anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Eveniment-evocare: Principesa Ileana -Maica Alexandra, 21 ianuarie 2016, Bucuresti

Ileana80

Principesa Ileana, la Chicago (Sherman Hotel), SUA, 22 aprilie 1952, intr-o conferinta despre comunismul din estul Europei si din Romania, la 4 ani si jumatate dupa expulzarea fortata din tara a intregii familii regale (courtesy of Tom Kinter)

A.S.R. Principesa Ileana (* 5 ianuarie 1909 – † 21 ianuarie 1991) este ultima fiică a M.S. Regelui Ferdinand şi a M.S. Reginei Maria. În 1967, a îmbrăcat haina monahiei, devenind Maica Alexandra.
La 25 de ani de la dispariţia ei, vă invităm să ne amintim de exemplul „Principesei-monahii” (Bev. Cooke), care a văzut îngeri la 7 ani, a îngrijit bolnavii în timpurile grele ale războiului şi comunizării şi a fondat o Mânăstire Ortodoxă peste ocean. A avut bucuria revederii României în septembrie 1990, trecând la Domnul după 4 luni.
Evenimentul are loc joi, 21 ianuarie 2016, de la ora 19:00, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, în Sala Stoicescu. Este prima contribuţie pe care Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei o aduce în anul jubiliar 2016, când sărbătorim 150 de ani de la fondarea Dinastiei Române.
Despre “Principesa-monahie” vor vorbi:
Pr. Liviu Vasile Mihăilă, preot paroh la Biserica “Sfântul Nicolae” din Hreaţca, judeţul Suceava, preşedintele Asociaţiei Fălticeni Cultural şi preşedinte ANRM Suceava
Tudor Petcu, filosof, eseist şi publicist
Liviu Mihaiu, jurnalist.
Expunerile invitaţilor vor fi urmate de o discuţie liberă, cu intervenţii din sală, întrebări şi răspunsuri.” (sursa: TUDOR VISAN MIU, https://tudorvisanmiu.wordpress.com/)

UPDATE, 20 ianuarie 2015:  Anuntul evenimentului, insotit de o scurta nota biografica evocatoare – in redactarea lui TUDOR VISAN MIU, se poate citi pe blogul familiei regale a Romaniei, aici.

Leave a comment »

Filmarea vizitei in Romania a Principesei Ileana – Maica Alexandra, in 1990

Cu doua zile in urma doamna Marilena Rotaru, realizatoare TV recunoscuta pentru consecventa si profesionalismul cu care a urmarit constant istoria familiei regale a Romaniei si a fost apropiata sufleteste de aceasta, a facut publice, pe canalul sau de youtube, filmarile realizate in 1990, cu ocazia revenirii in tara intr-o vizita de doua saptamani, dupa peste 42 de ani de exil, a Principesei Ileana – fiica cea mica a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenita – din 1967, Maica Alexandra.

Imediat dupa emotionanta vizita in Romania a Principesei Ileana – Maica Alexandra din 1990,  respectiv la 23 septembrie 1990, eseistul Nicolae Stroescu Stînişoară realiza telefonic un interviu cu Maica Alexandra, interviu transmis apoi la microfonul postului de radio Europa Liberă (interviul se poate citi aici).

Este insa prima oara cand filmari din timpul vizitei sale in tara au fost facute publice – multumita doamnei Marilena Rotaru! Vizita in Romania, in septembrie 1990, a fost facuta ‘la invitația domnului doctor Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana‘. Peste doar 3 luni de zile, la 21 ianuarie 1991, Maica Alexandra avea sa treaca la Domnul, odihnind in curtea Manastirii ortodoxe ‘Schimbarea la fata’ de la Ellwood City, Pennsilvania, SUA, pe care a fondat-o si unde a vietuit incepand din 1968.

Materialul filmat brut din septembrie 1990, postat de doamna Marilena Rotaru, se poate viziona mai jos (cu multumiri!):

UPDATE 10 ianuarie 2016: cele doua filmari cu Maica Alexandra – Principesa Ileana au fost sterse astazi, fara explicatii, de pe canalul youtube al d-nei Marilena Rotaru !

1 Comment »

“PRINCIPESA ILEANA – COPILA CU OCHI ALBAŞTRI”

Povestirea de mai jos a fost scrisa in 1931 de Regina Maria a Romaniei despre fiica ei mezina, Principesa Ileana. O redau aici integral, preluand traducerea in romaneste de pe site-ul d-lui Tom Kinter, cu multumiri, la fel ca si fotografiile inserate de pe acelasi site:

Marie&Ileana1

Regina Maria si al 6-lea copil al sau, Principesa Ileana

Si-a luat zborul in lumea larga – copila noastra cu ochi de un albastru adanc – copila Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti ceilalti, a luat-o cu el si – pentru ca o iubeam – am lasat-o sa plece. Am zambit chiar. Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul.

Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.

 

Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor, puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana. Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg numele pe care eu il voiam – o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci. Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea, dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a da un nume pe masura acelor ochi albastri… Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru ceilalti – cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut sa daruiasca.

Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor sai albastri si al dorului din ei… Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de culcare.

Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta.

Adesea cand sedea tacuta alaturi de mine, cu ochii aceia mari albastri largi deschisi, imi puneam mana pe mainile ei: Ileana, stiu la ce te gandesti – ii spuneam la ce se gandea si niciodata Ileana nu s-a mirat ca ii stiam gandurile.

Spuneam mereu: Ileana are dreptatea in ea, nimeni nu trebuie s-o invete ce e bine sau rau, Ileana stie.

Toate aceste pot suna ca si cum Ileana a fost prea asezata, dar nu era asa – era pur si simplu ca toti ceilalti copii.

Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt. Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una pe care el o numea “Foica” si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe “Foica” sub bratul lui si camasuta ei lunga matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una. O iubea insa pe Ileana si papusile sale.

Ileana&Mircea02

Principesa Ileana si Principele Mircea

Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa “Ilana…Ilana…” chiar cand nu mai stia de el, continua s-o cheme: “Ilana…Ilana…”.

A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe “Foica”. Dar Ileana nu s-a mai jucat niciodata cu “Foica”. “Foica” doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea.

Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei – prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale, aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient.

Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor. Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de el, tinandu-i mana.

 

Ileana6

Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan, brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati.

Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem “acolo”, in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului “patrie”, si parca vedeam cum radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc.

In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a imprietenit cu patru mici pastori – in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii, intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea.

A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti. Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva.

In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie – un barbat mai varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil…

Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui…

Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat de seriosi pe cat era si ea.

Marie&Ileana8

Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in “bine” si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.

Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.

Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.

Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte – ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca…

Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui “Sioara”.

Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.

Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.

Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. “Noblesse oblige” a fost deviza ei, cum fusese si a noastra.

Marie_Ileana2

Regina si principesa, mama si fiica, in costume nationale romanesti

Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si piedici – nu e asa usor sa fii un precursor – desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta, eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta.

Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata, cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i cu insufletire mamei sale “Little Boy Blue”, si simteam cum mi se ridica lacrimile in gat.

Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar fi fost un ofiter.

Ileana15

Principesa Ileana in 1929, la obtinerea brevetului de navigator

Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind valurile cu micul si viteazul sau velier “Isprava”, cu panzele intinse in vant, precum aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea. Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa! Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult – cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si implineasca destinul.

E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet – era ca si cum o vedeam cum se scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu!

Dar, in cele din urma, nu aripile “Ispravei” au scos-o pe copila cu ochi albastri din viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul iubirii…

Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si am plans…

MARIA
August, 1931

Marie&Ileana17

Leave a comment »

Ganduri la ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, 8 noiembrie…

sf ingeri-coperta

Coperta cartii Sfintii Ingeri – in varianta originala, scrisa de Maica Alexandra (editia a IV-a, 1987) si un mic text de intampinare, o rememorare a intalnirii personale cu Ingerul, in copilarie… (courtesy of Tom Kinter)

In cartea sa, “Sfintii Ingeri” (titlul original, in engleza, “The Holy Angels”) – scrisa de Maica Alexandra – fosta Principesa Ileana a Romaniei (1909- 1991),  fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, aceasta descrie  pe cei patru arhangheli (dintre care pe primii doi biserica ortodoxa ii serbeaza azi), astfel:

Arhanghelii sunt individualităţi distincte şi sunt un ordin al fiinţelor cereşti în ele însele, împărţind natura lor şi cu Domniile şi cu Îngerii. Şi ei sunt mesageri, ca şi îngerii. Sunt şapte Arhangheli pomeniți, dintre care primii patru sunt menţionaţi cu numele lor în cărţile Bibliei.
1. Mihail (Cine este ca Dumnezeu?), cel mai mare conducător al cetelor cereşti. El este cel care a învins balaurul (Lucifer) şi l-a alungat din Rai.
2. Gavriil (Omul lui Dumnezeu) , îngerul Bunei-Vestiri.
3. Rafail (Vindecătorul lui Dumnezeu), conducătorul îngerilor păzitori şi cel ce duce rugăciunile noastre în faţa lui Dumnezeu. 4. Uriil (Focul lui Dumnezeu), interpretul profeţiilor.Numele celorlalţi trei arhangheli nu se găsesc în Scripturi. 

Cu cât cunoaştem mai mult despre îngerii luminii, cu atât suntem mai puternici în înclinarea noastră înspre bine şi abilitatea noastră devine mai ascuţită în descoperirea şi rezistenţa la capcanele întinse de inamicii noştri cei mai acerbi, îngerii întunericului. ‘Îngeri fără de trup, care staţi înaintea scaunului lui Dumnezeu și cu strălucirile cele de acolo sunteți luminaţi, şi cu revărsări de lumină în veci străluciţi şi sunteţi a doua lumină, rugaţi-vă lui Iisus Hristos să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă’.

Cartea “Sfintii Ingeri” este intre foarte putinele scrise pe aceasta tema, in toata literatura teologica. Scrisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei in cea mai mare parte dupa circa 15 ani de la intrarea efectiva in monahism (pentru ca a fost inceputa inainte de calugarirea sa), adica in deceniul al 8-lea al secolului trecut, si dupa alti multi ani petrecuti in exil in SUA – unde, in anii ’50 a sustinut numeroase prelegeri şi conferinţe despre experienţele sale de dincolo de cortina de fier, ea este  “o splendidă monografie închinată angelologiei Vechiului şi Noului Testament. […] Această carte a Maicii Alexandra („Sfinţii îngeri”) este o expresie a sufletului ei curat, un suflet care L-a căutat pe Dumnezeu în toată viaţa ei, condus de îngerul copilăriei. îngerii supuşi lui Dumnezeu, sunt văzuţi numai de aceia care sunt disponibili, curaţi cu inima, precum inima de copil este curată. In acest secol, foarte puţin s-a scris despre Sfinţii îngeri. In multe minţi, îngerii sunt doar un produs al imaginaţiei, ca Santa Claus (personificare a Crăciunului, în lumea apuseană), sau stafiile magice. Insă Biblia accentuează realitatea lor şi servirea constantă în numele poporului lui Dumnezeu. Intr-o lume materialistă, care totuşi este depănată cu rău şi suferinţă, trebuie să descoperim din nou învăţătura autentică a Sfintei Scripturi despre Sfinţii îngeri. Conţinutul spiritual al întregii lumi îngereşti se comunică şi înrâureşte (influenţează), tară îndoială, conţinutul spiritual al lumii omeneşti. Maica Alexandra a arătat cât de important este locul îngerilor în viaţa omului. Ea a întreprins un studiu biblic şi patristic despre îngeri. Studiul este fascinant şi actual, subiectul fiind mai relevant astăzi decât, poate, oricând în istorie. Aceasta deoarece îngerii sunt cei care ne aduc un orizont nou de cunoaştere şi un ajutor în dezvoltarea originalităţii noastre pe linia unei frumuseţi a curăţiei şi a unui caracter superior. In mijlocul unei lumi deşirate, care trăieşte într-o perpetuă stare de criză, subiectul despre îngeri va fi de mare mângâiere şi inspiraţie pentru cei care cred în Dumnezeu şi un stimulent pentru necredincioşi. îngerii se află într-o solidaritatea ontologică (logică) cu oamenii şi cu lumea sensibilă, înălţând împreună doxologie (laudă) lui Dumnezeu. Vestindu-L pe Dumnezeu oamenilor, ei slujesc mântuirii lor.” (text extras din “Precuvântare” – de  Irineu Pop-Bistriţeanul, Episcop Vicar si traducatorul in romana al cartii).

Cartea, aparuta initial in SUA in a doua jumatate a anilor 1980, a fost tradusa in romana si a fost publicata de Fundaţia Anastasia in 2009  cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit al Ardealului Î.P.S. Laurentiu Streza.

Cartea “Sfintii Ingeri” avea/are pe prima fila drept cuvant de inceput urmatorul gand al Maicii Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei:

“Să nu uităm de Sfinţii noi Mucenici Mărturisitori ai închisorilor comuniste române”


 

Leave a comment »

Principesa Ileana – Maica Alexandra: spre si in monahism (II)

… Continuare de aici…       Principesa Ileana a imigrat la inceputul anului 1948, dupa expulzarea din Romania, intai in Elvetia si apoi in Argentina. In 1950, bolnava de artrita, i s-a permis sa plece pentru tratament in SUA, unde a ajuns numai cu cei 6 copii, in vreme ce sotul ei, arhiducele Anton de Habsburg nu a mai insostit-o, casnicia lor apropiindu-se de sfarsit. Principesa Ileana s-a stabilit deci in SUA in 1950. Divortul de arhiducele Anton de Habsburg s-a pronuntat in luna mai a anului 1954 si in acelasi an, in iunie, ea s-a recasatorit cu medicul patolog Stefan Nicolae Issarescu (n. 5 oct. 1906, Turnu Severin, Romania; d. 21 nov. 2002, Providence, Rhode Island, SUA) – un supravietuitor de origine romana al lagarelor de concentrare din timpul celui de al II-lea razboi mondial, stabilit ulterior in SUA. Acesta era medic angajat al Deaconess Hospital din Newton, Massachusetts, oras unde era stabilita si Principesa Ileana. Despre aceasta casatorie, fiul ei cel mai mare, Stefan, avea sa spuna dupa ani de zile, ca a fost o greseala.

Ileana si Stefan Issarescu 2

Principesa Ileana si doctorul Stefan Nicolae Issarescu la cununia lor, iunie 1954, Michigan, SUA

Ileana si Stefan Issarescu 1

Principesa Ileana si cel de al doilea sot Stefan Issarescu, 1954 (pe mana poarta o bratara cu cruci)

Pentru a se intretine pe ea si pe copii, inca din ultima parte a anului 1950 Principesa Ileana  a inceput sa sustina conferinte pe continentul american. Prima dintre ele i-a fost propusa de Boston Institute of Management in toamna lui 1950 si rasplatita cu suma de 25 de dolari. Tema aleasa de principesa a fost “Communism and Christianity“. Au urmat nenumarate prelegeri in urmatorii 11 ani, timp in care a calatorit peste 65.000 km. Temele predilecte de prelegere erau cele despre suferinta poporului roman sub comunism, dar si teme religioase. Intrand in colaborare atat cu Episcopia Ortodoxa Romana din SUA – cu sediul in Michigan, cat si cu Episcopatului Roman Ortodox  – de la Vatra, Illinois, a inceput sa scrie articole religioase pentru ziarul Solia si respectiv sa predea cursuri de educatie religioasa la Vatra. Intr-un interviu al sau din 1990 avea sa spuna: “I traveled 40,000 miles and talked to thousands of people about what was happening in Romania. I am afraid most of them did not believe me. It is only now that they are learning about the horrors that occurred there, the killings and the concentration camps.

In vara anului 1957 in casa ei de pe 30 Hyde Avenue, din oraselul Newton 58, Massachusetts (langa Boston), avea amenajata la parterul cladirii in stil vechi dar confortabil o capela personala, pe peretii careia erau atarnate doua icoane vechi (de secol XV), mostenite de la mama ei, Regina Maria a Romaniei. In acelasi an apare intr-o fotografie (cea de mai jos) insotitoare a unui articol despre turul ei de conferinte in Irlanda si Anglia, alaturi de propriile desene cu tema religioasa si icoane, probabil in micul sau atelier de desen de acasa. In mana, in desenul de mai jos, tine un desen realizat de ea in creion si cerneala, cu un inger (fotografia detaliata a acelui desen, dedesubt) – caci ea se intalnise cu Ingerii inca copil fiind (vedeti aici).

Pr Ileana si icoanele

Poza dintr-un articol cu titlul “NEWTON’S ROYAL PRINCESS TO ‘SELL’ U.S. TO ENGLAND” semnat de Fred Brady in ziarul “The Boston Sunday Herald”, 7 iulie 1957 (courtesy of Tom Kinter) – cu icoanele desenate de ea

Ileana-angel

Inger – desen de Principesa Ileana, 1956 sau 1957, courtesy of Tom Kinter

Tot in 1957 Principesa Ileana a suferit o operatie foarte dificila, care a tintuit-o la pat multe saptamani. Aceasta este perioada in care a hotarat in inima ei sa isi schimbe viata total si sa se dedice numai rugaciunii si Bisericii. Pentru un an intreg s-a luptat in tacere cu aceasta nevoie interioara, iar in toamna anului 1958 a impartasit sotului ei, doctorul Issarescu, dorinta ei de solitudine si de dedicare rugaciunii. Insa nu a facut nici un demers efectiv in acel sens, in acel an. La cateva luni dupa aceasta, in ianuarie 1958, fiica sa mezina, Minola, a murit, impreuna cu sotul ei, intr-un accident de avion in Brazilia (fiind insarcinata cu al doilea copil si lasand in urma o fetita orfana), iar apoi peste cateva luni, in vara aceluiasi 1958, fiul cel mare, Stefan, a facut o encefalita virala si a zacut in coma luni de zile, recuperarea sa cerebrala durand ani de zile. Dupa aceste tragedii, nevoia ei de liniste si rugaciune s-a amplificat si mai mult, insa abia inspre toamna anului 1961 va face primul pas hotarator. Divortul de Stefan Issarescu se pronuntase insa in 1960, dupa multe dificultati si dupa ce ea lucrase pentru o misiune indiana in Nevada, departe de orice zona urbana. In 1961, dupa consultarea cu episcopul Valerian Trifa, a hotarat sa incerce vietuirea intr-o manastire, spre a vedea daca viata monahala i se potriveste. Ea a ales Manastirea de la Bussy-en-Othe, din Franta. Era o manastire mica si linistita, exact ceea ce cauta. Astfel, la varsta de 52 de ani,  Principesa Ileana s-a stabilit la Manastirea ‘Notre Dame de Toute Protection’ devenind novice (sora incepatoare). Dupa cativa ani de vieturie acolo ii scria unei prietene mirate ca reuseste sa ramana retrasa fata de lumea in care a trait si conferentiat: “As far as my country and my countrymen are concerned, all that trespasses on my life of prayer has been gradually cut out, but I remain in the service of their and my Church. Our Faith and nation are so closely linked as to be one. I was born to a position of responsibility and leadership, and it is both in the Orthodox and Royal tradition that one of my station should in days of stress enter monastic life and pray with and for them.” Cativa ani inainte dar si in primii ani de viata monastica, Principesa Ileana transmitea conationalilor sai, prin intremediul Radio Europa Libera, Cuvantul lui Dumnezeu si meditatii zilnice.

Din 1961 a ramas un document in care explica decizia de a deveni calugarita (preluat de aici):

Why did I myself so late in life choose to become a nun? The reasons are many and complex and run through my entire conscious life, and my desire for the monastic life dates far back into my youth. My way has been long and tortuous, circumstances, my obligations at specific times, as well as my many failings have stood in the way. But I never, throughout the years, lost sight of God, nor did my longing to come closer to Christ decrease.

I have now entered the monastic life because I felt and feel, without the shadow of doubt, that this is the one and only right way for me front now on. The true way for me to serve my Church, my country and my fellow men, and God willing, a way of salvation for my own immortal soul. I believe that there is a crying need for Orthodox monastic institutions in this country, especially for the English-speaking faithful. I feel that God has called me to this specific work, whatever difficulties may lie in my path. For me not to follow this call would spell disobedience to God’s will and purpose.

In no way do I think I am particularly capable or worthy, but for a reason I cannot fathom, I have been commanded to this particular duty, and my job is to do the best I can with those gifts I have been endowed with, humbly accepting to run the race that is set before me. The answer to any doubts I may have I find in the words of the Lord Christ: ‘What is that to thee? Follow thou me!’ (John 21:20). This I shall do, so help me God.

Gandul de a fonda ea insasi o manastire ortodoxa a aparut, se pare, in acelasi an 1961. Astfel, Principesa Ileana a discutat despre aceasta idee a sa cu mai multi ierarhi ortodocsi din SUA. Locul de constructie dorit initial de ea era situat undeva in desertul Nevada – in Smith Valley, caci isi dorea o viata singuratica de acum inainte. Insa din considerente practice, pana la urma locul ales a fost in Penssylvanya, langa Ellwood City. Principesa Ileana a fondat Manastirea, ce avea sa poarte hramul “Schimbarea la Fata”, la sfarsitul anului 1967, la cateva luni dupa depunerea voturilor monahale in manastirea de inchinare de la Bussy-en-Othe, cand ea a devenit Maica Alexandra. Intr-un interviu ea amintea insa ca acest gand, de construire a unei manastiri, l-a avut mai intai pe vremea cand copiii ei erau mici, si ea se afla in Austria: “When I lived in Austria and my children were small, I dreamed of building a monastery in a glorious place in the mountains to later retire to it, but the war made it impossible“.

Locul Manastirii Schimbarea la Fata (Monastery of Transfiguration)  de la Elwood City se afla la cca. 50 mile nord-vest de orasul Pittsburg si a fost ales pana la urma deoarece densitatea de ortodocsi era cea mai mare in acea zona: existau numeroase parohii ortodoxe pe o raza de 100 mile fata de Ellwood City. Cu sustinerea organizatorica a episcopului Valerian Trifa, si cu aportul financiar primordial al Principesei, capela Manastirii de la Ellwood City a fost inaugurata si sfintita in septembrie 1968, de catre Mitropolitul Irineu. La 25 martie 1969  Maica Alexandra a fost consfintita maica superioara (stareta) si a servit  acolo de pe aceasta pozitie din 1969 pana in iulie 1981 (cand s-a retras de pe aceasta pozitie datorita starii de sanatate si slabiciunii). A continuat insa vietuirea la Elwood City pana la moarte, in ianuarie 1991, insa ca simpla monahie.

La inceput, in 1967, cand a demarat asezamantul, a trait singura, intr-o remorca. Dupa aproape un an de zile, cand prima cladire era finalizata, alte cateva doritoare s-au atasat asezamantului ortodox. La sfarsitul lui 1968 erau gata biserica si doua aripi ale manastirii. Manastirea fondata de ea a fost prima manastire ortodoxa cu vorbire in limba engleza din SUA. Principesa Ileana-Maica Alexandra a devenit astfel a treia descendenta a Reginei Victoria de sex feminin,  care s-a calugarit si a ajuns stareta într-o mănăstire fondata de ea insasi. A servit ca stareta si apoi ca simpla calugarita la Manastirea de la Ellwood City timp 23 de ani. Cu totul, a imbratisat trairea monahala timp de 31 de ani. Maica Alexandra petrecea in medie, zilnic, 5 ore in capela, la rugaciune. Programul de rugaciune al manastirii americane era cu perioade de rugaciune de cate doua ore, de trei ori pe zi.

Consecration

Desen al Maicii Alexandra reprezentand “Schimbarea la Fata a Domnului” – hramul asezamantului, realizat in septembrie 1968 (courtesy of Tom Kinter)

Fotografiile de mai sus, de data recenta, sunt preluate de pe site-ul oficial al manastirii de la Ellwood City. Icoana cu Fecioara Maria si Pruncul Iisus dainuieste acolo din vremea Maicii Alexandra.

10_winter_DSC02265

Vedere de iarna a asezamantului de la Ellwood City in vremea de azi (foto preluata de aici)

In 1978 au sosit la Manastirea Maicii Alexandra, din Romania, trei maicute. Mai intai a sosit Maica Benedicta Braga – venita de la Manastirea Varatec, dupa multi ani petrecuti acolo (aceasta maica fusese gazda, vara de vara la Varatec, a academicienei Zoe Dumitrescu Busulenga ce venea si statea saptamani sau luni intregi acolo). Tot de la Varatec au mai venit apoi si Maica Apolinaria si Maica Gabriela. De origine romana a mai aparut si Maica Iustina – vaduva unui teolog roman stabilit in SUA. In acelasi an Maica Alexandra a suferit o operatie de inlocuire a articulatiei soldului, si a inceput sa poarte baston. Pana in 1990 va suferi si alte operatii la coloana vertebrala, suferind in continuare si de artrita. Pe sub haine purta mereu un corset pentru spinare. Cu toate problemele acestea de sanatate, nu a devenit o persoana sedentara, imobila.

In perioada anilor 1983-1989 preotul Manastirii de la Elwood City a fost arhimandritul Roman Braga (fost detinut in inchisorile comuniste din Romania), fratele de sange al Maicii Benedicta. Dupa venirea Parintelui Roman la Ellwood, conversatiile in limba romana cu Maica Alexandra si Maica Benedicta pe teme profunde, spirituale, dar si pe teme istorice si sociale au devenit dese.

 

 

 

Parintele Roman si Maica Alexandra

Parintele Roman Braga si Maica Alexandra, cca. 1988, Manastirea de la Ellwood City, SUA

In anul 1988, la vremea cand Maica Alexandra dadea un interviu pentru Associated Press – jurnalistei Marcia Dunn, aceasta nota ca portretele parintilor ei, Regele Ferdinand si Regina Maria erau asezate pe perete in camera de zi a corpului A de cladire, camera pe care Maica Alexandra o impartea cu o alta calugarita. Icoane in aur si argint, de secol XV, erau asezate intr-un colt din chilia ei. Icoane vechi, dar si cruci si triptice se gaseau la acea vreme in micuta capela a manastirii – unele dintre ele aduse de ea din Europa.  Jurnalista a observat de asemenea prezenta micii cutii aurii cu pamant romanesc (vedeti aici) pe care o pastra ca pe cel mai sfant si scump odor la capatul patului sau, Maica Alexandra, si ii spunea ca doreste sa fie inmormantata cu acel odor. “Thank God, I always had a really strong faith that carried me through everything.”  […] “In my heart, I always wanted to become a nun,” she said. “But there was so much to be done in Romania when I was young.”

Pasaportul ei, britanic – datorita stramosilor sai din casa de Hanovra, purta inca, in 1988, stampila “You have no right to return.” – nu avea dreptul sa revina in Romania. “I’ll always be homesick,”- ii destainuia jurnalistei, adaugand: “I think that’s an illness of which one is never cured. You accept it like one accepts anything else.Besides, what I’m homesick for doesn’t exist anymore. That’s the tragedy.

La inceputul lunii ianuarie 1990 la Manastirea de la Elwood City se aflau, in afara de Maica Alexandra, alte 11 maici si surori. In aceeasi perioada, Maica Alexandra spunea: “I don’t want to return to Romania, because I would like to die remembering her as she was before the communists” – intr-un interviu pentru ziarul The Philadelphia Inquirer, la 2 ianuarie 1990. Reporterul, John Corr, scria despre Maica Alexandra ca era o femeie tacuta, ca vorbea incet si zambea des.  O caracteriza ca avand un spirit pasionat, maniere exprimate cu modestie si un anumit aer de demnitate intrinseca. Biblioteca ei era mare si cuprindea lucrari teologice dar si volume de poezie, fictiune și istorie. Era o persoana ancorata in cunosterea istoriei si a evenimentelor prezentului si trecutului. Vorbea franceza, germana, engleza si romana.

Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989 din Romania, si dupa caderea regimului Ceausescu, ea s-a angajat cu toata forta de care mai dispunea la acea varsta inaintata, sa lucreze in cadrul Orthodox Episcopate of America din Jackson, Michigan, pentru a organiza un Fond de  ajutorare pentru Romania. In 1990, la invitata societatii de binefacere Christiana, dar dorind de asemenea sa isi mai vada o data tara, s-a decis sa faca o calatorie in Romania. Cu doua zile inainte de plecare, fiind bolnava cronic, a facut o vizita la medicul ei curant pentru niste infuzii pe coloana vertebrala (suferea de mari dureri), dar exact in cabinetul medical a suferit un atac de cord. Cu toate acestea, nu si-a schimbat planul de calatorie spre Romania. Pe drumul spre tara ei, a facut o escala in Germania la fiica ei Alexandra (Sandi), care constatand starea foarte precara de sanatate a mamei sale, dar si decizia de a merge in Romania a hotarat sa o insoteasca. Fiind si asistenta medicala, a putut sa o ajute si in acest mod. Astfel, Maica Alexandra va ajunge in tara si va vizita mai multe locuri dragi, inclusiv Branul si mormintele parintilor ei – Regina Maria si Regele Ferdinand – de la Manastirea Curtea de Arges. Punctele de sedere s-au aflat la manastiri. Imediat dupa acea vizita Nicolae Stroescu Stînişoară a realizat un interviu telefonic cu Maica Alexandra – la 23 septembrie 1990 (interviul se poate citi aici) – interviu in care poveste pe indelete despre vizita din tara.

La numai cateva luni dupa intoarcerea din Romania in SUA, aflandu-se la Manastirea de la Elwood City, la 4 ianuarie 1991 a cazut si si-a fracturat soldul; a fost imediat spitalizata, iar la 8 ianuarie a facut un nou atac de cord puternic. Urmatorul atac de cord avea sa-i fie fatal, stingadu-se din viata la 21 ianuarie 1991.  Maica Alexandra este inmormantata la Manastirea americana pe care a fondat-o si in care a slujit atatia ani (fotografia cu crucea de la mormant, mai sus).

*** In loc de epilog – din spusele Maicii Alexandra, in 1990, imediat dupa ‘Revolutia’ romana:

Now, what must be done is to recapture our history. The communists destroyed so much of it and distorted so much of it. There are generations of children who do not know the truth and many who have been so indoctrinated by the communists that they cannot accept the truth.” – Principesa Ileana, 2 ianuarie 1990, intreviu pentru ziarul american “The Philadephia Inquirer”.

***

Scrierile Principesei Ileana – Maica Alexandra:

I Live Again
Ileana Princess of Romania
    Rinehart & Company, Inc., New York, 1951

Hospital of the Queen’s Heart
Ileana Princess of Romania
    Rinehart  & Company, Inc., New York, 1954

Meditations on the Nicene Creed
Ileana Princess of Romania
Morehouse-Gorham Co., New York, 1958

Introduction to the Jesus Prayer
H.R.H. Princess Ileana of Romania
Forward Movement Publications, 1959

Our Father – Meditations on The Lord’s Prayer
Princess Ileana of Romania Mother Alexandra
The Orthodox Book Center, Miami

Outline of Romanian Literature
Princess Ileana
World Literatures
University of Pittsburg Press, Pittsburg, 1956

The Spirit of Orthodoxy
H.R.H. Princess Ileana of Romania
The Advent Papers, Boston

The Holy Angels
    Mother Alexandra (Princess Ileana of Romania)
Copyright 1981 by Mother Alexandra
Light and Life Publishing Company, Minneapolis, 1987
ISBN 0-932506-10-0

Traiesc din nou (I Live Again)
Principesa Ileana de Romania
    traducere de Agra Baroti-Gheorghe
Humanitas, Bucureşti, 1999
ISBN 973-28-0228-6

Traiesc din nou (I Live Again), Editia II
Principesa Ileana de Romania
    traducere de Agra Baroti-Gheorghe
prefata de Al. Paleologu
Humanitas, Bucureşti, 2005
ISBN 973-50-1026-7

 

1 Comment »

Principesa Ileana – Maica Alexandra: spre monahism (I)

In primele zile ale lunii ianuarie 1948, ultimii membrii ai familiei regale a Romaniei paraseau siliti tara, dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai (fiul fratelui principesei, fostul Rege Carol al II-lea). Intre ei – fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, Principesa (Domnita) Ileana. Povestea vietii ei, acoperita pe jumatate de amintirile cuprinse in exceptionala sa carte, “I live again” (“Traiesc din nou“) – scrisa in 1950-1951, si publicata de Reinhart and Co. in New York in 1951, a continuat si dupa renuntarea la viata laica, renuntare ce s-a petrecut lent, dar ale carei inceputuri au fost probabil sadite in adancul fiintei ei, inca din copilarie, cand a vazut Ingerii. Acea a doua parte de viata (de dupa 1960) este foarte putin cunoscuta public, dar se poate recompune partial. Este putin cunoscuta mai ales pentru faptul ca pe la sfarsitul anilor ’50 decizia interioara si apoi exterioara a Principesei Ileana a fost sa se retraga din orice mediu laic, in toate formele, asa incat in 1967 va ajunge sa fie monahie, calugarita pe seama unei mici manastiri din Franta, loc in care cu totala surprindere avea sa o intalneasca, in chiar acel an1967, si academiciana Zoe Dumitrescu Busulenga. Aceasta avea sa scrie: “In aprilie 1967, ma aflam pentru întaia oara la Paris, ca urmare a unei invitatii de a tine cateva conferinte la universitatile din Paris si Montpellier, respectiv la catedrele profesorilor Alain Guillermou si Louis Michel, amandoi mari prieteni ai Romaniei. A fost, fireste, prilej de a-mi reîntalni vechi si dragi cunostinte, ca, de pilda, Anina Radulescu Pogoneanu, mult iubita mea profesoara, si de a face altele noi, ca aceea cu regretatul Ioan Cusa, remarcabilul poet si editor, si mai cu seama cu stralucitul intelectual, parintele Andrei Scrima, fostul asistent al lui Anton Dumitriu. […] Intr-o dupa-amiaza, Ion ne propune o plimbare cu masina ca sa-l însotim pe parintele Andrei pana undeva, în afara Parisului, unde avea treburi urgente. Plecam, trecem prin padurea de la Fontainebleau (spre mirarea prietenilor, am recunoscut-o îndata, evident dupa tablourile lui Andreescu) si ajungem într-un orasel, Bussy. Mi se spune ca e o manastire ortodoxa rusa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa. Intr-adevar, la intrarea într-unul din corpurile cladirii, o venerabila monahie (avea peste 90 de ani, era ducesa Serge) sedea într-un fotoliu comod. Mi-a întins mana sa i-o sarut, ceea ce am si facut, si a început o conversatie desigur conventionala. Prietenii mi-au facut semn sa astept. Parintele Andrei intrase în casa. Dupa cateva minute, se aud pasi grabiti coborand scara. Sprintena ca o ciuta, o maica ce parea foarte tanara se îndreapta spre mine si ma îmbratiseaza. Eu încremenesc. Incredibil! Si balbai, sugrumata de emotie: Domnita! Si ea spune razand: „Nu mai sunt domnita. Sunt Maica Alexandra”. Era principesa Ileana, cea mai draga noua, din familia regala. Si nu stiam ca se calugarise. M-a scos din uimire luandu-ma de dupa umeri si spunandu-mi: „Haide mai bine în chilia mea, sa putem sta de vorba în liniste!”. Si am suit în chilia „maicii”, care se afla în alt corp de cladire. Era o camera mansardata, îmbracata în lemn, careia cununi de ceapa si siraguri de ardei rosii atarnand de grinzi îi dadeau un fermecator aer rustic, de casa romaneasca de tara. Ici, colo, pe masa, printre icoane, stergare brodate în culori vii întareau amintirile de acasa. Ne-am asezat si am început sa vorbim. Intr-o romaneasca fara cusur, a prins sa ma întrebe despre cele de acasa. Stia tot, era destul de bucuroasa de momentul de deschidere care ne dadea un scurt respiro. Dar voia sa afle despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare în organizarea Cercetasiei, si despre sora ei Anicuta, despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a Liceului „Domnita Ileana” si despre alte multe cunostinte comune. Asculta cu un interes extrem de viu, cerea detalii despre sanatatea lor, ca sa le poata trimite medicamente, dorea sa stie ce mai e pe la Bran, castelul ei drag, lasat ei prin testament de Regina Maria. Si cate alteleCititi intregul articol, aici….

Ileana82a

Principesa Ileana, SUA, 1953 – courtesy of Tom Kinter

Manastirea unde a intalnit-o scriitoarea Zoe Dumitrecu Busulenga (devenita la randul ei monahie – sub numele de Maica Benedicta, calugarita de Parintele Justin Parvu la Manastirea Petru Voda, si care a trait ultimii ani de viata la manastirea Varatec si este inmormantata la Manatsirea Putna) a fost mica manastire ortodoxa ‘Notre Dame de Toute Protection’ de la Bussy en Othe, Franta. Manastirea se gaseste la 160 km de Paris, este cea mai veche manastire ortodoxa din Franța si a fost fondată în 1946 de patru măicuțe – parte de origine greacă, parte de origine rusa – maicute care adunasera deja în jurul lor la acea vreme o mica comunitate și încearcau să isi stabilească un loc de asezare. În acel an 1946 ele au primit drept moștenire o casă mare în partea de nord a Burgundiei, la Bussy-en-Othe și s-au stabilit acolo. Desi foarte sărace, au lucrat cu un curaj remarcabil si, ajutate de prieteni și sustinute de rugăciunile liturgice, au pus început vieții monahale. Ospitalitatea locului a avut un rol predominant asa incat azi exista acolo 22 de surori.

arapova1

Asezamantul monahal de la Bussy en Othe – schita

 

 

bussy_eglise_Img_0987

Biserica manastirii de la Busy-en-Othe

La manastirea de la Bussy en Othe, Principesa Ileana a petrecut 6 ani. Decizia sa de a se calugari a devenit totala in 1959 (din 1950 se gasea in SUA), insa cel de al doilea sot, doctorul Issarescu (cu care se casatorise in 1954), se opunea acestei decizii. Divortul al doilea a fost dificil, si a fost necesar sa petreaca 6 luni in statul Nevada pentru a obtine apoi divortul legal. In 1960, dupa consultarea cu arhiepiscopul ortodox din America, parintele Valerian Trifa  – la Grass Lake in statul Michigan, Principesa Ileana a ales manastirea de la Bussy din Franta ca loc de acomodare si verificare a deciziei interioare de a se calugari; avea nevoie de un loc cat mai retras si linistit si de aceea probabil ca a ales mica manastire din Franta.

VA URMA.

***

Pentru cei interesati, recomand parcurgerea si a altor pagini electronice de pe blogul meu, avand ca subiect personalitatea si viata Principesei Ileana:

2 Comments »

“Spiritul ortodoxiei” (partea II) – viziunea Principesei Ileana a Romaniei – publicata in SUA, in 1953

IleanaBran45

Principesa Ileana la Castelul Bran, in 1945 (courtesy of Tom Kinter) – cu 7 ani inainte de a scrie cele de mai jos…

Continuare, de aici:

Urmatorul punct important este respectul extrem al oamenilor fata de Sfintele Scripturi. Atat Vechiul cat și Noul Testament figureaza în mare măsură în viața de zi cu zi a ortodocsilor. Nu numai ca studiu Sfintelor Scripturi a fost încurajat din cele mai vechi timpuri, dar chiar si analfabeții au învățat porțiuni întregi din scrieri, pe de rost. Psalmii sunt o parte din rugăciunile zilnice. Cel mai simplu țăran din vaile izolate ale muntilor celor mai izolati din Carpați, Balcani sau Caucaz, este capabil sa citeze un verset din Biblie aplicabil in orice situație în care s-ar găsi.

Deoarece suveranitatea otomană peste popoarele creștine din Est a fost exprimată atât prin ​​persecuție religioasă cat și națională, a urmat în mod natural fatul că credința și naționalismul au devinit unul și același lucru. Astfel ca oamenii si Biserica au fost în adevăr foarte uniți.  Regii  au fost unsi de Biserică și au fost parte a acestei biserici. Cu toate acestea, această unire a Bisericii cu Statul nu a fost întotdeauna un avantaj, dar argumentele pro și contra asupra acestui aspect sunt prea lungi și grele, ca să fie discutate în mod adecvat în acest scurt tur de orizont asupra Ortodoxiei. Cel mai important lucru este că Ortodoxia a supraviețuit persecuției otomane, țarismului, și este chiar si acum un supraviețuitor in fata comunismului (n.n. Principesa Ileana scria acestea in 1952-1953!). Deși diferitele grupări naționale sunt, în prezent, un obstacol în calea acțiunii concentrate a Ortodoxiei, ele nu au afectat credința ortodoxă, și nici un membru al nici unui grup nu este în afara comuniunii cu oricare alt grup. El poate participa în mod liber la Sfintele Taine oriunde le găsește.

Biserica Ortodoxă nu vorbește de Taine, ci de Sfintele Taine. Nu încearcă să le pună în formule standardizate ci le acceptă cu recunoștință și venerație. Rasariteanul are o minte mai puțin curioasa decât occidentalul; mintea lui este mai mult contemplativa si mai puțin disciplinata, dar mai profundă decât mintea occidentalului. În cazul în care acesta din urmă vrea definiții, doreste o înțelegere și o percepție clara, intelectuală , rasariteanul va căuta în adâncurile sale un conținut cu contacte nedefinite cu intangibilul. Poate din cauza lungilor persecuții, el a fost aruncat mai mult in interiorul sau, și a trebuit să se adânceasca în realitate prin sine însuși. Au existat mai puține definiții și, prin urmare, mai puține divergente de opinie. Când au existat revelații, autenticitatea lor nu a fost judecata de către mințile contemporane disciplinate, ci a fost redata prin judecata efectiuata de traditia Bisericii. În cazul în care revelația a fost în acord cu această tradiție, ea a fost acceptata. Biserica Ortodoxă a fost mai putin dornica decât bisericile occidentale să se modifice cu vremurile, pentru se consideră că ea deține adevărurile eterne. În același timp, ea are o remarcabila adaptabilitate și independență de mișcare, cu care să poata rupe orice obicei, atunci când  circumstanțele o cer. De exemplu, atunci când Serbia comunista a declarat ziua de Crăciun ca zi de lucru, astfel încât oamneii sa nu poata participa la slujbele bisericii, Liturghiile au fost citite de la miezul nopții incolo, la fiecare două ore până dimineață, în ciuda faptului că tradiția îndelungată stabilise că doar o singura Liturghie se poate face în douăzeci și patru de ore  în același altar. Cu toate acestea, nimeni nu este de părere că vreo autoritate îi poate da dispensă de la regulile tradiționale ale Bisericii, cum ar fi cea de a posti, care post, pentru ortodocși, este extrem de sever. El simte că regulile Bisericii au fost inspirate de Dumnezeu, atunci când a fost fondată Biserica și nici un om nu are nici puterea si nici dreptul sa le modifice sau sa adauge la acestea.

duminica-tuturor-sfintilor-copy

“Duminica tuturor sfintilor” – desen de Gabriela Mihaita David, 15 iunie 2014

Este un factor foarte important în disciplina Bisericii Ortodoxe, și constituie în mare măsură puterea ei de supraviețuire, faptul că principiile sale sunt atât de adânc înrădăcinate la cei laici – legea Bisericii este de multe ori mai puternicinradacinata la laici decat la cler! De exemplu, laicii vor accepta deciziile Sinodului cu privire la recunoașterea altor confesiuni, ordine și comuniuni fata de care ei nu se simt capabili sa faca față, dar nu ar accepta dogme noi sau sa se departeze de la cele vechi. Nici un ortodox nu ar concepe schimbarea religiei pentru motive familiale sau din cauza unei modificări din comunitate, deși ar fi foarte tolerant fata o schimbare făcuta din convingere spirituală. 

Există o credință că, precum Biserica Occidentala a fost fondata de Sf. Petru și Sf. Pavel, Biserica Răsăriteană a fost fondată de Sf. Ioan. Daca aceasta pare sa fie realitatea, nu există nici o îndoială asupra faptului că Biserica Ortodoxă este în mare măsură influențată de Evanghelie, de Epistole și de Apocalipsa Sfântului Ioan, iar dintre acestea, factorul fundamental de infleunta se datoreaza spiritualitatii și frumuseții celei de-a patra Evanghelii. Însuși termenul “mister” pentru “sacrament” vine de la Sf. Ioan. Un exemplu de atitudine a Bisericii este în pasajul de la Sf. Ioan 3:1-21 care arata discuția Domnului nostru cu Nicodim despre renașterea spirituală a omului; chiar și după ce Iisus ii explica lui Nicodim, acesta nu înțelege. Iisus spune: “Tu ești învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri?” și apoi merge mai departe pentru a explica în detaliu natura Sa și calea spre mântuire. Crestinul ortodox nu pune la îndoială, ci crede în renașterea omului prin Sfintele Taine, pe care Biserica le-a pazit si le-a transmis direct de la Domnul nostru.

Aceste Sfintele Taine sau Taine sunt în număr de șapte – Botezul, Mirungerea (echivalenta cu confirmarea – in Biserica occidentala), Comuniunea, Pocăința, Preoția, Căsătoria și Maslul. Să trecem peste aceste șapte Taine și să explicam  catehismul ortodox, cunoscut sub numele de “credința sfinților.”

O Sfanta Taina sau un Sacrament “este un spectacol ritual vizibil prin care putereaa invizibila, numita harul lui Dumnezeu, dăruiește daruri minunate beneficiarilor.”

Având în vedere că cuvântul “har” este adesea înțeles greșit, eu cred că este bine înainte de a merge mai departe, să dam definiția ortodoxă a cuvântului: ‘harul lui Dumnezeu este darul lui Dumnezeu pe care Tatăl il dă oamenilor prin Duhul Sfânt, datorita sacrificiilor Fiului’. ” (va urma…)

 

4 Comments »

Despre Ingeri…

ingerul-de-la-mormantul-domnului

Ingerul de la Mormantul Domnului – Manastirea Mileseva (Serbia) – desen de Gabriela Mihaita David

“Descoperirea că Sfinţii îngeri şi demonii au o origine comună e şocantă. Într-adevăr ei au fost făcuţi deopotrivă creaturi libere de o infinită frumuseţe şi înzestraţi cu o voinţă liberă, absolută, perfectă. Felul în care au folosit însă această libertate a dus la uimitoarea despărţire între îngeri şi diavoli: creaturi diferite cu destine atât de îndepărtate  unele de altele ca şi răsăritul de apus, ca şi cerul de iad.  Odată cu ultimul om care se va naşte pe pământ, o încleştare cumplită se va dezlănţui în lumea spirituală, cu consecinţe asupra destinului final al omenirii. Inevitabil, acest conflict ne afectează mai mult decât ne dăm seama. Atâta timp cât noi înşine suntem făptuitori liberi şi decizia ne aparţine întotdeauna, nimic bun sau rău nu ne poate forţa să acţionăm împotriva voinţei noastre. Totuşi, prin fiecare faptă a noastră şi în special ca creştini, noi ne aflăm fie de o parte, fie de cealaltă. Totuşi, nu trebuie să uităm nici o clipă că răul nu este egal cu Binele. Răul îşi are originea în folosirea greşită a voinţei libere de către satana. Satana nu poate fi creatorul, fiind el însuşi o făptură creată. Numai Dumnezeu este Creator. ‘Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte’ (Facerea 1, 31).”

***

“Pentru o mai bună cunoaştere a îngerilor şi a naturii lor, trebuie să cercetăm mai întâi întreaga Biblie, atât Vechiul cât şi Noul Testament, ca să cunoaştem ceea ce ne-a fost descoperit despre fiinţele spirituale; numai după aceea putem culege cronologic datele, în raport cu cărţile Bibliei. Dar, în primul rând, când ne referim la aceste fiinţe cereşti, trebuie să înţelegem că termenul „înger” este folosit vag şi inexact, pentru că în greceşte înseamnă pur şi simplu „trimis” şi, corect vorbind, asta s-ar aplica numai celor două categorii de îngeri în directă relaţie cu omul. Îngerii şi arhanghelii, deşi spirite, nu sunt supranaturali. Dumnezeu singur e supranatural pentru că El singur este necreat. Ca şi noi, sfinţii îngeri sunt creaţi, sunt fiinţe naturale, ca o parte a lumii, ca şi noi. „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute” (Coloseni 1, 16). Un înger are personalitate, individualitate şi o voinţă a sa, aşa cum avem noi; dar, pe de altă parte, nu ne seamănă. Când se manifestă în faţa noastră, un înger ia înfăţişare omenească, dar, fizic, nu e niciodată asemenea unei fiinţe umane, ci numai imaginea mentală a ei. Dacă ştim atât de puţin despre ei, este pentru că de regulă nu-i vedem cu ochii noştri de fiinţă muritoare, iar percepţia noastră spirituală este fie neclară, fie nedezvoltată. […]  Sfântul Vasile spune că în ochii lui ‘substanţa lor este o răsuflare de aer sau un foc nemuritor şi de aceea sunt localizaţi ori devin vizibili în forma propriilor lor trupuri, acelora care sunt demni să-i vadă’. Sfântul Vasile vrea să spună că ei iau o individualitate vizibilă exprimată în formă umană, dar intangibilă. Sfinţii îngeri, de la începutul creaţiei lor, sunt fiinţe complete, dar fără formă materială. Sunt de o superioritate absolut neînțeleasă nouă, dar fac parte din viaţa noastră: prin bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, sunt destinaţi, în marile momente ale istoriei, să fie mesagerii Celui Preaînalt către cei de jos. Ei sunt şi cei care ne conduc paşii, ne păzesc, ne apără, ne povăţuiesc, ne protejează şi ne alină de la naştere până la mormânt. Îngerii sunt în întregime spirite pure: nu sunt delimitate nici în timp şi nici în spaţiu, nici nu cunosc tinereţea sau bătrâneţea, ci numai viaţa veşnică în deplinătatea ei.”

1390546_637916842918243_807753357_n

“Maica Domnului cu sfinti alesi si ingeri” – detaliu de pe icoana realizata in lemn de nuc de Parintele Savatie Bastovoi in 2013 (link la icoana)

***

“De la început, aceste cete îngereşti au fost concepute ca împărţite în trei ierarhii. Sfântul Dionse Areopagitul le numeşte „coruri”. Acesta este termenul cel mai potrivit, pentru că întreaga lor activitate este ca un veşnic cânt de laudă şi de mulţumire Celui Preaînalt. Întâi vin Serafimii, Heruvimii și Scaunele. Aceştia sunt sfetnici şi nu au de-a face direct cu oamenii, ci sunt cufundaţi într-o nesfârşită iubire şi adorare a lui Dumnezeu. Nici o altă creatură nu este capabilă de o dragoste atât de intensă faţă de Dumnezeu. Apoi vin Domniile, Stăpâniile şi Puterile. Ele sunt înţelese ca fiind conducătorii spaţiului şi stelelor. Planeta noastră, în consecinţă, ca parte a galaxiei, este sub domnia lor. În alt fel, noi nu avem contact direct cu al doilea cor. În al treilea rând vin Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Aceştia au în sarcina lor specială pământul nostru. Ei sunt executanţii voinţei lui Dumnezeu. Studiul nostru se va ocupa mai ales de acest al treilea cor de îngeri. Arhanghelii sunt individualităţi distincte şi sunt un ordin al fiinţelor cereşti în ele însele, împărţind natura lor şi cu Domniile şi cu Îngerii. Şi ei sunt mesageri, ca şi îngerii. Sunt şapte Arhangheli pomeniți, dintre care primii patru sunt menţionaţi cu numele lor în cărţile Bibliei.
1. Mihail (Cine este ca Dumnezeu?), cel mai mare conducător al cetelor cereşti. El este cel care a învins balaurul (Lucifer) şi l-a alungat din Rai.
2. Gavriil (Omul lui Dumnezeu) , îngerul Bunei-Vestiri.
3. Rafail (Vindecătorul lui Dumnezeu), conducătorul îngerilor păzitori şi cel ce duce rugăciunile noastre în faţa lui Dumnezeu.   4. Uriil (Focul lui Dumnezeu), interpretul profeţiilor.  Numele celorlalţi trei arhangheli nu se găsesc în Scripturi. Cu cât cunoaştem mai mult despre îngerii luminii, cu atât suntem mai puternici în înclinarea noastră înspre bine şi abilitatea noastră devine mai ascuţită în descoperirea şi rezistenţa la capcanele întinse de inamicii noştri cei mai acerbi, îngerii întunericului. ‘Îngeri fără de trup, care staţi înaintea scaunului lui Dumnezeu și cu strălucirile cele de acolo sunteți luminaţi, şi cu revărsări de lumină în veci străluciţi şi sunteţi a doua lumină, rugaţi-vă lui Iisus Hristos să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă’. ”

Extrase din cartea “Sfintii Ingeri” (titlul original, in engleza, “The Holy Angels” – carte scrisa de Maica Alexandra – Principesa Ileana a Romaniei)

2 Comments »

O scrisoare a marturisitorului Ioan Ianolide catre Principesa Ileana a Romaniei (Maica Alexandra)

Ioan Ianolide, numit si avva temnitelor comuniste, este cel caruia ii datoram unul dintre cele mai zguduitoare documente-complex ale persecutiilor anti-crestine romanesti care ne-au ramas, pe care l-a adunat in cartea sa “Intoarcerea la Hristos” (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006). O carte scrisa spre marturie, spre intelegere, spre accesul la adevar al posteritatii din Romania. Ioan Ianolide i-a cunoscut, direct sau indirect, pe mai-toti marii oameni ai acestei tari, si a impartit cu ei, intre 1941-1964 celulele inchisorilor. A fost o vreme buna alaturi de “sfantul inchisorilor”, Valeriu Gafencu, si a inteles, ca nimeni altul, uriasa personalitate-martir a Parintelui Gheorghe Calciu. Paginile cartii au fost scrise in clandestinitate si in teroare, in perioada 1981-1984, din dorinta de a lasa in urma un adevar pe care cineva trebuia sa il spuna.

Intre paginile cartii, a carei istorie pana la publicare este ea insasi un miracol, a fost gasita o foaie impaturita cu grija, pe care Ioan Ianolide a scris zece “scrisori” scurte, randuri emotionante adresate unor mari nume ale exilului romanesc. Una dintre ele este adresata Principesei Ileana, fiica cea mica a cuplului Regina Maria si Regele Ferdinand, sora cu ex-regele Carol al II-lea. Principesa Ileana a parasit Romania in primele zile ale lui ianuarie 1948, imediat dupa Regele Mihai (nepotul sau), obligat sa abdice. A fost exilata ca toti membrii familiei regale care se mai gaseau in tara. In 1967 ea a devenit calugarita, fiind tunsa in monahism in Franta, iar in 1968, in SUA, a pus bazele unei manastiri ortodoxe in Pennsylvania, unde a si inchis ochii, in 1991. Rugaciunea lui Iisus se pare ca a invatat-o de la Parintele Arsenie Boca, insa de copil a avut inclinatii catre spiritualitate.

In perioada cand Ioan Ianolide, in Romania fiind, scria la cartea sa (1981-1984), Principesa Ileana era deja Maica Alexandra la Manastirea sa de la Elwood City, SUA. Iata impresioananta scrisoare a lui Ianolide catre Maica Alexandra ( din “Intoarcerea la Hristos”, pag. 518), care este foarte posibil sa nu fi fost niciodata citita de destinatara ei (din motive obiective; aceasta deoarece abia la multi ani dupa moartea ei, revista Orthodox World a Fratiei Sf. Herman din Platina, California, a publicat, initial, doua capitole din carte):

Maria Ta si Maica, bine ai venit in tainitele inimilor noastre, caci poporul acesta a fost prea mult inselat si fript de incoronate capete, platind pacate si raspunderi de care nu se simte vinovat si care sunt rani si morminte in trupul lui etern. Asa ca avandu-te pe tine vlastar regesc in manastire, aprinsa de  dorul neamului romanesc pentru credinta stramoseasca, te simtim ca un balsam si un motiv de reconciliere. Maica, fii sigura ca te rogi impreuna cu tot neamul crestinesc si romanesc!

5 Comments »