Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in “bine” si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.
Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.
Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.
Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte – ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca…
Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui “Sioara”.
Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.
Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.
Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. “Noblesse oblige” a fost deviza ei, cum fusese si a noastra. |