anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

“Banalitatea răului. Procesul lui Alexandru Vișinescu” – un articol de Radu Preda

Preiau in intregime, mai jos, un articol semnat de teologul Radu Preda (actualmente – presedinte executiv al  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si a Memoriei Exilului Romanesc), publicat in ziarul “Adevarul” din 22 octombrie 2014 dar si pe blogul sau personal (link aici). Sublinierile color mai jos imi apartin. Fotografiile de sub text le-am realizat la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighetu Marmatiei, in aceasta vara.

***

Azi, 22 octombrie, a avut loc a doua şedinţă publică din procesul lui Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii politice de la Râmnicu Sărat (1956-1963). Pentru unii dintre martorii din sala de judecată, momentul a părut banal.

Pentru a nu fi înţeles greşit: nu îmi revine mie, cu atât mai puţin Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), instituţia care a formulat plângerea penală, comentarea derulării propriu-zise a procesului. Acesta trebuie să parcurgă toate etapele prevăzute de lege. Cei care îşi dau cu părerea o fac în nume strict personal, flămânzi de publicitate gratuită. Relatarea jurnalistică de la faţa locului, predominant descriptivă, este suficientă. Cel puţin în faza procedurală în care ne aflăm.

Ceea ce mă preocupă este altceva. Gândul mă duce la celebrul şi în egală măsură simbolicul proces intentat lui Maurice Papon, desfăşurat cu o la fel de mare, dacă nu chiar mai mare întârziere precum cel de acum. Comparativ, ar fi fost poate necesară adoptarea unui „scenariu“ prin care să se sublinieze importanţa acestui prim proces din România postcomunistă. La Papon, cum ştim, s-a asistat precum la un act colectiv de asumare a istoriei franceze postbelice. Au fost de faţă jurnalişti, elevi, studenţi, istorici, politicieni, oameni de toată mâna. Pe Splaiul Independenţei, pe malul Dâmboviţei, nu se judecă doar un om, ci un întreg capitol de istorie.

Aşa cum Papon a fost judecat (şi condamnat) pentru propriile fapte şi ale sistemului pe care l-a slujit, Vişinescu este un posibil torţionar în nume propriu, dar şi un exponent al regimului comunist bazat pe teroare şi crimă. Pe Splaiul Independenţei, pe malul Dâmboviţei, nu se judecă doar un om, ci un întreg capitol de istorie. De unde şi aşteptarea legitimă ca un asemenea act să se bucure de o atenţie pe măsură, să iasă din tiparele unei ştiri printre altele. Mai precis: ştirea ar fi trebuit contextualizată printr-o dezbatere largă.

Dincolo de procedura şi terminologia juridică specifice, procesul lui Vişinescu reprezintă un capăt de drum. Este vorba despre încheierea unei tranziţii marcate de amnezie şi complicitate. Beneficiarii ei imediaţi, „cadre“ precum Vişinescu, au câştigat pariul biologic cu istoria. Ceea ce nu înseamnă că noi suntem scutiţi de propria responsabilitate, că putem să cultivăm pe mai departe indiferenţa. Oricât de bine se camuflează răul, inclusiv în hainele banalităţii, datoria de a îi spune pe nume, de a nu uita, este şi mai mare după ce Vişinescu şi ai lui nu o să mai fie.

DSC05513

Leave a comment »

“Noi nu suntem morţi!”

In aceasta vara am vizitat si eu Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighetu Marmatiei. Este cu adevarat dificil si numai sa vorbesti despre un asemenea pastrator de memorie, dar’mite sa vorbesti despre cei care au fost personajele reale ale acelei istorii romanesti, istorie in urma careia am ramas noi… Si totusi, Memorialul de la Sighet, declarat prin legea nr. 95/1997 “ansamblu de interes national“, a ramas, se pare, de un interes ne-national, restrans, fata de nevoia reala de a aprofunda corect si complet realitatile social-politice ale deceniilor ’40-’60 si mai ales, fata de nevoia de a nu repeta greseli infioratoare care au distrus, se pare – iremediabil, o zona mare si extrem de valoroasa din fiintialitatea nationala.

Teologul Radu Preda – conferentiar universitar la Facultatea de Teologie din Cluj Napoca, cel care este, de la inceputul lunii aprilie 2014, si presedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), scria in iulie 2014 un articol cu titlul “Pot intra comuniștii de vii într-un muzeu?” – poate si spre a argumenta o data mai mult nevoia  demersurilor institutionale – care in prezent se arata a fi tot mai intense si mai vii in sensul realei gestionari și analize din punct de vedere stiintific a perioadei totalitare și a consecintelor sale. Intre activitatile semnificative recente ale IICCMER este si semnarea la Bucureşti, la 15 septembrie 2014, a unui Protocol de colaborare, de catre  Stelian Tănase, Preşedinte – Director General al  televiziunii nationale TVR, şi Radu Preda, Preşedinte executiv al IICCMER, protocol prin care se demareaza realizarea de emisiuni, evenimente şi proiecte comune – care vizează prezentarea istoriei României din ultimele decenii şi a urmărilor totalitarismului (emisiunile sunt programate incepand cu luna decembrie 2015). Acest protocol cu media este cel de al doilea al IICCMER din ultimele luni de zile, primul fiind cel cu Adevarul Live, initiat in iulie 2014,  si marcat de prima emisiune saptamanala – “Cine are nevoie de Muzeul Comunismului în România? Despre dreptul la memorie” –  editie din 17 iulie 2014, cand invitaţi au fost:  Radu Preda, Preşedinte executiv al IICCMER, si Cosmin Budeancă, Director general al IICCMER.

Revenind la Memorialul de la Sighet: parte integranta a lui, situat la iesirea din oras spre Viseu si Borsa, se gaseste “Cimitirul Saracilor” (fotografii mai jos). Este un ansamblu arhitectural dedicat memoriei detinutilor politici morti sau executati in inchisorile, lagarele si deportarile comuniste, precum si memoriei partizanilor ucisi in luptele cu Securitatea. Amenajarea lui a inceput dupa 1997 si continua si azi. Ansamblul corespunde locului in care in anii ’50 aici fusesera aruncate in gropi anonime trupurile catorva zeci dintre detinutii politici inchisi la inchisoarea din Sighet (dintre cei 54 de morţi oficial consemnati, nu se cunoaste  cati au fost ingropaţi in acest loc, deoarece comunistii au practicat stergerea urmelor). Incercările de identificare (cu laser sau prin săpături arheologice) au esuat, dar Fundaţia Academia Civică a amenajat de-a lungul anilor ansambul simbolic “Cimitirul Saracilor” – dedicat tuturor victimelor represiunii comuniste din România. S-a realizat, in zona unde se presupune ca sunt mormintele, o hartă a tarii realizata din braduti, iar in locul de pe hartă ce corespunde orasului Sighet (socotit epicentrul represiunilor) a fost ridicat un altar-cenotaf alb. Harta este semanata cu cruci modeste. In afara ariei hartii, ansambul mai cuprinde  cateva zeci de placi de andezit pe care sunt sculptate nume ale romanilor morti in deportările din Uniunea Sovietica, ce completează pe cele ale morţilor din închisori şi lagare, inscrise pe zecile de  placi din curtea Memorialului din Sighet. In afara hartii de braduti, practic la nordul perimetrului inchis, se gasesc mai multe troite dedicate victimelor comunismului si ridicate de catre familii si asociatii.

“CIMITIRUL SARACILOR”  DE LA MARGINEA ORASULUI SIGHETU MARMATIEI:

DSC05626

 

Din ciclul de poezii “Pentru neamul meu” inserez mai jos una, scrisa de Zorica Laţcu (Maica Teodosia) – una dintre poetele ortodoxe  cu cel mai vibrant expozeu liric, marcat de adancile ei trairi mistice, dar cu siguranta si de propriile experiente carcerale.

Noi nu suntem morţi!

de Zorica Laţcu (Maica Teodosia)

Noi suntem undeva. În iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşnicilei porţi
Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albele drumuri prăfuite
Care strălucesc în soare, luaţi aminte,
Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!
Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte
Cu boabe mari de rouă sau de ploi,
Sclipirea lui, de noi vă aminteşte,
De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfânta cruce mică,
Pierdută undeva în ţintirim,
Fără de cea mai mică floricică,
Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,
E cerul numai aur şi mătăsuri,
Cu nori strălucitori de catifea,
Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni
Şi zvon de aripi mari de heruvim.
Învăluiţi în dragoste trăim,
Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacara cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea capul sus vi-l ridicaţi,
Tu frate, soră, mamă şi părinte,
Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.
Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

2 Comments »

“Un tineret fara un ideal inseamna un Neam fara ideal, si un Neam fara ideal inseamna practic un Neam fara viitor”

Un tineret fara un ideal inseamna un Neam fara ideal, si un Neam fara ideal inseamna practic un Neam fara viitor” (extras din predica de mai jos a IPS Bartolomeu Anania).

Unul dintre apropiatii sai, teologul Radu Preda – conferentiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universitatii Babes Bolyai din Cluj Napoca si presedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc, scria la 18 martie 2014, pentru ziarul “Adevarul” – rubrica “Spiritualitate”, un eseu numit “Barbatie” – cu referire la mentorul sau, IPS Bartolomeu Anania. Il preiau mai jos de pe site-ul de Teologie Sociala al teologului Radu Preda (link aici), iar apoi adaug un cuvant memorabil al Parintelui Bartolomeu despre Tinerete, tinut in Catedrala Mitropolitana din Cluj, la un inceput de octombrie, cu cativa ani in urma.

BARBATIE

autor:    Conf. univ. dr. RADU PREDA

Mitropolitul Bartolomeu ar fi împlinit azi, la 18 martie, 93 de ani. Adică vârsta regelui Mihai. Chiar dacă nu a mai apucat acest soroc patriarhal, ierarhul a lăsat suficiente urme în conștiința publică. Motivul: a oferit un exemplu de bărbăție.

Pentru că nu altminteri poate fi cineva care a trecut prin victorii și dezamăgiri, glorie și umilință, prietenii celebre și detractări odioase, parcurgând tenace un întreg peisaj sufletesc. Al său propriu și al contemporanilor deopotrivă. Bărbăția lui Bartolomeu s-a probat în timp. Adică nu a fost o toană, răzvrătire de moment. În general, oamenii de caracter se vădesc mai ales la capătul drumului. Au respirația lungă. La polul opus ambițioșilor, hahalerelor, carieriștilor, paranoicilor, delatorilor, turnătorilor, impostorilor cocoțați în jilțuri bisericești sau analfabeților ajunși la catedră.

Plătind prețul libertății prin faptul de a fi fost acuzat de cei de stânga că era de dreapta și de cei de dreapta că ar fi de stânga, Bartolomeu a încurcat constant logica aparatului comunist. Într-o notă din 20 septembrie 1976 a lui Gheorghe Nenciu, controlorul de tristă memorie al cultelor religioase, aflată în arhiva CNSAS, în Fondul Informativ, dosarul 1450, volumul 2, foile 209-210, se afirmă negru pe alb: «Anania a fost trimis în urmă cu 10 ani în SUA şi are o atitudine total necorespunzătoare, s-a opus participării preoţilor şi credincioşilor din cadrul parohiilor româneşti la contramanifestaţii motivând că românii vor libertate în ţară din partea regimului comunist. […] Patriarhul Justinian, prin scrisori personale şi fără să anunţe Departamentul Cultelor, l-a adus în ţară în cursul anului 1974 şi a încercat să preseze autorităţile de stat să-l accepte ca episcop vicar. Cunoscând acţiunile arhim. Anania, trecutul lui dubios (fost legionar, condamnat la 20 de ani de închisoare şi caracterul său nedeschis colaborării cu statul), forul nostru conducător (tov. Bodnăraş) n-a fost de acord să promoveze în sinod un asemenea element.»

Eticheta de „fost legionar” este la fel de justificată precum cea de „fost comunist” pentru cineva care a fost, asemeni colegilor de generație, pionier. De fapt, cum am sugerat deja, Bartolomeu a purtat toată viața stigmatele suferinței neînțelese și acuzațiilor nefondate. Acestea nu fac altceva decât să demonstreze că, în fața unei alternative la minciuna generalizată, tendința este să îl faci mincinos și pe omul cinstit. Este neputința acceptării că se poate și altfel, că nu toți sunt corupți, colaboratori, lași. Într-adevăr, văzând pasivitatea, lipsa de empatie pentru agenda socială reală, autismul, pofta de lux și de bani a unor contemporani, devine aproape de necrezut că a existat un ierarh cu voce puternică, solidar cu păstoriții săi, atent la semnele vremii. Pe scurt: un bărbat.

Leave a comment »