creştin şi anume: tehnica gândirii, partea formală a ei. Căci dacă, în neputinţa noastră de a ajunge la Dumnezeu, Dumnezeu singur ne vorbeşte despre sine prin revelaţie, această revelaţie e măsurată de înţelepciunea divină ca un conţinut convenabil pe cât cu putinţă facultăţilor noastre omeneşti. Tehnica filosofică e, prin urmare, un lucru necesar expunerii sistematice a revelaţiei. E latura cu care omul participă la cugetarea divină ; e ca un vas omenesc în formele căruia se varsă conţinutul revelat. Neoplatonismul observabil în filosofia dionisiană nu se referă la fondul ei, ci la forma tehnică. E limba filosofică a vremii, adecvată la cugetarea creştină.  Dincolo de această înrâurire formală însă, filosofia lui Dionisie e substanţă pur creştină, inspirată din Sfânta Scriptură, din părinţii bisericeşti cari l-au precedat şi din tradiţia tainică la care se referă adeseori. Trebuie să spunem limpede şi răspicat ca uriaşa lui viziune despre univers in raport cu Dumnezeu se razimă, într’un Cuvânt, pe revelaţia divină. Revelaţia e „canonul adevărului”.

[…]  In domeniul cugetării, creştinismul a adus un adevăr cu desăvârşire necunoscut antichităţii păgâne şi anume că inteligenţa omenească e un lucru creat ca şi purtătorul ei, omul. Condiţia de creatură eliberează mintea omenească de iluzia puterii ei absolute, o limitează la propriile ei posibilităţi reale şi o face să se cunoască pe sine însăşi ca atare. […] Limita fiinţei e limita cunoaşterii — iată adevărul revoluţionar, pe care l-a adus creştinismul şi care călăuzeşte cugetarea lui Dionisie Areopagitul şi a tuturor filosofilor creştini ! […] Astăzi în nici un domeniu de activitate spirituală nu se fantazează mai mult decât în filozofie. Sub aparenţa sistemelor de construcţie logică, imaginaţia vagabondează mai fără frâu în spaţiul metafizic decât în artă unde e locul ei. A filozofa Însemnează a ne juca în mod gratuit de-a inteligenţa, fără nicio legătură cu destinaţia omului. Dar acest joc gratuit a pierdut calitatea primordială a filosofiei, care e aceea de a fi o înţelepciune a vieţii. Pentru filosofii din epoca lui Dionisie Areopagitul, chiar dacă aceştia erau păgâni, a filosofa înseamnă a căuta formula unei discipline de viaţă, justificată în transcedent. Scopul adevăratei filosofii, adică al unei filosofii care vrea să fie înţelepciune, nu este acela de a cunoaşte pentru a cunoaşte, ci acela de a recunoaşte în realitatea ultimă modelul universal şi etern de desăvârşire a omului. Acesta e sensul filosofiei creştine a lui Dionisie Areopagitul.

Dar, dacă în condiţia noastră de creatură, limita fiinţei e limita cunoaşterii, cum putem noi să înfrângem această mărginire pentru a găsi realitatea ultimă şi a funda în ea dorul de desăvârşire ? Realitatea ultimă e inaccesibilă minţii omeneşti,  dar această realitate ultimă e Dumnezeu însuş, care singur ni se revelează în Scriptură, unde ne spune : „Eu sunt cel ce sunt”.  Adică : Eu sunt fiinţa supremă şi absolută, din care decurge tot ce există. Ştiinţa noastră despre Dumnezeu, atât câtă o avem, e deci un dar al lud! Dumnezeu, o revelaţie. Insuficienţa cunoaşterii omeneşti, care a dibuit veacuri dearândul pe Dumnezeu, căutându-1 cum caută raza unui proector prin norii văzduhului, îşi găseşte întregirea şi odihna în revelaţia creştină. Revelaţia e principiul oricărei înţelepciuni. Fără ajutorul ei nu se poate filosofa cu adevărat. Presupunând insuficienţa tragică a cunoaşterii pur omeneşti, Dionisie îmbrăţişează cu entuziasm sacru adevărul revelat. Acceptarea revelaţiei e un act de credinţă totală, a cărei intensitate şi înflăcărare e cu atât mai mare cu cât suntem mai conştienţi de insuficienţa noastră proprie. Este aceasta o abdicare, este aceasta o diminuare pentru filosof ? Dar eu întreb : întrucât e mai demn să cred, cum fac atâţia cugetători de seamă pe un Aristotel, pe un Descartes sau pe un Kant decât pe Iisus Hristos, prin care ni s’a dat revelaţia lucrurilor ultime, aşa cum niciun geniu omenesc n’a putut-o face? Cine dintre filosofi a săvârşit minuni, cine a schimbat faţa lumii, cine a devenit centrul istoriei omeneşti, cine ne-a vorbit despre tainele cerului şi despre destinele omului dincolo de moarte? Cine a făcut viaţă nouă din cuvântul lui ? Cine a făcut sfinţi din carnea şi din sângele lui ? Acceptarea ‘ revelaţiei divine, ca un element ce dilată personalitatea umană până la dimensiunile sfinţeniei, dă omului o demnitate nouă, pe care niciun gânditor n’a visat-o măcar : demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi mai mult decât atât: demnitatea teandrică  de colaborator al lui Dumnezeu la opera de desăvârşire a făpturii. Dacă Dumnezeu lucrează în lume prin legile universului, el lucrează cu deosebire între oameni prin sfinţii săi, cari i-au realizat chipul şi asemănarea în plinătatea creştină.”

Experienta limita a marelui teolog roman Nichifor Crainic, in legatura cu operatia sa pe creier, suferita in 1942

Am citit de curand volumul “Zile albe, zile negre. Memorii“- al uneia dintre cele mai mari personalitati teologice, culturale si politice ale perioadei interbelice – profesorul Nichifor Crainic.  Editia a aparut de curand, la Editura Floare Albă de Colț (Bucuresti, 2015) –  sub ingrijirea teologului Florin Dutu. Este o carte care aduce la lumina pretioase si absolut inedite informatii ale timpului, dar si fragmente de istorie traita pana la radacini, si repovestita, deoarece autorul  a evoluat pornind din mediul simplu taranesc romanesc si a ajuns in mediile elitiste ale vremii, intrand in cercurile cele mai inalte ale puterii din statul roman. Dincolo de – adesea insolitele – rememorari si cronici, am gasit consemnat de profesorul de mistica ortodoxa Nichifor Crainic, un fragment foarte interesant din viata personala despre propria experienta la limita mortii – cu care s-a intalnit in 1942, cand a suferit mai multe interventii chirurgicale extreme la nivelul capului. Cunoscut si drept unul dintre remarcabilii profesori de teologie mistica si mistica germana pe care i-a avut Romania si chiar Europa (despre care Parintele Dumitru Staniloae gasea cu toate ocaziile cele mai reverentioase cuvinte iar Parintele Arsenie Boca avea cea mai adanca stima si condescendenta), marturia sa despre experienta personala a mortii se constituie intr-o valoroasa descriere a ceea ce suntem aici pe pamant…

Primind acordul editorului Florin Dutu (caruia ii multumesc si aici) pentru reproducerea textului, redau mai jos un mic fragment din carte (cu sublinierile mele), cu privire la acest subiect special:

„Misticii, aceste bufiniţe agere, care scrutează mai adânc ca oricine străfundul de taină al sufletului, susţin că sufletul constă din trei categorii de puteri: senzaţiile de la periferia lui, care sunt uşile şi ferestrele prin care lumea din afară năvăleşte înlăuntru, facultăţile superioare, inteligenţa, voinţa şi sentimentul, care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte, iar în adânc un sâmbure spiritual necunoscut ce rămâne ascuns înseşi conştiinţei noastre de noi înşine. Acest sâmbure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de conştiinţă, e însăşi esenţa sufletului, străfundul ori sinea lui divină, altceva decât eul psihologic în sens obişnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafaţă. Poate chipul ascuns faţă de care eul psihologic nu e decât o fotografie în raport cu originalul. Sensibilitatea periferică şi facultăţile superioare, care prefac şi centralizează impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creată, pe câtă vreme, susţin misticii, străfundul inefabil al sufletului, esenţa lui luminoasă, sinea lui necunoscută nu vine în contact cu lumea, ci e o putere întoarsă cu faţa spre Dumnezeu. Funcţia ei e să pipăie prin bezna transcedentă şi să dorească legăturile intime dintre fiinţa omenească şi Creatorul ei. Necunoscut nouă în mod obişnuit, acest tentacul al sufletului, întins spre lumea spirituală de dincolo de noi, se revelează în culminaţia rugăciunii, în contemplaţia extatică sau în mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeşte chipul lui Dumnezeu în om.

În această teorie mistică a sufletului, care fără îndoială e mult mai veridică decât concluziile vagi ale psihologiei zise ştiinţifice, mi s-a părut că zăresc, cât de cât, o explicaţie a experienţei mele spirituale din timpul operaţiei. Pentru lumea din afară murisem, adică nu mai aveam senzaţii, reprezentări sau idei în legătură cu ea. Sensibilitatea şi facultăţile mele psihologice încetaseră să mai funcţioneze. Conştiinţa de lume dispăruse. Ceea ce este foarte interesant de reţinut este că eu însumi aveam certitudinea neclintită că am murit, că am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pământească. Şi, totuşi, rămăsese ceva viu în mine de vreme ce eram sigur că am murit. Poate că trupul meu era mort, dar spiritul meu era încă viu. Această conştiinţă postumă, supravieţuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenţa lui întoarsă către lumea cealaltă? Căci având certitudinea că am murit, cum puteam să ştiu mai departe că alunec printr-un întuneric orb, cald şi umed? Ştiam sigur că întunericul acesta, prin care lunecam încet şi uşor, e neantul morţii. Şi îmi ziceam: iată, moartea nu e o grozăvie, cum se crede, ci ceva, pe care l-aş numi chiar plăcut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lină prin această beznă caldă şi umedă. Întunericul s-a făcut din ce în ce mai fierbinte şi mai dogoritor. O nelinişte mare m-a cuprins atunci, o panică, pe care n-o pot spune în cuvinte. De unde vine această dogoare ce înfierbântă întunericul prin care lunec? Simt că mă apropii mereu de ea. Fără îndoială, nu poate veni decât sau din flacăra iadului sau din lumina raiului. O nelinişte mare cât Universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacăra iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osândit pe veci sau voi fi mântuit? Cine poate să mă smulgă din chinul acestei incertitudini? Ştiu că alunec mereu spre această dogoare nevăzută, pe care o simt dincolo de întunericul fierbinte şi mai ştiu că dacă sunt abătut la dreapta sau la stânga, spre rai sau spre iad, sentinţa va fi definitivă şi nu se va mai schimba în veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste două absoluturi mă duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am făcut-o! Neliniştea propriei mele sorţi, nesiguranţa aceasta din bezna morţii îmi dau o groază cutremurătoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omeneşti. Nu mi-a fost dat să văd dogoarea de dincolo de întunericul în care alunecam; am simţit-o numai. Experienţa mea s-a sfârşit în această beznă a incertitudinii. Pesemne, în momentul acela am revenit la viaţa în trup.

Dar această experienţă a panicii transcedente, pe care eu am trăit-o în moarte, seamănă cu un moment pe care misticii îl descriu limpede. E momentul când sufletul extatic, purificat total şi desprins din lumea aceasta, n-a ajuns încă la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat între cer şi pământ, sufletul trece prin noaptea de groază a neantului. I se pare că Dumnezeu l-a părăsit şi constată că e singur în abisul incertitudinii. Această panică a incertitudinii am trăit-o, după ce ştiam sigur că am murit pentru lume.

Nu voi face aici consideraţii asupra sufletului care supravieţuieşte trupului, deşi ar fi tocmai cazul. Am vrut să descriu cât se poate de exact o experienţă, o trăire, care e cea mai puternică din viaţa mea. Liber e oricine, dacă îl interesează, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, această experienţă extraordinară mi-a dat dovada mai mult decât toate teoriile din lume că omul e în esenţă spirit şi că spiritual nu moare niciodată.”

Text extras din:  Nichifor Crainic, “Zile albe, zile negre. Memorii“, Ed. Floare Albă de Colț, Bucuresti, 2015, p. 411-414.