anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

“Cred cã e timpul sã ne înomenim si noi”…

parintele-savatie-bastovoi-copy1

Parintele Savatie Bastovoi de la Manastirea Noul Neamt – desen de Gabriela Mihaita David

Cu 11 ani in urma,  Parintele  SAVATIE BASTOVOI (pe cand era ierodiacon), in cartea sa “În cãutarea aproapelui pierdut“, Ed. Martineasa, Timisoara, 2002, scria in introducere cele de mai jos. Sunt convinsa ca merita sa meditam iar si iar la acestea, profund si smerit:

Dar Dumnezeu m-a luat, când mã asteptam mai putin, si m-a fãcut cãlugãr, chiar slujitor al altarului Lui. Totusi, eu nu pot arãta nici un preot cu degetul ca sã zic: “Cutare m-a convertit la Hristos”. Nu spun cã nu am cunoscut preoti, am cunoscut si chiar am stat cu ei la masã. Am cunoscut preoti, dar nici unul dintre ei nu mi-a vorbit despre Hristos.

Eu tot nu mã mai satur sã mã uit la Biserica lui Hristos din afarã, ca un necredincios, si sã mã minunez de “vrednicia crestinismului si de nevrednicia crestinilor”, dupã cum se exprima un arhimandrit rus din secolul trecut. Cât de ascuns este Dumnezeul crestinilor!

Dar pânã a ajunge sã cunosti vrednicia crestinismului, te izbesti de nevrednicia crestinilor, ca de o vamã nesuferitã, pe care putini au rãbdare sã o treacã.

Prejudecãtile despre falsitatea crestinismului, pe care omenirea le-a fabricat cu genialitate, sunt cred cã cea mai mare ispitã pentru omul contemporan. Iar cei care niciodatã nu mai obosesc înmultindu-le sunt chiar credinciosii si preotii.

Cel mai mult mã nedumereste la credinciosi, si pânã astãzi, stupoarea pe care o aratã atunci când aud cã cineva nu crede în Dumnezeu. “Vai, cum sã nu credeti în Dumnezeu? Da’ se poate?” Dar ce ai fãcut tu, credinciosule, ca fratele tãu sã creadã în Dumnezeu? Aceastã întrebare si-o pun foarte putini.

Cât de mult poate sã scârbeascã agresivitatea credinciosilor, modul îngâmfat în care îi atacã pe necredinciosi. “Artistii sunt niste rãtãciti si îndrãciti; oamenii de stiintã, de fapt, nu stiu nimic!” etc. Dar toate se spun cu atâta inculturã si, ceea ce este chiar înfricosãtor, cu satisfactia demonicã cã aceia nu se vor mântui. Mãrturisesc cã eu însumi am fost furat de acest val, din cauza cãrtilor pe care le citeam la pãsirea mea în crestinism. Este un prilej pentru mine, asadar, sã aduc si public pocãinta mea în fata celor pe care i-am jignit în vreun fel în articolele mele de început, oameni de culturã sau fete bisericesti. Îi rog sã punã totul pe seama râvnei de început si sã mã pomeneascã în rugãciunile lor.

Poate cã acestea toate m-au fãcut sã propun un fel de cod al misionarului ortodox, dupã exemplul Sfintilor Pãrinti. Existã o multime de cãrti care îl învatã pe credincios cum trebuie sã se comporte în bisericã, cum sã aprindã lumânãri, cum sã scrie pomelnice, cum sã-si facã semnul crucii. Dar nu prea existã cãrti care sã-l învete pe credincios cum trebuie sã se comporte în afara bisericii, desi, dintr-o sãptãmânã întreagã, acesta petrece în bisericã doar douã ore. Este un îndemn de a renunta la tot ce este de prisos si fals în viata noastrã.

Dumnezeu S-a fãcut om si a vietuit printre oameni, în timp ce noi ne separãm de ei, devenind niste paiate cu chipuri de falsã evlavie. Cred cã e timpul sã ne înomenim si noi, cum a fãcut-o odinioarã Dumnezeu, si sã pornim în cãutarea aproapelui nostru pierdut”. (ianuarie 2002)

5 Comments »