Istoricul Diana Mandache, specialist in regalitatea Romaniei, si-a lansat un nou volum despre Regina Maria

La 17 noiembrie 2016 s-a lansat (la Targul de carte Gaudeamus din Bucuresti) noul volum semnat de istoricul dr. Diana Mandache, “VIVA REGINA MARIA! Un destin fabulos în reîntregirea României”. Cartea face partea din colectia „Istorie cu Blazon” a editurii Corint.

Autoarea face pe o pagina a blogului personal, urmatoarea prezentare a cartii (sursa text si imagine coperta de mai jos, aici – cu multumiri!):

 

“Volumul este o contribuție la istoriografia primului razboi mondial și regalitate in context european.

Din continutul cărții:

• Rude și alianțe
• Pro-Antanta
• Războiul
• Misiune la Paris și Londra
• Noi frontiere
• Propagandă, mediatizare, mit
• Album
• Corespondența Reginei Maria cu mama sa, Ducesa de Coburg (1914 – 1920)

Purtând aura augustei sale ascendențe, Regina Maria a devenit neașteptat de populară în anii războiului, se metamorfozase în regina ocrotitoare a soldaților, arătând un curaj deosebit, fiind în spitale alături de bolnavii de tifos. A vizitat și a încurajat militarii răniți, orfanii de război, dar și copiii din satele sărace ale Moldovei, a organizat spitale, ambulanțe și cantine. A sprijinit Crucea Roșie română și a colaborat cu societățile similare ale Aliaților. Mai mult, a purtat corespondență cu șefi de stat, verii săi, prezentând situația politică a țării, iar cu personalități ale Conferinței de pace de la Paris a vorbit despre oameni, frontiere, drepturi istorice și alianțe.

Colaj fotografic cu imagini ale Reginei Maria realizat si oferit de istoricul Diana Mandache pe blogul sau (sursa – aici).

În materialele propagandistice din războiul alături de Antanta o regăsim pe Regina Maria purtând costumul de soră de caritate, Crucea Roșie fiind sub înaltul său patronaj. În perioada păcii impuse de Puterile Centrale, regina apare fotografiată în costum tradițional românesc semnificând identitatea națională. Sosirea triumfală în București alături de Rege și de Aliați o înfățișează pe suverană purtând uniforma militară, de colonel al Regimentului 4 Roșiori. Fiecare dintre cele trei costume definește o simbolistică națională asociată personalității sale. Nu toate reginele consoarte din anii de război erau reprezentate de presă în aceste trei ipostaze. Prin acordul mediatizării propriei imagini în costum de soră medicală, în veșminte tradiționale românești sau în uniformă militară, Maria a transmis un mesaj politic.”

                                                                                                          Diana Mandache

La 100 de ani de la angajarea Romaniei in Primul Razboi Mondial va propun citirea cartii Reginei Maria, “Tara pe care o iubesc. Memorii din exil”

Aparuta ca si carte pentru intaia oara in 1925, la Londra, in Anglia (foto coperta originala mai jos, stanga -courtesy of Tom Kinter), volumul de articole “THE COUNTRY THAT I LOVE. An Exile’s Memories” – by Marie Queen of Rumania, Illustrated by Queen Elizabeth of Greece, Duckworth, London, 1925 a fost tradusa recent si in Romania, unde a aparut la Editura Humanitas, in luna mai 2016. Traducerea apartine doamnei Maria Berza (coperta cartii traduse, mai jos, in dreapta)

Cartea este ilustrată cu reproduceri de picturi și desene realizate in anii 1916-1918 de catre principesa Elisabeta, al doilea copil al familiei regale – Regina Maria si Regele Ferdinand ai Romaniei. In 1916 Principesa Elisabeta avea 22 de ani si avea sa devina Regină a Greciei (in perioada 1922-1924), prin casatorie. Dupa divortul sau din 1935, avea sa se retraga si sa locuiasca in conacul de la Banloc (azi in jud. Timis), pana la exilul intregii familii regale, din primele zile ale anului 1948.

Scrierile cuprinse mai tarziu in volumul „Ţara pe care o iubesc: memorii din exil” au fost redactate de Regina Maria chiar în perioada Primului Război Mondial, in vremea retragerii intregii familii regale la Iasi. La sugestia marelui Nicolae Iorga, regina avea sa scrie articole in ziarele romanesti din timpul razboiului, pentru a incuraja oamenii si pentru a-i anima de dragostea fata de tara lor.

Scria Regina Maria: „ATATEA AMINTIRI MA COPLESESC, ATATEA PRIVELISTI, incat mi-e greu sa stiu la care sa ma opresc. Tara iubita! Te vad in toata frumusetea ta si fiecare imagine imi e la fel de draga; oriunde mi se indreapta ochii vad locuri pe care le-am iubit, locuri pe care as dori sa le aduc in amintirea celor care, la fel ca mine, sunt izgoniti din preajma lor pentru o vreme.

    Iti vad campiile, codrii, muntii, dealurile si vaile. Iti vad drumeagurile nesfarsite, cu siruri domoale de carute ce inainteaza rabdator, pana se pierd in zare. Iti vad luncile fermecate ale raurilor sau ale paraielor, vad iarba verde de sub salcii, unde vin vitele sa se adape. Vad tiganii cu straniile lor chipuri, asezandu-si salasul in amurg, si fumul vetrelor cum suie in rotocoale albastrii spre cerul aprins de soarele ce apune.

    Vad aburul usor al colbului plutind in linistea serilor de vara pe ogoare, ca o ceata intinsa ce se ridica din vreo laguna indepartata. Vad vechile cruci de piatra de pe marginea drumului, strajuind neclintite cate un loc, semanand uneori cu batranii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.

    Vad taranii cum se intorc de pe ogoare la asfintit, cu camasile albe patate de sudoare, si copilasii cu hainute colorate alergand cu pasi marunti pe langa ei, in timp ce soarele aprinde cerul cu flacari minunate inainte sa se cufunde in zare. Aud latratul neintrerupt al cainilor ce isi raspund cu indaratnicie pana tarziu in noapte. Prin usile deschise ale caselor vad focul din camine lucind rosiatic, ca in povesti. ii vad si pe tarani sezand roata in jurul flacarilor, ca niste umbre odihnindu-se dupa o zi de munca.

    In nari parca imi suie mireasma puternica a codrului, ca atunci cand goneam la galop in umbra lui; mai vad pe jos mazarichea viorie smaltuind luminisurile toropite.”

Mai jos, reproduc de pe site-ul si cu acordul dlui Tom Kinter, cateva imagini ale picturilor si desenelor prezente in cartea Reginei Maria (inclusiv in editia romaneasca), realizate de fiica sa, Principesa Elisabeta, specifice zonelor Romaniei din acele vremuri:

Lansarea cartii in Romania a avut loc in iunie 2016, iar o prezentare a ei a fost facuta de scriitorul si criticul Dan C. Mihailescu:

Cititi si postarea de ieri de pe Blogul Familiei Regale a Romaniei:  Mesajul Custodelui Coroanei la un secol de la intrarea României în Primul Război Mondial

“PRINCIPESA ILEANA – COPILA CU OCHI ALBAŞTRI”

Povestirea de mai jos a fost scrisa in 1931 de Regina Maria a Romaniei despre fiica ei mezina, Principesa Ileana. O redau aici integral, preluand traducerea in romaneste de pe site-ul d-lui Tom Kinter, cu multumiri, la fel ca si fotografiile inserate de pe acelasi site:

Regina Maria si al 6-lea copil al sau, Principesa Ileana

Si-a luat zborul in lumea larga – copila noastra cu ochi de un albastru adanc – copila Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti ceilalti, a luat-o cu el si – pentru ca o iubeam – am lasat-o sa plece. Am zambit chiar. Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul. Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.

 

Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor, puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana. Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg numele pe care eu il voiam – o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci. Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea, dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a da un nume pe masura acelor ochi albastri… Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru ceilalti – cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut sa daruiasca. Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor sai albastri si al dorului din ei… Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de culcare. Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta. Adesea cand sedea tacuta alaturi de mine, cu ochii aceia mari albastri largi deschisi, imi puneam mana pe mainile ei: Ileana, stiu la ce te gandesti – ii spuneam la ce se gandea si niciodata Ileana nu s-a mirat ca ii stiam gandurile. Spuneam mereu: Ileana are dreptatea in ea, nimeni nu trebuie s-o invete ce e bine sau rau, Ileana stie. Toate aceste pot suna ca si cum Ileana a fost prea asezata, dar nu era asa – era pur si simplu ca toti ceilalti copii. Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt. Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una pe care el o numea “Foica” si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe “Foica” sub bratul lui si camasuta ei lunga matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una. O iubea insa pe Ileana si papusile sale.

Principesa Ileana si Principele Mircea

Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa “Ilana…Ilana…” chiar cand nu mai stia de el, continua s-o cheme: “Ilana…Ilana…”. A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe “Foica”. Dar Ileana nu s-a mai jucat niciodata cu “Foica”. “Foica” doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea. Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei – prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale, aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient. Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor. Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de el, tinandu-i mana.

 

Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan, brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati. Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem “acolo”, in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului “patrie”, si parca vedeam cum radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc. In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a imprietenit cu patru mici pastori – in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii, intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea. A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti. Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva. In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie – un barbat mai varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil… Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui… Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat de seriosi pe cat era si ea.

Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in “bine” si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa. Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit. Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare. Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte – ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca… Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui “Sioara”. Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput. Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta. Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. “Noblesse oblige” a fost deviza ei, cum fusese si a noastra.

Regina si principesa, mama si fiica, in costume nationale romanesti

Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si piedici – nu e asa usor sa fii un precursor – desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta, eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta. Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata, cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i cu insufletire mamei sale “Little Boy Blue”, si simteam cum mi se ridica lacrimile in gat. Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar fi fost un ofiter.

Principesa Ileana in 1929, la obtinerea brevetului de navigator

Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind valurile cu micul si viteazul sau velier “Isprava”, cu panzele intinse in vant, precum aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea. Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa! Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult – cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si implineasca destinul. E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet – era ca si cum o vedeam cum se scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu! Dar, in cele din urma, nu aripile “Ispravei” au scos-o pe copila cu ochi albastri din viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul iubirii… Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si am plans… MARIA August, 1931

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (III) : gradinile de pe terase – gradina botanica, azi

Gradinile Palatului San Anton din Attard, in centrul Insulei Malta (vedeti aici) au fost cele care au inspirat-o pe Regina Maria a Romaniei sa inconjoare vila de la Balcic cu gradini similare. O parte foarte fericita a copilariei sale si-a petrecut-o in Insula Malta, asa incat imaginile de atunci nu au parasit-o niciodata si a simtit nevoia sa le reproduca intr-un anume fel. Astazi, gradina (botanica) a domeniului regal de la Balcic, aflata in administrarea statului bulgar, arata ca in fotografiile de mai jos.

 

 

In 1935, sub titlul “My dream houses“, aparea, scris de Regina Maria, un eseu in care rememora felul in care a construit si amenajat locurile ei de suflet. Alaturi de Castelul Bran, domeniul si vila de la Balcic au stat mereu pe primul loc. Redau mai jos extrasul original, in engleza (preluat de aici, cu multumiri lui Tom Kinter), din eseul aparut in Roumania Anniversary Number – edited by Horia I. Babes, The Society of Friends of Roumania, Inc., New York, 1935, modul cum a descoperit locul viitoarei asezari pe care avea sa o ridice la Balcic:

“One day, after Bran had become an accomplished dream, as I rambled with my son Nicky through Dobrudja, I suddenly came upon a spot near the sea which awoke in me a quite particular sensation: I had the feeling that this place had always been waiting for me—or was it I who had always been waiting for this place? It was not as if I had come here for the first time.

That old tree hanging above the turquoise-blue sea from the top of a high crumbling wall, beneath which flowed a spring of clear moun­tain water . . . Somehow this spot was familiar to me, it had something to do with the very foundation of my being; here was peace, beauty, sea and fresh water, and that huge whispering tree bending right over the shore as if listening to the song of the waves.

I sat down in the shade of the great tree and gazed out upon the light-spangled sea, watching the play of waves against the shore. A feeling of complete, almost overwhelming, well-being took possession of me—I belonged to this and this belonged to me. Now and again along the long road of life this sensation has come; it is simply the feeling of coming home, of being entirely and absolutely accepted by one’s surroundings.

Yes, I must become possessor of this spot; it needed me—I felt this with a force that could not be denied.

And verily I did acquire that spot. It would be too long to relate how; but the old tree, the old wall and the crystal-clear water flowing from beneath it into the sea became mine. Immediately the vision rose before me of the house I wanted to build . . . a white house, strong, simple of line, of Turkish style, a house whose upper story would project over the lower; a house with a flattened roof, and with its feet almost in the sea; a house surrounded by stone terraces which little by little would be conjured into a paradise of flowers.

This dream-house, too, became reality. It was to have been an artist’s caprice, a little shack to which I could escape for a few days at a time. But my love for the place grew and grew; besides, the problem of painting into its surroundings my living picture exactly as it should be was so fascinating that the artist within me could not resist. This was not merely the adaptation of something already existing; this was creation, the modeling of stone, earth, water, trees and flowers into a harmonious whole. Proceeding slowly through lean years, it was created on a small scale, modest, rustic, in no sense monumental, but perfect in its way.

There was also this about Balcic—it was my return to the sea, my first love. Born on an island, I have in my soul an eternal deep craving for the sea. Ileana has inherited this love for the sea. She belongs to Balcic and Balcic belongs to her. I cannot think of Balcic without Ileana, and it was together with her that I developed my dream.

No joy being complete unless it can be shared by others, my child and I set about creating in the villages of Bran and Balcic homes for the poor, for those whose lot is hard work in airless places. And the joy of being able to provide for them large, sunny houses was like adding light to one’s soul.“

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (II) : Vila Tenha Yuvah (Cuibul linistit), azi – imagini din interiorul vilei

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (I) : Vila Tenha Yuvah (Cuibul linistit), azi – vederi exterioare

Regina Maria a Romaniei: masca mortuara si mulajul mainii drepte

Informatiile de mai jos sunt preluate pe aceasta pagina si apar pentru prima oara in Romania – traduse in romaneste, dintr-o scriere a fiului Principesei Ileana a Romaniei (fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand), Stefan Habsburg, scriere cu titlul “My Mama, Three Recollections: Ileana the Princess · The New World Lecturer · The Nun: Mother Alexandra”, publicata la moartea Principesei Ileana (devenita Maica Alexandra), in 1991 (scrierea originala, aici).

In 1936, de Craciun, Regina Maria facea o vizita in Austria la fiica sa iubita, Principesa Ileana, casatorita acolo cu arhiducele Anton de Habsburg. Din amintirile nepotului Stefan – pe atunci de 6 ani, nepot care este autorul scrierii mentionate, reiese ca inca de atunci Regina Maria se simtea foarte slabita. Boala al carui diagnostic nu fusese inca pus, probabil era instalata. Stfean Habsburg aduce urmatoarele lamuriri: “Mai intai ea (n.m. Regina Maria)  a fost sfătuita să meargă la Meran, in Italia, iar in următoarea primăvară la Dresda, in Germania. Pana in anul 1938 ea avusese deja mai multe hemoragii cu cauze inexplicabile. Printr-o gafă medicala, pentru care este dificil sa se atribuie caracteristica de simplă eroare, i s-a facut o transfuzie cu un tip de sânge incompatibil și astfel situația a devenit critică. Dr. Stomer (n.m. unul din medicii regali), aflandu-se la hotelul Weiser Hirsch a vizitat-o pe Regina și apoi a telefonat mamei (n.m. Principesei Ileana)  să-i spună că el crede ca mama ei era pe moarte și ca ar trebui dusa în România.

Tata (n.m. Anton de Habsburg, sotul Principesei Ileana) a propus sa scoata scaunele pentru pasageri din avionul său bimotor și să el avion, asezata pe o targă de aluminiu. Când autoritățile germane au verificat permisiunea de a zbura cu avionul său austriac, tata a fost refuzat (n.m. Germania tocmai anexase Austria in 1938) . Dar in același timp, si cu toate acestea, el a primit o ofertă generoasă si surprinzătoare. Herr Hitler a oferit utilizarea unuia dintre avioane sale personale pentru a o transporta pe regina acasă in Romania. Dar guvernul român (in speta Regele Carol al II-lea – n.m. fiul Reginei Maria si fratele Principesei Ileana) nu a aprobat aterizarea unei aeronave germane în Romania. Mama trebuie să se fi simțit disperată, nefiind capabila sa-si ajute pe mama.

La 15 iulie 1938, trenul (n.m. cu Regina Maria imbarcata) a pornit de la Dresda pentru o calatorie chinuitoare de trei zile. Mama a primit un apel telefonic cu întrerupere din România, cum că mama ei era pe moarte. Părinții mei au pornit deci cu masina pentru un drum lung spre Sinaia (n.m. porneau de la Sonnberg, Austria). Masina avea numere de inmatriculare din România, astfel că a trecut granița, insa toate celelalte documente nu mai erau valabile. Calatoria le-a luat 19 de ore cu totul. Când au ajuns la granița română în zorii zilei de 20 iulie, mama a văzut steagurile in bernă. Aceasta însemna doar un singur lucru! Era prea târziu. Mama ei murise la ora cinci in dupa amiaza de dinainte. Ambasada de la Budapesta a cunoscut  acest fapt, dar nu a avut curajul să-i spuna mamei.

După înmormântare părinții mei a revenit la Sonnberg. Din perspectiva unui copil de șase ani, eram prea putin constient de ceea ce trebuie să fi fost o durere ca aceasta, pentru mama. Am constientizat insa mulți ani mai târziu, cand am citit în cartea lui Terence Elsberry “Marie of Romania”, ca întârzierile in călătoria parintilor mei ar fi putut fi cauzate de Regele Carol II insusi, fratele mamei mele…”

Sanatoriul doctorului Lahmann de langa Dresda, unde s-a tratat in ultimul an de viata Regina Maria a Romaniei

In vara anului 1938 Regina Maria a Romaniei se afla deci la tratament la Sanatoriul doctorului Heinrich Lahmann de la Weisser Hirsch de langa Dresda (Germania) – foto mai sus.  Fusese diagnosticata probabil inca de la finele anului 1937 cu ciroza hepatica si avea varice esofagiene care din cand in cand provocau hemoragii. La inceputul lunii iulie 1938 boala s-a agravat puternic. Simtindu-si sfarsitul, Regina Maria a vrut  sa se intoarca acasa in Romania. In scrierile istorice aparute pana in prezent in Romania se sustine faptul ca Regina Maria a decis revenirea in tara din Germania, cu trenul, trecand peste decizia consilierilor regali (G.G. Mironescu, C. Argetoianu, Generalul Baliff si medicii Palatului)  – intruniti la 8 iulie 1938 si a familiei sale de a o opri de la o asemenea calatorie grea, lunga si pe o canicula puternica. Revenirea este descrisa si in cartea lui Eugeniu Arthur Buhman, “Patru decenii in serviciul Casei Regale a Romaniei“, pp. 438-439, Ed. Sigma, Bucuresti, 2006, astfel:

“16/7: Astazi a sosit in tara prin punctul de frontiera Cernauti Regina Maria, insotita de profesor Dr. Stormer, profesor Dr. Hortolomei si General Balif. La Sinaia a sosit la 17 iulie, primita in gara de Regele (n.m. Carol al II-lea, fiul ei), M.V. Mihai (n.m. Mihai al Romaniei, regele de mai tarziu, nepotul sau) si Printesa Elisabeta (n.m. fiica cea mare a reginei). Starea Reginei este foarte serioasa. Ea insasi a cerut sa fie adusa acasa, presimtindu-si sfarsitul. De la gara a fost dusa cu mare grija la Castel Pelisor. Dupa un consult medical intrunit imediat, s-a dat urmatorul buletin, de data asta cel mai conform cu adevarul care nu mai poate ascunde trista realitate: ‘M.S. Regina continua a suferi de ficat si splina, Cyrhosa Hipato-Splinica, care provoaca hemoragii periodice. Dupa tratamentul din sanatoriul Dr. Lahmann din Dresda, M. Sa simtindu-se mai bine a decis inapoierea in tara. Voiajul a provocat o noua hemoragie care a determinat o oprire de 12 ore la Cernauti. Din cauza acestei resute este nevoie de un tratament la Sinaia cu un repaos lung si absolut. Dr. Stormer, Dr. Hortolomeu, Dr. Lascar.’

18/7: Comunicat: ‘Starea a devenit foarte grava. Astazi a survenit o noua si abundenta pierdere de sange. Maiestatea Sa este foarte anemiata.’ (Iscaliti cei de mai sus). Alt comunicat: “Starea este din ce in ce mai grava. Hemoragia continua.’ Patriarhul a plecat la Sinaia.

19/7: Comunicat: M.S. Regina Maria a decedat la Pelisor astazi 18 iulie la orele 17 si 30. La patul ei se aflau: M.S. Regele, M.V. Mihai, Printesa Elisabeta. Prezenti: Dr. Stormer, Dr. Hortolomeu, Dr. Lascar. Dr. Iliescu. Pe cand era inca in sanatoriul Lahmann, Regina a spus: ‘Vreau sa mor in tara mea!’ “

 

Fotografiile de mai jos au fost realizate la expozitia organizata la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti in perioada iulie-august 2015. Sunt facute dupa masca mortuara si mulajul mainii drepte a suveranei, decedata la 18 iulie 1938 la Castelul Pelisor din Sinaia. Autorul mulajelor din ipsos este sculptorul Emil W. Becker, iar Muzeul National de Istorie a Romaniei le-a achizitionat in anul 1980 (!) de la sotia autorului, Emilia Becker.

Regina Maria la varsta de aproape 63 de ani, decedata de ciroza hepatica, la 18 iulie 1938

Parfum de regina: nu numai inima Reginei Maria va reveni curand la Castelul Pelisor, ci si parfumul pe care il folosea, “Mon Budoir”…

Dupa 77 de ani de la moartea sa, inima Reginei Maria a Romaniei va fi depusa in Castelul Pelisor

Despre periplul inimii Reginei tuturor romanilor, Maria,  cititi aici. Aflam ca in cursul toamnei 2015, Casa Regala a Romaniei a hotarat mutarea inimii Reginei Maria a Romaniei din subsolul Muzeului National de Istorie al Romaniei din Bucuresti la Sinaia, in Castelul Pelisor – locul unde, in camera de aur, a incetat din viata regina, in vara anului 1938.

Intr-un comunicat al Casei Regale a Romaniei din 18 iulie 2015, se anunta: “Majestatea Sa Regele Mihai s-a aflat, timp de mulți ani, într-o puternică dilemă, între obligația morală de a respecta întocmai dorința bunicii sale și obligația patriotică de a nu lăsa ca inima să odihnească altundeva decât în România. După o lungă și dificilă chibzuire, Majestatea Sa a decis.

Așadar, începând din această toamnă, inima Reginei Maria va fi așezată în Camera de aur a Castelului Pelișor, acolo unde ea a încetat să bată în ziua de luni, 18 iulie 1938.” (vedeti aici)

Cititi si articolul istoricului Diana Mandache (care apare si in filmul de mai jos), specialist in istoria regalitatii romanesti si a biografiei Reginei Maria a Romaniei, articol aparut la 17 iulie 2015 in ziarul “Adevarul”, cu titlul: “Inima Reginei Maria si identitatea nationala: ‘Tara mea – Inima mea‘”.

Vedeti aici: masca mortuara a Reginei Maria si anuntul expozitiei “Masti mortuare regale” de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, deschisa in perioada 16 iulie – 16 august 2015, de miercuri până duminică între orele 10:00-18:00

Articolele anilor 1916-1918 despre situatia din Romania, via Regina Maria a Romaniei, in editiile americane si britanice

In Romania inca exista o foarte slaba prezentare a documentelor din arhive care sa focalizeze atentia pe importanta pe care a jucat-o familia regala a Romaniei, in speta Regina Maria, in evolutia dar si in analiza situatiei politice si sociale din perioada primului razboi mondial si respectiv antemergatoare realizarii Romaniei Mari. In cele de mai jos sunt redate, de pe site-ul unui destoinic american, Tom Kinther, publicatiile vremii semnate de Regina Maria, identificate deocamdata si aparute in presa de limba engleza a vremii. Dintre acestea, articolul “Queen in a crisis” (“Regina in criza”), al carui preambul l-am tradus mai jos, mi-a atras atentia prin modul cum a ajuns sa fie publicat in SUA in decembrie 1918 dar si prin dramatismul si concentratia afirmatiilor Reginei Maria (scurtul articol poate fi citit integral in engleza, cu click pe titlul aferent de mai jos).

My Country book by Marie Queen of Roumania 1916

Roumania Joins the Entente Powers The Illustrated War News, 6 September 1916

My Experiences in the War Hospitals of Rumania True Stories of the Great War 1917

Queen in a Crisis The Ladies’ Home Journal December 1918

Rumania’s Soldier Queen The Century Magazine 1918

The Brave Effort of the Roumanian Royal Family The Sphere 9 March 1918

Introduction to Roumania Yesterday and Today Queen Marie’s introduction to Mrs. Will Gordon’s book 1918

A Woman in the Balkans chapter from Mrs. Will Gordon’s book 1918

 

QUEEN IN A CRISIS
The Ladies’ Home Journal for December 1918

Fotografia din articolul “Queen in a crisis”: Regina Maria – sora medica in primul razboi mondial, 1917 – courtesy of Tom Kinther

 

O Regina în criză
“Nu este o sinecură sa fii regina unei tari” – Marie, Regina României

“Credem uneori ca o regina trebuie sa fie cineva aflat deasupra tuturor lucrurilor, departata de sentimente, pasiuni și suferința pe care le indura alții. Ca dovada contrarie, editorii Ladies ‘Home Journal sunt bucuroși să dea cititorilor lor o imagine simplă și directă a vieții ei din timpul războiului, asa cum a transcris-o ea insasi, cu inima unui Reginei. Este si strigătul unei femei care isi va găsi ecoul în inima oricarei alte femei, în aceasta perioada din preajma Craciunului.

NOTA redactiei: Canalele  de comunicare normale cu România fiind închise la acest moment, acest articol, trimis catre o prietena americana de catre Majestatea Sa, Maria, Regina României, a fost scos din țară de către șeful misiunii Crucii Roșii americane, colonelul Henry W. Anderson . Este cunoscut faptul că regina a refuzat să-si dea consimțământul la “pacea” impusa de germani și recomandata de către aliați.“