anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

“Spiritul ortodoxiei” (partea V) – viziunea Principesei Ileana a Romaniei – publicata in SUA, in 1953

Continuare de aici…

DSC04542“A cincea Sfânta Taină este cea a Preoției. Aceasta este taina prin care Duhul Sfânt, prin punerea-mâinilor episcopilor, dă har și autoritate preotului nou-hirotonit sau noului episcop pentru a realiza ducerea mai departe a misiunii, a tainelor și pentru a coordona viața religioasă a poporului. Prin simpla atingere cu mâinile deja sfintite ale mai-marilor bisercii ortodoxe, această putere spirituală este comunicata persoanei hirotonite, și astfel se asigura continuitatea legala, autoritatea și slujirea Bisericii. (I Timotei 4:14 și 05:22).

Episcopii au acest har, deoarece ei sunt succesorii Apostolilor. Însuși Hristos este Marele nostru Preot. (Evrei 5:4-6). El este sursa întregii puteri și autoritate în Biserica Sa, și a dat putere postolilor de a învăța, de a vindeca, și de a ierta păcatele oamenilor.

Există trei ranguri preotesti: episcopi, preoți și diaconi. Episcopul poate administra toate cele șapte taine; preotul – toate, cu excepția preoției; diaconul este cel care ajuta si asista atât episcopul și cat preotul, dar el însuși nu poate efectua nici una dintre Taine.

Ar fi cazul sa introducem aici si un cuvânt despre rangurile monahale în Biserica Ortodoxă. Aici nu exista ordine diferite, asa cum este cazul in Biserica occidentală  – care separa franciscanii, benedictinii, etc. Există in schimb, în Biserica Răsăriteană, o foarte puternică tradiție monahală. Inca din vremea  Sfantului Antonie cel Mare al Egiptului, toate mănăstirile urmeaza prescripțiile Sfantului Vasile cel Mare. Obiectivul lor principal este rugăciunea contemplativă. Nu există nici un set de reguli pentru probă sau pentru noviciat, ca în Occident. Există trei ranguri monahale: cel mai mic – rasoforul (in greacă: rasophore, in slavă: rejasonosts) – care poate fi acordat la foarte scurt timp după ce aspirantul intră în mănăstire. Cel de al doilea – stavroforul (in greacă: stavrofor, in slava: skhimnik) – poate fi acordat după trei ani, dar numai daca aspirantul are varsta de peste 25 de ani (iar in cazul femeilor – peste 40 de ani). La momentul acordarii acestui rang, persoana depune cele patru jurăminte monahale:  de sărăcie, de ascultare, de castitate și de stabilitate. Pentru a ajunge la rangul al treilea – de schimonah, pe care doar unii, putini, il vor atinge, este nevoie de 20-30 de ani de pregătire. Acești călugări se dedica în întregime  rugăciunii contemplative devenind pustnici și luând jurământ de tăcere. Acesta este punctul culminant pentru care sunt instruiți pe parcursul anilor de disciplină în viața comună a primelor două ranguri. Mulți nu pot trece de primele două ranguri; cu toate acestea, toti sunt călugări; rangul denota pana la urma nivelul de realizare spirituală. Nu toti călugării sunt preoți și nu se face nici o distincție între ei, atunci cand acesta este cazul. Toti episcopii trebuie să fie călugări din primul sau al doilea rang. În cazul în care un episcop ar dori să ajungă la rangul al treilea, el ar trebui să demisioneze din toate funcțiile episcopale și preoțești – cu excepția celebrarii Liturghiei, datorita disciplinei extrem de stricte si severe necesare la acest nivel, si a perioadelor lungi de tăcere.

Multe mănăstiri și schituri se dedica grijii fata bolnavi și suferinzi și educatiei copiilor si tinerilor; insa acestea sunt mereu doar activități secundare. Miezul principal si obiectivul  vieții monahale din Est este  rugăciunea continua și contemplația, indreptarea sufletului tot mai aproape de Dumnezeu.”

Ileana79

Principesa Ileana a Romaniei la Slujba de Inviere – Pasti / mai 1956, la Catedrala Ortodoxa Sf. Dumitru din SUA (cand asupra sa si aspupra unui preot refugiat anti-comunist a avut loc un atentat cu gloante; pentru detalii, vedeti link-ul din primul comentariu de mai jos) – photo courtesy of Tom Kinter

 

3 Comments »

“Spiritul ortodoxiei” (partea IV) – viziunea Principesei Ileana a Romaniei – publicata in SUA, in 1953

Continuare de aici:

DSC04345

Principesa Ileana in 1946 – fotografie existenta la Castelul Bran

Clement din Alexandria a inventat cuvântul “sinergie” (cooperare), pentru a exprima acțiunea acestor două energii: Harul și voința umană. Acest termen și idee … reprezintă azi doctrina Bisericii Ortodoxe cu privire la aceste aspecte . “De aceea,  credinciosul simte ca a fi activ la Liturghie este esențial, iar pregătirea pentru  Impartasanie este cu atentie asteptata si este precedată întotdeauna de o zi de post și de mărturisire.

Desi ortodoxia nu este de acord cu învățătura latină a prefacerii materiei, ea crede că Hristos – care este oferit în misterul Cinei celei de Taină, este cu adevărat acolo prezent… Ortodoxia nu practica cultul elementelor consacrate în afara Liturghiei. Biserica Romană face în continuare o mare diferență în momentul actual, cum că misterul are loc. Ei subliniaza aceasta prin cuvintele utilizate de către preot in timpul slujbei: “Acesta este Trupul Meu … Acesta este Sângele Meu” – in timp ce ortodocșii spun că “sfințirea Sfintelor Daruri funcționează pe tot parcursul Liturghiei, a cărei parte esențiala constă în cuvintele de instituire a Domnului nostru care urmeaza după invocarea Duhului Sfânt și binecuvântarea a elementelor (“epiklesis” – epicleza).

Harul euharistic îndeplinește harul Botezului și al Mirungerii. În misterul Pascal este regăsita Cina Domnului, Patimile și Învierea Sa, insa sacramentul euharistic nu este un scop în sine, ci un mijloc de aducere in realitatea spirituală, mai mare decât sacramentele insele. Comunicand cu Hristos, comunicam cu toți ai săi. “Fiind multi, pentru noi este o singura pâine și un singur trup: căci noi toti impartim din aceeași pâine.” Euharistia este fluxul de viață care curge prin tot corpul Bisericii lui Hristos. Noi nu-l absorbim, ci suntem absoarbiti in el.

Pentru ca omul să fie demn de o atât de mare dragoste, prin care Dumnezeu a dat pe singurul Lui Fiu pentru a ne salva de la păcat și pierzare, ceea ce se intampla este aproape supraomenesc. Nu s-a fi putut implini asa ceva, daca Domnul nostru ar fi instituit, de asemenea, Taina Sfintei Pocăinței, când El ne-a spus să ne mărturisim păcatele unul altuia și-a dat apostolilor Săi puterea de a ierta păcatele. “Luați Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. (Ioan 20:22-23).

Fiecare păcat pe care il facem față de om, il comitem de asemenea împotriva lui Dumnezeu. Nu există nici un păcat care sa nu Il doara pe Dumnezeu. Nu este suficient sa mărturisim și sa acceptam pedeapsa de la persoana vătămata, ci trebuie facuta spovedanie la preot, caci el este succesorul Sfinților Apostoli, care au moștenit spiritual puterea de a ierta păcatele. Există păcate pentru care pare, in înțelegerea umana, sa nu existe nici o iertare. Cu toate acestea, cunoastem multe cazuri de mari păcătoși, care, prin pocăință adevărată au obtinut iertarea păcatelor, și au devenit mari sfinți.

Biserica îndeamnă la mărturisire frecventa, mai ales înainte de Sfânta Împărtășanie și în timpul bolii, astfel incat sufletul sa poata fi oricând gata să stea înaintea scaunului de judecată. Nu este in nici un caz vorba despre controlul de către preot al vieții credincioșilor . Preotul este numai canalul prin care oamenii obțin iertarea lui Dumnezeu. Nu ne spovedim preotului ca o persoană, ci lui Dumnezeu prin preot. Preotul este acolo pentru a ajuta penitentul sa formuleze păcatul lui și să fie transmițătorul vizibil al harului lui Dumnezeu intru iertare. El este vehiculul pe care Hristos l-a instituit în acest scop.

Aici, ca și în toate celelalte Taine, Biserica Ortodoxă ne învață că “Dumnezeu nu este legat de  Sfintele Taine;  există Unul mai mare decât Templul” (Matei 12:06) și mai mare decât Sfintele Taine.” Aceasta inseamna că si atunci cand se întâmpla moartea unei persoane care nu a avut parte de niciuna dintre Taine, Dumnezeu poate ajunge la el, daca sufletul lui este pregătit de dragoste și pocăință. “Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si cat de neintelese sunt caile Lui!” (Romani 11:33). Când El dorește astfel, nu are nevoie de ritualuri vizibile ca să dăruiască darurile Sale.

Biserica Ortodoxă nu are dogma de Purgatoriu. “Potrivit Bisericii Ortodoxe, moartea finalizeaza perioada de probă a omului și imediat după moarte, el este judecat. Soarta lui în eternitate este determinata de starea sa morală in care se gaseste in momentul morții.” “Noi credem că sufletele celor decedați sunt în repaus sau in chin ca la forja, pentru ca imediat după separarea de corp, sunt pronunțate fie de fericirea, fie suferința și durerea, insa mărturisim că nici bucuria, nici condamnarea, nu sunt încă complete. După Invierea de obste, cand sufletul este reunit cu trupul, fiecare va primi măsura deplina a bucuriei sau a condamnarii sale, ca urmare a modului în care el însuși a actionat in viata, bine sau rău. ” (Confesiunile lui Dositei la Sinodul de la Constantinopol, 1672) ..

Biserica Ortodoxă nu declara mai mult sau mai repede decât o fac Evangheliile, cu privire la starea sufletului  între momentul mortii și ziua Judecății. Noi știm că este un Rai și un Iad, și că ele sunt o stare de spirit. “Nu se va zice – iată aici! Sau iată acolo! Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.” (Luca 17:21). Domnul nostru, de asemenea, a spus: “În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă nu ar fi fost așa, v-aș fi spus. Ma duc sa pregătesc un loc pentru tine.” (Ioan 14:2).

De asemenea, credem cu tărie că probarea omului și alegerea lui liberă exista doar aici, pe pământ, și că “puterea lui Hristos de a ierta păcatele este de această parte a mormântului”, după cum spune Teofilact în Luca 05:24, comentând cuvintele lui Hristos (atunci când El spune “că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele”). Observați că numai pe pământ sunt iertate păcatele. Atâta timp cât suntem pe pământ, putem șterge păcatele noastre; după ce am plecat de pe pământ, nu mai suntem capabili să le ștergem prin mărturisire, pentru că ușa este închisă. Androutsos a spus: “iertarea este o iertare și o remisiune completă a tuturor pacatelor  și o restaurare și o revenire la starea de grație “. Mai mult, ideea de aplicare a dreptatii divine prin intermediul pedepsei este străina de concepția ortodoxă a unui Dumnezeu iubitor și limitat in puterile Sale.

Anumite păcate grave sunt de neiertat, nu datorita neputinței lui Dumnezeu sau a Bisericii, ci pentru că, prin natura lor, fac pe cei ce le-au comis sa nu se poata pocai și sa ramana duri, astfel că, în aceste cazuri, harul divin nu poate funcționa. (Androutsos. Gavin p. 360)

 

1 Comment »

“Spiritul ortodoxiei” (partea III) – viziunea Principesei Ileana a Romaniei – publicata in SUA, in 1953

DSC04320

Fotografie cu Principesa Ileana in copilarie – mobilier si fotografie intr-una din camerele Castelului Bran, 2014

Traducerea de fata urmeaza partii anterioare, ce se poate citi aici .

***

Botezul este prima Sfânta Taină, și prin aceasta persoana botezata este curățita de toate păcatele, la origini cat și personal, și copilul nou-născut al lui Dumnezeu este încorporat în Biserica lui Hristos.

Această ceremonie este realizată prin imersie totală, repetata de trei ori în apă, în numele Sfintei Treimi, a Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Cele trei imersiuni reprezintă moartea păcatului împotriva Sfintei Treimi, iar cele trei ridicari din apa semnifică viața în și prin Sfinta Treime. Autoritatea Bisericii pentru botez vine direct de la Hristos prin porunca data clar ucenicilor Săi, ca să învețe și să boteze toate neamurile (Matei 28:19); de asemenea, El face o avertizare severa: “Dacă omul nu se naște din apă și din Duh, el nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. “(Ioan 3:05). (Pentru ortodocși, moartea unui copil nebotezat înseamnă excluderea sa din familia creștină în ziua Judecății.), Botezul este, de asemenea, un semn de supunere față de practica apostolică (Fapte 10:44-48, 16:15 și I Cor. 1:16). Peste acestea mai exista o dovada a iubirii lui Iisus, care a poruncit: “Lăsați copiii să vină la Mine,” și ce creștin nu ar asculta acest apel?

Botezul este urmat imediat de Sfânta Mirungere, cea de a doua Sfânta Taină, prin care o persoană botezată este înarmata cu puterea și înțelepciunea de la Duhul Sfânt. Preotul îl unge pe copil pe frunte, piept, ochi, urechi, obraji, gura, mâini și picioare cu Sfântul Mir (ulei), pronunțând cuvintele: “.. Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin.” Aceste cuvinte sunt luate de la II Cor. 1:21-22: “El, care ne întăreste cu voi în Hristos, ne-a uns în Dumnezeu, care ne-a si pecetluit,și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre.”

Mirungerea este o extensie a, și o partajare în ungerea Domnului nostru cu Duhul Sfânt, realizata de către Tatăl. Prin urmare, ungerea ne unește nu numai cu Duhul, ci si cu Fiul.

Sfântul Mir este pregătit și consacrat de catre episcopi, iar utilizarea sa este, prin urmare, un echivalent al punerii mâinilor – în Confirmarea din bisericile occidentale, transmiterea Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă nu oferă nici o teorie despre modul acestei transmisii, dar își amintește “că Dumnezeu este Duh și trebuie să fie adorat în duh și în adevăr (Ioan 4:14), mai ales atunci când ne întoarcem la Persoana Duhului Sfânt.” Mirul este deci canalul “de ungere invizibila și spirituala pe care Dumnezeu il revarsă în inimile oamenilor acolo unde si cand dorește.”

Sf. Pavel spune: “Fundatia a lui Dumnezeu stă nezguduită, avînd pecetea aceasta: Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui.” (II Timotei 2:19). Cartea Apocalipsei enumeră slujitorii lui Dumnezeu “sigilati” din toate popoarele. (Apoc. 7:3-4).

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune astfel: “Nu uita Duhul Sfânt în momentul tau de iluminare; El este gata să acopere sufletul tău cu pecetea lui.”

Un călugăr al Bisericii Răsăritene scrie: “Impregnarea de Duhul Sfânt înseamnă, prin urmare, că incepem sa ne asemanam Tatălui, adica, Domnului Iisus Însuși, din momentul in care nu ne mai apartinem noua insine. Am devenit.. … sclavii și soldații lui Hristos si co-victimele sacrificiului Sau. Primii creștini au folosit expresia “de a păstra sigiliul”, în sensul de a rămâne credincios. “

Odată ce noul creștin a primit Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii, el este gata să accepte Sfânta Euharistie. Primele două ceremonii sunt efectuate în transceptul bisericii. Apoi, copilul este adus la altar de nașul lui. El va participa acum, ca toți creștinii credincioși, la impartasirea cu adevăratul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, sub forma vizibilă a pâinii și a vinului. De acum înainte, aceasta va fi partea centrală a vieții sale spirituale. Deși nu există o regula cu privire la acest lucru, copilul, după prima impartasanie in urma botezului său, de obicei nu se spovedeste până când este în stare să facă acest lucru în mod inteligent, în jurul vârstei de șapte ani, cu excepția cazului cand este bolnav de moarte.

Sfânta Împărtășanie, sau Euharistia, este centrul obiceiului ortodox, și este pregătita și utilizata la Sfânta Liturghie. “Scopul vieții omului este unirea cu Dumnezeu și îndumnezeirea.” Îndumnezeirea nu este, desigur, “o identitate panteista, dar este o partajare prin har a vieții divine.”

“Această participare impregneaza omul de viața celor trei Persoane divine, de neîncetata revărsare de iubire care circula între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și care exprimă natura lui Dumnezeu …. Uniunea cu Dumnezeu este împlinirea perfectă in Regatul anunțat de Evanghelie, iar iubirea leaga toată Legea și Proorocii.

Credincioșii caută această uniune prin comuniune. “Biserica Ortodoxă … consideră că Sfintele Taine nu sunt doar simboluri ale lucrurilor divine, ci că darul  realitatii spirituale este atașat acestor semne perceptibile prin simțuri … adică, în misterul euharistic, același har este prezent în zilele noastre, precum a fost odinioara împărtășit în Cenacol. Există două aspecte aici:… aspectul mistic si aspectul estetic. Aspectul mistic  constă în faptul că harul sacramental nu este rezultatul efortului uman, ci este conferit în mod obiectiv de către Domnul nostru. Aspectul estetic constă în faptul că Sfintele Taine aduc roadele lor în omul destinatar numai în cazul în care sufletul sau este de acord și este pregătit pentru ele. Părinții greci au subliniat mereu libertatea omului în lucrarea de mântuire. ” Sf. Ioan Gură de Aur scrie: “.. Noi trebuie mai întâi săcautam binele și abia apoi Dumnezeu adaugă ceea ce este necesar. El nu acționează antecedent  voinței noastre, astfel încât să nu ne distruga libertatea“.

 

 

 

1 Comment »

“Spiritul ortodoxiei” (partea II) – viziunea Principesei Ileana a Romaniei – publicata in SUA, in 1953

IleanaBran45

Principesa Ileana la Castelul Bran, in 1945 (courtesy of Tom Kinter) – cu 7 ani inainte de a scrie cele de mai jos…

Continuare, de aici:

Urmatorul punct important este respectul extrem al oamenilor fata de Sfintele Scripturi. Atat Vechiul cat și Noul Testament figureaza în mare măsură în viața de zi cu zi a ortodocsilor. Nu numai ca studiu Sfintelor Scripturi a fost încurajat din cele mai vechi timpuri, dar chiar si analfabeții au învățat porțiuni întregi din scrieri, pe de rost. Psalmii sunt o parte din rugăciunile zilnice. Cel mai simplu țăran din vaile izolate ale muntilor celor mai izolati din Carpați, Balcani sau Caucaz, este capabil sa citeze un verset din Biblie aplicabil in orice situație în care s-ar găsi.

Deoarece suveranitatea otomană peste popoarele creștine din Est a fost exprimată atât prin ​​persecuție religioasă cat și națională, a urmat în mod natural fatul că credința și naționalismul au devinit unul și același lucru. Astfel ca oamenii si Biserica au fost în adevăr foarte uniți.  Regii  au fost unsi de Biserică și au fost parte a acestei biserici. Cu toate acestea, această unire a Bisericii cu Statul nu a fost întotdeauna un avantaj, dar argumentele pro și contra asupra acestui aspect sunt prea lungi și grele, ca să fie discutate în mod adecvat în acest scurt tur de orizont asupra Ortodoxiei. Cel mai important lucru este că Ortodoxia a supraviețuit persecuției otomane, țarismului, și este chiar si acum un supraviețuitor in fata comunismului (n.n. Principesa Ileana scria acestea in 1952-1953!). Deși diferitele grupări naționale sunt, în prezent, un obstacol în calea acțiunii concentrate a Ortodoxiei, ele nu au afectat credința ortodoxă, și nici un membru al nici unui grup nu este în afara comuniunii cu oricare alt grup. El poate participa în mod liber la Sfintele Taine oriunde le găsește.

Biserica Ortodoxă nu vorbește de Taine, ci de Sfintele Taine. Nu încearcă să le pună în formule standardizate ci le acceptă cu recunoștință și venerație. Rasariteanul are o minte mai puțin curioasa decât occidentalul; mintea lui este mai mult contemplativa si mai puțin disciplinata, dar mai profundă decât mintea occidentalului. În cazul în care acesta din urmă vrea definiții, doreste o înțelegere și o percepție clara, intelectuală , rasariteanul va căuta în adâncurile sale un conținut cu contacte nedefinite cu intangibilul. Poate din cauza lungilor persecuții, el a fost aruncat mai mult in interiorul sau, și a trebuit să se adânceasca în realitate prin sine însuși. Au existat mai puține definiții și, prin urmare, mai puține divergente de opinie. Când au existat revelații, autenticitatea lor nu a fost judecata de către mințile contemporane disciplinate, ci a fost redata prin judecata efectiuata de traditia Bisericii. În cazul în care revelația a fost în acord cu această tradiție, ea a fost acceptata. Biserica Ortodoxă a fost mai putin dornica decât bisericile occidentale să se modifice cu vremurile, pentru se consideră că ea deține adevărurile eterne. În același timp, ea are o remarcabila adaptabilitate și independență de mișcare, cu care să poata rupe orice obicei, atunci când  circumstanțele o cer. De exemplu, atunci când Serbia comunista a declarat ziua de Crăciun ca zi de lucru, astfel încât oamneii sa nu poata participa la slujbele bisericii, Liturghiile au fost citite de la miezul nopții incolo, la fiecare două ore până dimineață, în ciuda faptului că tradiția îndelungată stabilise că doar o singura Liturghie se poate face în douăzeci și patru de ore  în același altar. Cu toate acestea, nimeni nu este de părere că vreo autoritate îi poate da dispensă de la regulile tradiționale ale Bisericii, cum ar fi cea de a posti, care post, pentru ortodocși, este extrem de sever. El simte că regulile Bisericii au fost inspirate de Dumnezeu, atunci când a fost fondată Biserica și nici un om nu are nici puterea si nici dreptul sa le modifice sau sa adauge la acestea.

duminica-tuturor-sfintilor-copy

“Duminica tuturor sfintilor” – desen de Gabriela Mihaita David, 15 iunie 2014

Este un factor foarte important în disciplina Bisericii Ortodoxe, și constituie în mare măsură puterea ei de supraviețuire, faptul că principiile sale sunt atât de adânc înrădăcinate la cei laici – legea Bisericii este de multe ori mai puternicinradacinata la laici decat la cler! De exemplu, laicii vor accepta deciziile Sinodului cu privire la recunoașterea altor confesiuni, ordine și comuniuni fata de care ei nu se simt capabili sa faca față, dar nu ar accepta dogme noi sau sa se departeze de la cele vechi. Nici un ortodox nu ar concepe schimbarea religiei pentru motive familiale sau din cauza unei modificări din comunitate, deși ar fi foarte tolerant fata o schimbare făcuta din convingere spirituală. 

Există o credință că, precum Biserica Occidentala a fost fondata de Sf. Petru și Sf. Pavel, Biserica Răsăriteană a fost fondată de Sf. Ioan. Daca aceasta pare sa fie realitatea, nu există nici o îndoială asupra faptului că Biserica Ortodoxă este în mare măsură influențată de Evanghelie, de Epistole și de Apocalipsa Sfântului Ioan, iar dintre acestea, factorul fundamental de infleunta se datoreaza spiritualitatii și frumuseții celei de-a patra Evanghelii. Însuși termenul “mister” pentru “sacrament” vine de la Sf. Ioan. Un exemplu de atitudine a Bisericii este în pasajul de la Sf. Ioan 3:1-21 care arata discuția Domnului nostru cu Nicodim despre renașterea spirituală a omului; chiar și după ce Iisus ii explica lui Nicodim, acesta nu înțelege. Iisus spune: “Tu ești învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri?” și apoi merge mai departe pentru a explica în detaliu natura Sa și calea spre mântuire. Crestinul ortodox nu pune la îndoială, ci crede în renașterea omului prin Sfintele Taine, pe care Biserica le-a pazit si le-a transmis direct de la Domnul nostru.

Aceste Sfintele Taine sau Taine sunt în număr de șapte – Botezul, Mirungerea (echivalenta cu confirmarea – in Biserica occidentala), Comuniunea, Pocăința, Preoția, Căsătoria și Maslul. Să trecem peste aceste șapte Taine și să explicam  catehismul ortodox, cunoscut sub numele de “credința sfinților.”

O Sfanta Taina sau un Sacrament “este un spectacol ritual vizibil prin care putereaa invizibila, numita harul lui Dumnezeu, dăruiește daruri minunate beneficiarilor.”

Având în vedere că cuvântul “har” este adesea înțeles greșit, eu cred că este bine înainte de a merge mai departe, să dam definiția ortodoxă a cuvântului: ‘harul lui Dumnezeu este darul lui Dumnezeu pe care Tatăl il dă oamenilor prin Duhul Sfânt, datorita sacrificiilor Fiului’. ” (va urma…)

 

4 Comments »

“Spiritul ortodoxiei” (partea I) – viziunea Principesei Ileana a Romaniei – publicata in SUA, in 1953

Cover_ort

Coperta scrierii Principesei Ileana – Spiritul Ortodoxiei (courtesy of Tom Kinter)

Incepand din 1950, cand s-a mutat in SUA, dupa ce a fost fortata sa paraseasca Romania la 7 ianuarie 1948 de regimul comunist instalat la putere, Principesa Ileana a Romaniei (viitoarea Maica Alexandra – din 1967 incolo), a tinut o serie de prelegeri la universitati si institute americane, in vederea cunoasterii realitatilor romanesti ale vremurilor si sustinerii tarii ei. Una dintre temele abordate, foarte dragi sufletului ei, era tema crestinismului, in speta a ortodoxiei. La sfarsitul anului 1953 sau inceputul anului 1954, Biserica Adventista din Boston, Massachusets, SUA, ii publica una dintre scrieri, cu titlul “The spirit of Orthodoxy (Editorial Board Advent Papers,
Church of the Advent, 135 Mount Vernon Street, Boston 8, Mass.)
, pe care o voi reda pe blog, in parti, in traducere personala:

***

duminica-samarinencei

Desenul “Duminica samarinencei” (18 mai 2014) – autor: Gabriela Mihaita David

“După ce am fost botezata în Biserica Ortodoxă de Rasarit si am crescut in ea, am luat-o cu mine in inima mea, pentru tot restul vietii.  Abia in ultima vreme m-am confruntat eu insami cu întrebarea: “Ce este Ortodoxia? Ce cred ortodocșii?” M-am trezit privindu-ma și interogandu-ma cu o curiozitate specifica creaturilor exotice, deci nu chiar cum ar fi facut-o, poate, alte persoane.

Nu m-am simtit ofensata de această curiozitate proprie, ci am devenit mai apoi curioasa sa aflu de ce se stie atat de putin despre Biserica mea – care reprezintă o mare parte a populatiei din Europa de Est, o bună parte a celei din Asia de Vest, precum și un număr semnificativ de americani. Am găsit că este imperativ să caut adevărurile din bisericile rasaritene si apusene, și sa ma dumiresc eu insami in ce constau diferentele intre aceste biserici si de ce sunt atat de străine una fata de alta.

Biserica Ortodoxă merge înapoi la începuturile creștinismului si evoluează în funcție de nevoile și mentalitatea oamenilor pe care i-a unit. La început nu a existat Biserica rasariteana sau apuseana, ci doar una Catolica (universala și completa) și una Ortodoxă (cu dreapta-gândire), care ca un tot unitar, au păstrat credința pură și au apărat creștinismul ca un întreg, fata de erezii.

Arianismul a fost condamnat în primul dintre cele șapte Sinoade Ecumenice, Sinod care a avut loc la Niceea în anul 325. La acest Consiliu au participat 318 episcopi din toate părțile lumii, pe atunci creștină. Primele șapte articole ale Crezului de la Niceea s-au format în acea perioada și douăzeci de canoane au devenit parte a reglementarii drepturilor și comportamentului episcopilor și mitropoliților. Ultimele cinci articole ale Crezului s-au format la al doilea Consiliu de la anul 381, la Constantinopol. Acest Consiliu a intrunit 150 de episcopi , toti provenind din Rasaritul Europei ; cu toate acestea, deciziile sale au fost acceptate integral de către episcopii occidentali. Celelalte cinci consilii ale Bisericii nedivizate au tratat în continuare problemele legate de erezii iar deciziile lor au fost acceptate atat de Est cat și de Vest.

În primele secole , au existat cinci mari Patriarhii – Alexandria , Ierusalim , Antiohia , Roma și Constantinopol . Dupa gradul lor, două dintre ele au devenit mai importante: Roma –  deoarece era orașul imperial și pentru că patriarhul său a susținut ca el coboara direct din apostol – Sf. Petru , și Constantinopol – care, sub împăratul Constantin, a devenit noul oraș imperial, scaunul  guvernului Imperiului Roman. Când împăratul s-a mutat de la Roma la Constantinopol, autoritatea sa a trecut treptat la episcopul Romei – care acum era singur resonsabil de ordinea și tradiția din partea de vest a imperiului, parte abandonata barbarilor veniti din nord. Constantinopol, între timp, în mod firesc a devenit marele centru al Rasaritului. Aceste două mari centre erau în perfect acord în lupta lor contra  ereziilor și în elaborarea Crezului de la Niceea, la care si în ziua de azi adera ferm , așa cum este si cazul  ierarhiei  apostolice și a dogmelor majore ale credinței. Înstrăinarea lor a intervenit dinspre zona politică mai degrabă decât datorita diferențelor dogmatice , deși acestea au fost ulterior folosite ca argumente… Cea mai importanta  discuție dogmatica era centrata în jurul filiatiei din Crez. (Biserica occidentală spune: “Noi credem în Duhul Sfânt, care purcede de la Tatăl și de la Fiul … ” , în timp ce Biserica Răsăriteană spune : ” … purcede de la Tatăl , și este adorat cu Tatăl și cu Fiul.”)

Schisma nu a apărut dintr-o dată sau cu o violență deosebită, deși a fost un comportament regretabil și necreștin, din ambele părți. De fapt, nimeni nu poate data cannd exact a aparut schisma. Unii o dateaza cu anul 1054; altii,  400 de ani mai târziu, în 1439, după conferința de la Florența. Acesta este, probabil, una dintre cele mai mari catastrofe ale creștinismului care a departit in fapt Rasaritul si Apusul. Avansul marelui imperiu musulman a fost parțial responsabil pentru aceasta rupere. Vreme de aproape 500 de ani musulmanii au impus credinta lor Europei  de Est, inghitind milioane de suflete și despărțindu-le efectiv de frații lor din biserica crestina occidentala.

Aceasta este o foarte sintetica prezentare a faptelor istorice. Insa explicația bresei create nu este regasibila numai in istorie. Cauzele sale sunt mult mai profunde, si anume în natura și mentalitatea rasaritului si apusului, precum și în interpretările diferite pe care  fiecare le-a dat in fapt acelorași credințe și crez.

Nu este niciodată suficient subliniat faptul că nu a fost niciodată un dezacord in ceea ce priveste punctul de vedere al credinței; că nici ortodocsii, nici romano-catolicii, nu se considera reciproc eretici, ci mai degrabă schismatici. Un păcat grav, pe care fiecare regreta că l-a văzut in căderea din partea cealaltă! Vai de creștinism, acest păcat a fost comis, și marea putere spirituală a unității a fost pierduta! Cu toate acestea, cine poate insa pătrunde căile și voia lui Dumnezeu, și de ce a trebuit ca fiecare brat să-si realizeze drumul său separat la mântuire? Fiecare a acumulat înțelepciunea și cunoștințele sale în conformitate cu mintea diferitelor popoare; fiecare a devenit bogat într-o anume spiritualitate – care merge adânc în natura lucrurilor, astfel încât în prezent ambele părți au stocat mari comori, care, daca s-ar uni, poate ar aduce totuși lumii mai multă pace și bucurie decât putem noi înțelege sau ne putem noi imagina.

Traim acum într-o perioadă în care culturile sunt aduse aproape împreună, ne întâlnim și schimbam gânduri și idei. Prin migratia oamenilor, prin războaie și opresiune, Biserica Rasariteana s-a mutat catre vest și se amesteca cu bisericile de toate confesiunile. Nu mai exista Biserici Ortodoxe in America și Europa, care sa aiba doar capele care deservesc grupuri mici de ruși, sârbi, greci, români, și altii; acestea au devenit o parte a vieții americane. Aproape cinci milioane de americani fac parte acum din această confesiune, care are propriile sale biserici, școli și seminarii. Ortodoxia nu mai este o credință vagă și îndepărtată a popoarelor orientale, ci este o parte integrantă a vieții americane de azi. La ce foloseste ea, atunci?

Ea foloseste creștinismului neafectat și transmis neschimbat pana la noi prin Sfânta Tradiție a Bisericii. Ea ne învață că există o singură biserică, și că această biserică este ortodoxă și catolică. Aceasta este considerata a fi realitatea bazata ferm pe învățăturile Domnului nostru transmise de primii Apostoli și prin Evanghelie. Deoarece crezurile și chiar Sfintele Scripturi au luat ființă după fondarea Bisericii de către Hristos și apostolii Sai, “Sfânta Tradiție” este venerata în Biserică. În pofida faptului că, după distrugerea Imperiului Bizantin, Biserica Răsăriteană a căzut în diferite grupuri naționale, tradiția a rămas intacta. De-a lungul a sute de ani de persecuție otomana și a altor popoare, conducătorii bisericilor ar fi putut sa se intalneasca, insa rareori pentru a discuta chestiuni legate de dogmă. Cu toate acestea, s-a păstrat aceeași credință și, cu toate că fiecare grup citește Liturghia în propria sa limbă, ceremonia variază doar foarte puțin de la un popor la altul, sau chiar deloc. 

Aceasta ne aduce la intelegerea importanței Liturghiei , care este întreaga viață a Bisericii. Liturghia este cuvântul folosit de rasariteni pentru Euharistie. Ritualul se concentrează pe cult și combină laudele și mulțumirile fata de sacrificiul Domnului nostru. Se prezintă în diverse simboluri întreaga viață a Domnului nostru de la naștere până la răstignirea și învierea Sa glorioasă. Există o intimitate în relația credincioșilor cu clerul și în participarea tuturor la serviciul divin, care nu se poate observa si nici  înțelege cu usurinta de catre  cei obișnuiți cu serviciile divine occidentale. Deși împărtășirea cu Sfânta Împărtășanie nu este la fel de frecventa ca în Biserica occidentală, ritualul are întotdeauna o parte foarte reala și activa spiritual, în care se oferă jertfa euharistică. Pompa și ceremonia, misterul, ușile închise ale altarului, slava imnurilor intonate – departe de a intimida și de a înstrăina credincioșii, fac parte din sacramentul momentului. Frumusetea, muzica, rugăciunile, realizeaza o desprindere de viața cotidiana; intelectul intra intr-o stare de pace. Datorita acestei participari mistice puternice a tuturor la Liturghie, mărturisirea ortodoxă este aceeași, cu aceeași ceremonie, aceeași expresie, în întreaga lume , indiferent de rasă, naționalitate sau limbă.”  (va urma…)

3 Comments »