anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Nichifor CRAINIC. Amintiri din viața mea. Manuscris inedit. București, Editura Floare Albă de Colț, 2017

Preluare integrala de pe pagina de Facebook a Editurii Floare Alba de Colt – editor teolog Florin Dutu (cu multumiri):

nic crainic 2017

“Nepublicate până în prezent, academicianul Nichifor Crainic a scris aceste amintiri după eliberarea din temniță, la vârsta de 77 de ani, când îi era interzis să publice pentru românii din țară. Iată că manuscrisul acestor amintiri a scăpat de numeroasele percheziții ale Securității și vede lumina tiparului după 45 de ani de la trecerea în viața de dincolo de mormânt a autorului.
Eruditul Nichifor Crainic mai scrisese o altă variantă a memoriilor sale (Zile albe, zile negre, 1991; 2015), în perioada pribegiei sale prin Transilvania (1944-1947), după ce armatele sovietice invadaseră România. Dar în ediția respectivă omisese foarte multe amintiri, după cum va remarca cititorul acestei cărți.
În cei 15 ani de carceră grea a avut timpul necesar să mediteze la existența sa, la istoria României și la oamenii pe care-i întâlnise de-a lungul vieții. Materialul memorialistic a fost împărțit de autor în 87 de capitole tematice.”

***

„Am avut un organism sănătos și tare. Niciunul din foștii mei prieteni nu rezista la efort ca mine, dar nici nu mânca atât de puțin ca mine. Cât am trăit în casa părintească am dus-o într-o adevărată disciplină ascetică impusă de sărăcie și m-am deprins cu munca din cruditatea copilăriei. Sobrietatea și energia țărănească nu m-au părăsit până la vârsta de 77 de ani, când scriu aceste pagini.”
Nichifor CRAINIC

„[Nichifor Crainic], acest european a fost slujit și de o memorie prodigioasă, care la vârsta pe care o are i-a dictat două volume de memorii și încă ce memorii!”
(poetul Nicolae Crevedia, 23 dec.1969)

CUPRINS

Academicianul Nichifor Crainic și manuscrisul său inedit (prefață de Florin Duțu)
Satul copilăriei
Neamurile mele
Tata
Dascălul fără școală
Popa Barbu
Pe-alături de școală
Școală adevărată
Haretismul
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză
Trudă pentru a fi student
Figuri universitare
Mișcarea literară a vremii
Primul prieten literar
Maeștrii de la Litere
Nicolae Iorga
Prima neizbândă
A izbucnit războiul
La Vlahuță în pribegie
În spital
Zgripțoroaica
Viață intelectuală între tunuri
Întors acasă
„Dacia” și „Luceafărul”
O idee salvatoare
Al. Macedonski
Dezaxare
La Viena
Mizerie după măreție
Contacte și orientări
Cu Lucian Blaga la Viena
În paradisul artei
Despre creatori și popor
Descoperirea misticii
Regăsire
Prințul aventurier
Originea ziarului Cuvântul
Direcția revistei Gândirea
Experiențe politice
Profesor universitar
O ruptură binecuvântată
Constantin Stere
Simpozioane
Achitarea unei datorii
Nicolae Titulescu
Sforarii de la P.E.N.-Club
Lupta de la Calendarul
Principii de luptă
Naționalismul meu față de antisemitism
În fața revizionismului
Mussolini față de România
Cum se inspira presa „națională”
Tiranie, spoliere și lașitate
„Sancționarea” lui I.G. Duca
Un proces scandalos și o achitare cinică
Profesorat sub teroare
Pelerinaj pios sfârșit în banchet
De dragul lui Octavian Goga
Reacționar și rasist?
Cum am ajuns în Guvernul Gigurtu
Dictatul de la Viena
Detronarea
O întronare ca o înmormântare
Propagandă peste hotare
Complice cu ucigașii
Pentru cauza țării mele
Voiam prietenie cu Bulgaria
Pod spiritual peste Dunăre
Printre flăcări în Croația
Un prieten: Ernst Gamillscheg
Călătorie în neant?
Revoluție morală în baltă
Ardea Berlinul
Conferință la Weimar
Am cunoscut agonia rasismului
Sfârșit de epocă

***

Cartea a fost publicata in luna mai 2017 si este disponibila pe site-ul editurii.

Leave a comment »

NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

Textul si imaginea copertii cartii sunt reproduse de pe site-ul editorului, teologul Florin Dutu (cu multumiri). Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic, este a 8-a reconstituire in premiera din seria de scrieri ramase de la marele teolog roman si aduse la lumina de Florin Dutu… Cartea a aparut in primele zile ale lui februarie 2017.

16602006_823587327782047_4525079865427543906_o

Din cuprins:

Centenarul școlii mele
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză

Editura Floare Albă de Colț
București, 2017

***

Extras din carte

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai:
– Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei. Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul. Genialul meu învățător d. Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista. Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele. Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură. Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo. Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă. Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban. Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: „Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!” A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură. Dar suma tot nu se împlinea.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C. Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață. Îi revăd pe toți, directori, profesori și pedagogi…”

„Vizitam expozițiile, îndeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul să vedem, eu și colegul meu de bancă, ultima ieșire în public a lui Nicolae Grigorescu. Sălile dinspre strada Franklin ale Ateneului Român erau împodobite cu pânze de dimensiuni reduse, mai mult ciobănași și care cu boi, preferințele amatorilor de-atunci. La ora două după-amiaza, nu eram în expoziție decât noi, doi elevi, și un bătrânel mărunt de stat, cu părul scurt și cărunt, cu pașii tot așa de scurți, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, rânduia etichetele cu titluri sau cu prețuri, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavalieră, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistică. L-am recunoscut îndată după autoportretele reproduse în almanahurile Minervei. Bătrânelul cu ochi mici și vii era titanul artei românești, Nicolae Grigorescu. Ne-am făcut și mai pitici decât eram și-am început să pășim în vârful degetelor. El a continuat să-și îndrepte etichetele ca și cum nimeni n-ar fi intrat în sală. Ne-am uitat multă vreme mai mult la dânsul decât la tablouri, pe furiș ca să nu-l supărăm. Dacă Eminescu ar fi apărut în locul lui, l-am fi privit cu aceeași emoție religioasă. Era omul prin paleta căruia s-a exprimat țara românească cu fetele ei fragede ca floarea mărului, cu ciobanii tineri care, din vârful plaiului, își aruncă nostalgiile în nemărginirea albastră, cu carele ce se întorc domol de la muncă învăluite în praf, cu turmele de oi, cu plăvanii monumentali, cu vițelușii ale căror boturi umede și ochi catifelați nu se mai întâlnesc în nicio galerie de artă din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care ascultă doina, cu caii călărașilor din posturile de veghe, cu soldații în iureș la Smârdan, care au făcut gloria patriei. În opera lui s-a esențializat România, popor, faună, floră și strădanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens românesc fără brutalitate carnală, dar cu viziune de mare poet. În anul acela 1907, vara, a închis ochii la Câmpina, purtat la groapă în car cu boi, așa cum a dorit. Tot atunci și tot acolo a murit „magul” Bogdan Petriceicu Hașdeu, marele învățat, răpit în enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia…”

Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)

 

2 Comments »

“Rugăciunea lui Iisus” – de Nichifor Crainic; coperta – dupa un desen al Parintelui Arsenie Boca

Teologul Florin Dutu continua seria de reconstituiri si recuperari ale scrierilor academicianului Nichifor Crainic cu o noua aparitie editoriala la Ed. Floare Alba de Colt (imaginea copertii fata, mai jos; sursa: AICI). Carticica a fost anuntata astazi, 21 ianuarie 2017, de editor. Este a saptea reconstituire – profil  a academicianului Nichifor Crainic, datorata lui Florin Dutu (cititi si aici).

16195290_811060559034724_1164113405167152109_n
„Dintre formele experimentale şi teoretice ale misticii ortodoxe, cea care o domină şi îi dă coloritul deosebit e Rugăciunea lui Iisus, cunoscută între multe alte numiri şi sub acelea de Rugăciunea mintală, Rugăciunea cordială sau Rugăciunea isihastă. În viaţa spirituală a Occidentului, nu-i putem găsi o formă similară. E proprietatea exclusivă a Răsăritului. Atât prin esenţa doctrinară, cât şi prin metodă şi nu mai puţin prin practica ei de-o covârşitoare amploare istorică, dăinuind din vechime până la vestiţii stareţi ruşi din vremea noastră, ea constituie în cea mai largă măsură contemplaţia ortodoxă… Făcând parte din patrimoniul spiritual oarecum secret al vieţii monahale, firul istoric al provenienţei ei se poate urmări înapoi până în veacurile clasicismului creştin, când urma i se pierde în aburii legendari ai tradiţiei… Rugăciunea lui Iisus e o tradiţie secretă a monahismului contemplativ.”
(Academicianul Nichifor Crainic, Rugăciunea lui Iisus)

Titlu: Rugăciunea lui Iisus
Autor: Nichifor Crainic
ISBN 978-606-93984-5-6

11×20 cm,  64 pagini

Editura Floare Albă de Colț, ianuarie 2017.
SURSA:   http://www.floarealbadecolt.ro/index.php/noutati/51-noutati20.html

2 Comments »

O noua perla arhivistica extrasa din nestiut: Amintiri despre „Gândirea”- de Nichifor Crainic, in 1971…

nc

Cea mai recenta aparitie editoriala (decembrie 2016) sub egida Ed. Floare Alba de Colt este dedicata profesorlui Nichifor Crainic. Neobositul cercetator prin arhive si biblioteci personale rare, ciberneticianul si teologul Florin Dutu, a adus recent la lumina a sasea sa carte dedicata reintregirii profilului profesional si uman al marelui academicianul roman.

In aceasta iarna 2016  au fost restituite publicului “ultimele scrieri ale academicianului Nichifor Crainic înainte de a pleca în viața de dincolo de mormânt,  redactate în anul 1971…”

Intro – de Florin Dutu, cu multumiri sursa – aici): “Aceste memorii vorbesc despre elita interbelică ce s-a făcut remarcată prin opere de spiritualitate românească în paginile revistei „Gândirea”: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Pillat, Emanoil Bucuța, Alexandru Busuioceanu, Dumitru Stăniloae, Ștefan Baciu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Victor Ion Popa, Radu Gyr, Nicolae Crevedia, George Breazul, Oscar Walter Cisek, Zaharia Stancu, Mateiu Caragiale, Emilian Vasilescu etc. “

„Știi ce lucrez acum? Niște amintiri despre «Gândirea», revista cea mai ponegrită de aproape 30 de ani încoace. Nu se vor publica desigur cum nu se publică nimic din manuscrisele mele. Dar vreau să rămână pe urma mea imaginea acestei reviste așa cum a fost.” (Nichifor Crainic către Pamfil Șeicaru, care se stabilise la Madrid, 19 iulie 1971)

„Am considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie… și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie.” (Vintilă HORIA)

           „Se strânsese elita ţării în jurul acestei reviste. Pentru ce credeţi? Pentru un scop foarte profund. Acela că existând acum România Mare trebuie să-i dăm o directivă românească pentru a crea o cultură românească pe măsura României Mari. Ăsta a fost idealul acestei reviste. Când a venit în ţară celebrul filosof german Hermann von Keyserling, am fost însărcinat de guvern să-l conduc eu prin ţară. Mi-a cerut să-l duc să ia contact cu diferitele cercuri intelectuale. L-am dus în cercul de la Viaţa românească, l-am dus în cercul lui Densuşianu, l-am dus în cercul fantomatic al Convorbirilor literare şi l-am dus şi-n cercul lui Lovinescu, El se informa pentru a scrie o carte pe care a şi scris-o – Analiza spectrală a Europei – în care defineşte toate popoarele Europei după mentalitatea lor. Fireşte, l-am iniţiat şi-n cercul revistei noastre. Ce a găsit el specific în mişcarea noastră culturală? Celelalte nici nu l-au interesat. A spus că sunt idei de împrumut din străinătate. Aşa erau. L-a interesat fiindcă avea idei proprii şi zicea el că pe baza ideologiei Gândirii poporul nostru poate crea în orientul Europei o nouă cultură neobizantină. Aceasta era părerea lui…”

           Printr-un concurs fără deliberare prietenii gândirişti îşi alegeau ce-aveau mai bun şi aduceau la revista lor. Rareori dacă era cazul să solicit colaborarea cuiva. Ion Pillat se achita cel mai regulat. Lucian Blaga, trăind mai mult peste hotare, la fel. Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, Victor Papilian, profesor la Cluj, tot aşa.

O dată pe an ne întâlneam cu toţii la o agapă stropită cu vin. Atunci ne vedeam toţi cu noii veniţi, bucuroşi că se cunosc cu cei mari care începeau să fie academicieni ori să fie încununaţi cu premii de stat, deşi niciodată, pe cât ştiu, nici un gândirist n-a intervenit pentru onoruri şi n-a tămâiat pe vreunul de care ele depindeau.

Ce putere i-a adunat în jurul acestei reviste unul şi unul? A afişat Gândirea vreun principiu estetic? Vreun principiu etnic? Vreun principiu moral? Fiecare şi toate la un loc ar fi fost prea puţin. Ar fi fost mărunţişuri în jurul cărora creând câte o bisericuţă pentru a da prilejul unui criticastru ambiţios să se erijeze în cap de şcoală şi în teoretician al unor lucruri arhicunoscute, împrumutate din banalităţile sterile internaţionale. În locul acestor mărunţişuri, componente ale artei, am afirmat un principiu mai presus de toate, care le cuprinde pe toate şi pe toate le fecundează. Acest principiu al revistei Gândirea, care a deosebit-o de toate publicaţiile celelalte, e spiritualitatea românească…”

Nichifor Crainic. Amintiri despre „Gândirea”, București: Editura Floare Albă de Colț, 2016, 112 pagini

2 Comments »

Din memoriile unui profesor universitar: Nichifor Crainic

Sursa: Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944, Ed. Floare Albă de Colț, editie ingrijita  de Florin Dutu, 2015, p. 292-293. Reproducerea textului de mai jos s-a facut de pe contul de Facebook Floare Alba de Colt, cu multumiri:

MISIUNEA PROFESORULUI UNIVERSITAR

de academician Nichifor Crainic

“Misiunea profesorului universitar e mare sau e nulă, după cum el o înţelege şi o poate realiza. Nu e nimic mai greu şi nu e nimic mai uşor, după cum o iei. Poţi fi profesor universitar repetând un singur curs viaţa întreagă fără obligaţia ca acel curs să aibă o contribuţie personală. În acest caz, profesorul poate fi înlocuit foarte bine cu o placă de gramafon aşezată pe catedră.

Poţi fi profesor universitar utilizând disciplina ta numai ca pretext pentru a improviza în faţa studenţilor o vorbărie de cafenea, care să umple o jumătate de oră sau chiar un sfert. Poţi să nu vii la curs decât de câteva ori pe an, nici măcar o dată pe lună, pentru că salariul ţi se poate servi direct la domiciliu contra unui bacşiş dat curierului.

Nimeni nu e liber ca profesorul universitar. Dar adevăratul profesor universitar trebuie să fie nepărat un creator de ştiinţă, un informator şi un deschizător de orizonturi în specialitate, un povăţuitor metodic în munca discipolilor şi, dacă e posibil, un om care să le pună înaintea minţii o concepţie de viaţă, un crez pentru care ei să simtă că merită să trăiască şi să muncească. Sub aparenţa celei mai largi libertăţi, nu e om mai controlat ca profesorul universitar.

De câte ori se suie pe catedră, de atâtea ori se supune unei multiple judecăţi critice, cu atât mai ascuţită cu cât vine de la tineri nedeplin formaţi, dar care vor să se formeze. Eu m-am suit întotdeauna pe catedră imaginându-mi că am sub ochi multiplicat de câteva sute de ori, pe studentul care am fost eu, lacom să aflu lucruri noi, pretenţios din cale-afară ca aceste lucruri să-mi fie date într-o formă impecabilă şi arzând de dorul să fiu ridicat în regiuni mai presus de mine, iar dacă se poate, să rămân cu mintea spânzurată de cuiele de aur ale cerului. Pe acest student, care îşi examina critic profesorii din ţară şi din străinătate, dând de pământ cu cei mai mulţi dintre ei, ştiu sigur că nu l-am mulţumit deplin; dar citind atâtea mărturisiri publice ale discipolilor mei, am înţeles din ele, că nu în zadar am stat pe o catedră universitară.

Mai mult decât atât: nu o dată am fost acuzat de mişei, şi aceasta în incinta tribunalelor, că aş fi fost un corupător al tineretului. Acuzaţia i s-a aruncat în vremea lui de glorie şi lui Nicolae Iorga. Să nu amintim de Socrate, pentru că admiratorul lui Alcibiade şi magistratul tânărului Plato, a fost cu adevărat, din punct de vedere creştin, un corupător al tinerimii. Dar însuşi Mântuitorul lumii, care ridica pe tineri din coşciuge şi-i smulgea vii din putreziciunea mormintelor, a fost învinuit drept corupător al legii.

Oricine vrea să facă oameni vii, ridicaţi din adormirea mediocrităţii, oricine vrea să creeze o mentalitate nouă peste rutina mecanică a banalităţii, poate fi acuzat de rutinari şi proşti ca un corupător. Astfel de acuzaţii nu sunt decât recunoaşteri în răspăr ale înrâuririi binefăcătoare pe care o personalitate o exercită asupra contemporanilor.

Dacă pe tinerii aceştia i-aş fi considerat nişte plăvani legaţi de iesle şi i-aş fi hrănit cu paie, adăpându-i cu apă chioară, aş fi fost desigur un rândaş înţelept; dar eu i-am vrut bidivii cu aripi şi m-am străduit să-i hrănesc cu jăratec ceresc. Nu e aceasta, într-adevăr, coruperea unui regim alimentar practicat chiar în cantinele universitare?

Şi totuşi eu n-am făcut nici un fel de politică în Universitate. Teologia mistică, disciplina pe care am căutat s-o reînviez chemând-o în actualitatea spiritului din veacurile de slavă ale creştinismului, n-are în esenţa ei nimic temporal şi e, dimpotrivă, anistorică. Matematica însăşi nu e aşa de străină de politică precum e mistica… Dar singurele aluzii consecvente, pe care mistica le-ar îngădui într-un curs faţă de actualitate, n-ar fi altfel decât ostile oricărui fel de politică. În cursurile mele, care sunt litografiate, nu există nici măcar astfel de aluzii. Ca profesor de teologie, unde mânuirea termenilor pretinde o preciziune mult mai strictă decât în dreptul roman sau în anatomie, am înţeles să redactez aceste crusuri cu mâna mea şi să le ofer studenţilor.

Ştiu că sunt profesori care îşi comercializează cursurile, fie litografiate, fie tipărite. E dreptul lor, fiindcă e munca lor. Unii au abuzat în chip condamnabil, impunând această comercializare şi condiţionând examenele de ea. Eu am socotit că e mai nimerit ca munca mea s-o dăruiesc studenţilor, însărcinând cu litografierea pe cei mai săraci dintre ei. Astfel, orice adversar de bună credinţă – teoretic există şi sămânţa unor asemenea lighioane –, ar dori să-mi aducă vreo învinuire ca profesor n-ar avea decât să citească aceste cursuri.”

 

1 Comment »

Nichifor Crainic, Basarabia, Rusia…: O scrisoare din luna mai 1931 adresata profesorului Nichifor Crainic, ca director al revistei GANDIREA

INTRO: “Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.” (Extras din micul medalion Nichifor Crainic realizat in cartea lui Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Ed. Bonifaciu, 2012, pag. 305):

NC

Profesorul Nichifor Crainic (sursa foto: aici)

In decembrie 1930 se implineau zece ani de existenţă a revistei româneşti “Gândirea” condusă de poetul si teologul Nichifor Crainic. D-l Dimitrie Remenco, pe atunci redactor basarabean la revista rusească “Drumul” a lui Nicolae Berdiaiew – ce aparea la Paris, şi colaborator al revistei Gandirea, trimitea următoarea  scrisoare (preluata in intregime din revista GANDIREA, no.6-7-8, iunie 1931, pag. 322-323):

Mult stimate şi iubite Domnule Crainic,

Au trecut câteva luni de când toată intelectualitatea românească a sărbătorit acel fecricit eveniment în istoria culturei române contimporane, care este jubileul de 10 ani al revistei „Gândirea”. Toate conştiinţele curate, necontaminate de politică în general, şi în forma cea mai urâtă a ei — materialistă, în particular, au remarcat acest eveniment ca o isbândă eminamente spirituală a intelectualităţii româneşti în aceste vremuri de după răsboiu, când cultura cea veche s’a arătat zguduită până la temeliile ei, iar cultura cea nouă n’a fost creiată încă. Revista „Gândirea” deci ni se arată ca un simbol şi garanţie a renaşterei spirituale a poporului român.

Permite-mi, te rog şi mie — unui străin de neam şi frate după credinţă şi idei — să-ţi spun şi eu câteva cuvinte de admiraţie pentru acea revistă care, cea dintâiu, mi-a deschis ochii asupra chipului adevărat al poporului român. Dacă pentru dumneata şi confraţii dumitale de spirit revista „Gândirea” este o scară de înălţare spirituală, pentru mine ea era — cel puţin în primele momente — o portă prin care am intrat în grădina culturei române ; dacă pentru gruparea „Gândirii” această revistă este însăşi creaţia culturală, apoi pentru mine ea era isvor de cunoaştere a unui suflet nou — sufletul poporului român. In această privinţă, „Gândirea” a avut asupra mea o înrâurire profundă şi hotărîtoare. Prima întâlnire a mea cu poporul român a fost pe frontul delà Mărăşeşti, totuşi primele idei ale mele despre acest popor, sufletul lui şi cultura lui s’au format în anii de pace, dacă poate fi numită pace lupta crudă şi sângeroasă între stihia revoluţionară a Basarabiei şi statul român în anii 1918 şi 1919. Nu trebue să fii om politic (deşi dumneata ai fost deputat!) ca să înţelegi acele condiţiuni psihologice de atunci, care au determinat cristalizarea aci în Basarabia a unei stări sufleteşti cu totul deosebite. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în lupta lui cu revoluţia, singur statul uneori se contamina de psihologia revoluţionară, devenind tot aşa de crud şi nemilos ca şi revoluţia. N’am evitat nici eu influenţa fatală a anilor 1918 şi 1919 şi nu-ţi voi ascunde că primele idei ale mele despre sufletul românesc au fost colorate în dezamăgire, pesimism şi chiar disperare.

Aceasta era starea mea sufletească atunci când am făcut cunoştinţă cu „Gândirea”. Nu ţiu minte când s’a întâmplat aceasta, dar în colecţia mea a revistei păstrez exemplare chiar şi din anul 1921, când abia am început să învăţ mai serios româneşte. îmi aduc aminte că două curente în „Gândirea” m’au impresionat adânc : în primul rând interesul sincer şi profund pentru cultura rusească, mai ales pentru filosofia ej religioasă, şi în al doilea rând : afirmarea înfocată a autohtonităţii spirituale a poporului român. E natural interesul şi simpatia mea pentru primul curent ; şi s’ar părea nenaturală — din prima vedere cel puţin —• adânca mea simpatie pentru ideile de autohtonitate a culturei româneşti, care idei au culminat în articolul dumitale „A doua neatârnare”, zic, s’ar părea nenaturală, dacă această simpatie n’ar fi avut un substrat religios şi deci n’ar fi devenit într’un anumit sens supranaturală ; şi aci se manifestă rolul ortodoxiei în apropierea mea de sufletul român, şi — sunt convins — rolul ei în apropierea viitoare între poporul român şi cel rus.

Pentru gruparea „Gândirei”, autohtonitatea poporului român nu e un fapt biologic sau etnic, deşi se afirmă deosebirea de rasă a acestui popor, ca o ramură a rasei latine ; substanţa culturală a unui popor constă nu în calităţile biologice ale sângelui lui sau în deosebirile anatomice ale corpului lui, ci în calităţile lui spirituale. Temelia spirituală a culturei române este credinţa ortodoxă a purtătorului acestei culturi. Această temelie spirituală predomină în istoria poporului român întrupându-se în faptele lui de cultură. Cultura, poporului român, deci, este eminamente ortodoxă. Aceasta este teoria culturei ortodoxe române pe care o desvoltă „Gândirea”. Cel puţin aşa o înţeleg eu. Şi de aci se poate trage o concluzie importantă, care deşi în operele scriitorilor din gruparea „Gândirei” nu este revelată de loc, mie însă îmi este foarte scumpă : că ortodoxia este un teren de apropiere a poapoarelor mult mai superior şi mai real decât terenul etnic şi de rasă. Ortodoxia însă nu înseamnă nimicirea rădăcinei etnice a poporului şi desfiinţarea deosebirilor lui de rasă. Din contra, ele îşi păstrează toată realitatea lor în această lume de multiplicitate şi devenire. Ortodoxia însă le spiritualizează şi le transfigurează : ele devin un mijloc de revelaţie al ei şi această revelaţie în procesul istoric devine cultura, şi anume : cultura ortodoxă ; fiecare cultură naţională ortodoxă, deci, revelează un aspect oarecare al ortodoxiei, care în adâncimea ei mistică rămâne una şi aceeaşi ; de aici isvorăşte caracterul absolut al ortodoxiei — ecumenicitatea ei. Ortodoxia este acea cupolă ecumenică ce adună pe toţi credincioşii, unifldu-i în adevăr şi iubire.

Şi, nu credeţi oare, domnule Crainic, că intrăm într’o epocă, când ortodoxia noastră trebue să-şi reveleze ecumenicitatea ei, într’o măsură mult mai puternică decât până acum? Omenirea suferă de o sete enormă de unire ecumenică. Ce sunt Liga Naţiunilor şi Internaţionalele socialiste sau fasciste, dacă nu un avânt spre unirea universală a popoarelor civilizate? Şi Biserica ortodoxă trebue să satisfacă acest dor de unire prin ac­ ţiunea de înfrăţire a tuturor credincioşilor, absolut în toate direcţiile şi pe toate tărâmurile. Sunt convins că a venit ceasul, când ortodoxia trebue să iasă din ograzile bisericelor naţionale şi distrugând internaţionalele ateiste sau chiar anticreştine, să construiască templul adevăratei ecumenicităţi, care este Biserica ecumenică ortodoxă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că lupta pentru ecumenicitatea este ceva nou în Biserica ortodoxă, căci toată istoria ei este o sforţare eroică de a preface adevărul absolut al ecumenicităţii într’o realitate istorică. Viaţa tuturor sfinţilor ortodocşi nu e oare o întrupare vie a ideei ecumenice?

Şi probabil ţii minte de o convorbire recentă a noastră, când ţi-am povestit de dorinţa mea de a scrie o lucrare despre marele stareţ al mănăstirei Neamţu -Paisie Velicicovschi, a cărui viaţa a fost un caz de întâlnire a poporului rus cu poporul român, un act de unire desăvârşită a două popoare sub cupola Bisericii ortodoxe ecumenice. Şi sunt convins că epoca noastră necesită revelarea şi întruparea maximală a ideei ecumenice.

Vezi, domnule Crainic, că prea mult vorbesc de Biserica ortodoxă şi caracterul ecumeniè al ei. Dar îţi mărturisesc că tocmai ideea aceasta, pe care o susţine şi desvoltă revista dumitale, îmi este în deosebi scumpă pentru că în ea, în ideea ecumenicităţii, păstrându-şi individualitatea, se unesc şi se contopesc „eu” şi „tu”, se petrece acea minune logică, când multiplicitatea devine unitatea şi vremea devine veşnicie. Şi aceasta o face iubirea creştină. Iubirea! Acest sentiment e mai puternic decât toate teoriile religioase şi fără de el aceste teorii n’ar fi avut nici o valoare. In cartea sa „Varietatea experienţei religioase” filosoful american W. James, spune că realitatea sentimentului religios se oglindeşte în voinţa morală a omului ; dacă lipseşte această voinţă, sentimentul religios este o simplă iluzie.

Şi eu cred că adevărul unei filosofii religioase se cunoaşte după sentimentul de iubire pe care-l trezeşte ea în inima omului. Dacă inima omului rămâne nemişcată, aceasta înseamnă că teoria religioasă este un simplu lanţ de sofisme, lipsite de adâncimea mistică a adevărului religios şi acele sentimente de iubire faţă de poporul dumitale, pe care le-a trezit în inima mea revista dumitale „Gândirea”, cred eu —sunt un semn neîndoelnic, că în activitatea dumitale şi a grupării „Gândirei” suteţi conduşi de Mâna lui Dumnezeu, că în teoriile voastre religioase luminează Adevărul dumnezeesc adevărat. Activitatea dumitale e o slujire Bisericii Ortodoxe. In graniţele unei ţări slujeşte ideei economice, şi aceasta este misiunea naţională pe care o îndeplineşte revista „Gândirea”.

Cu dragoste intru Hristos

Al dumitale Chişinău,

DIM. REMENCO

30 Maiu 1931.”

 

CITITI SI:  În culisele Istoriei: Pe valurile memoriei cu Nichifor Crainic – un articol semnat Iurie Colesnic si publicat online in iulie 2015 in ziarul “Timpul” de la Chisinau, articol ce a fost cuprins si in cartea „Biserica basarabeană. Chipuri de neuitat.”, Ed. Cultura, Chisinau, 2015, pag. 93-98. Articolul cuprinde si o fotografie inedita cu Nichifor Crainic si sotia sa Aglaia – ca nasi la o nunta din Orheiul basarabean cat si o fotocopie dupa o scrisoare a profesorului Crainic din 1968.

Leave a comment »

“Patria noastra ecumenica” – de Nichifor Crainic, articol publicat in luna mai, 1941

In aprilie 1940, Mitropolitul Ardealului – Nicolae Balan, afirma despre profesorul Nichifor Crainic: “Nichifor Crainic a fost într’o aşa măsură purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni naţionale din timpul nostru, încât când viitorul va întreba ce a gândit epoca noastră, generaţia de azi, la el se va adresa. Prin glasul lui cei buni ai noştri vor da cel mai limpede şi mai demn răspuns” (cititi aici). Imediat dupa 23 august 1944, odata cu intrarea comunistilor in legalitate, profesorul si teologul Nichifor Crainic a inceput sa fie denigrat in numeroase ziare, fiind nevoit sa inceapa sa se ascunda. In iunie 1945 avea sa fie condamnat in lipsa, fiind fortat sa ramana ascuns pana la 24 mai 1947, cand s-a predat, cu nadejdea ca avea sa i se rejudece procesul. A ramas insa in inchisoare timp de 15 ani (dintre care majoritatea petrecuti la Aiud) fara nici o sentinta judecatoreasca!

Articolul cu titlul “Patria noastra ecumenica” a fost publicat de academicianul Nichifor Crainic in revista GANDIREA, anul XX, nr. 5, in luna mai 1941 (pag. 209-217), de unde este preluat mai jos, in proportie de cca. 60%. Actualitatea multor afirmatii din acel text ramane valabila in prezent si aduce lamuriri inclusiv asupra perioadei agitate pe care o traversam astazi…

“Să începem cu o amintire. Ea datează numai de câţiva ani, de pe vremea când învăţaţi din toate ţările ortodoxe se adunaseră la Bucureşti pentru a pregăti congresul teologilor, ce s’a ţinut după aceea la Atena. Intre alţii, veniseră la Bucureşti şi câţiva făra ţară , adică Ruşi din exil, printre cari şi renumitul profesor de istorie Kartaşow.

DSC06880

Patriarhul Romaniei din perioada scrierii textului – Miron Cristea (fresca votiva in Catedrala Incoronarii din Alba Iulia – de pictorul Costin Petrescu, cca. 1922)

Patriarhul României ne-a invitat pe toţi la o agapă intimă şi a ridicat un pahar în cinstea oaspeţilor străini. Atunci a lua  cuvântu  ca să răspundă profesorul Kartaşow. Era foarte mişcat. Atmosfera de comunitate spirituală, ce se stabilise între oameni de naţionalităţi atât de felurite nu-l putea lăsa rece. <<Noi ortodocşii, — a spus profesorul Kartaşow , — avem fiecare câte două patrii : una e patria legăturilor de sânge, iar cealaltă e patria comună: Biserica ecumenică a Răsăritului. Eu unul mi-am pierdut-o pe cea dintâiu, dar mi-a rămas supremă mângâiere cea de a doua. Intre Dv. toţi, mă simt între fraţii mei, — între fraţii mei de aceeaşi credinţă, de aceeaşi nădejde şi de aceeaşi dragoste. Isgonit dintre ai mei cei după sânge, mă regăsesc între ai mei cei după Duh. Sânt aici în patria mea spirituală, fiindcă sânt în ortodoxie, care e patria noastră ecumenică>>.

Nimănui să nu-i dorim soarta pribeagului rus, dar numai în situaţia lui fără pământul natal sub picioare, înţelegi adâncul moral al acestui cuvânt: patria noastră ecumenică! Precum suntem fiii unui tată şi ai unei mame , tot astfel suntem fiii unui pământ şi ai Bisericii. Mărginit în spaţiu e pământul patriei noastre după sânge, dar infinit e cerul patriei noastre după Duh.

Există oare vreo contradicţie între mărginirea celei dintâi şi infinitul celei de a doua? Trebue să adăugăm că întrebarea noastră nu se referă la vreun raport cantitativ, care “e în afară de orice discuţie, ci la un raport calitativ, sau mai de grabă la posibilitatea de-a avea în acelaş timp două patrii de naturi atât de felurite.

Dacă am fi Evrei, n’am sta să alegem, fiindcă cele două patrii s’ar reduce la una singură. Neavând rădăcini în nici o ţară din lume, ei au numai tentacule, ce se deslipesc de aici pentru a se aplica dincolo. Patria lor e una singură şi anume dogma egoismului rasial, cu aspectul unui penibil echivoc în care nu ştii dacă Talmudul e mai sfânt decât registrul de bancă.  Dogma egoismului rasial se exclude cu ideea de ecumenicitatè. Şi tot astfel, când zicem „internaţionala iudaică” nu înţelegem prin aceasta o noţiune ecumenică, ci numai un artificiu verbal sub care se ascunde exclusivismul unui popor, care nu participă la comu ­nitatea spirituală a niciunei naţiuni străine. Nu este adevărat că Evreul e omul cu mai multe patrii, cum se crede de obiceiu. El e, dimpotrivă , singurul popor din Europa creştină, care are o singură patrie, ce nu seamănă nici cu patria noastră naţională, dar nici cu patria noastră ecumenică. Din această situaţie sui generis, se naşte incapacitatea Evreilor de a se încadra între neamurile celelalte. Tragedia iudaică vine din identitatea dintre religie şi rasă, dintre Talmud şi colectivitatea israelită. Această tragedie ne arată, mai ales nouă creştinilor ortodocşi, unde duce confuzia sau identitatea dintre rasă şi religie.

Intr’adevăr, între iudaism şi ortodoxie, există, între altele, şi această deosebire fundamentală. Creştinismul ortodox nu este numai al rasei slave, sau numai al rasei mele latine, sau numai al rasei greceşti. El aparţine deopotrivă fiecăreia dintre aceste rase şi poate aparţine tuturor raselor şi popoarelor pământului. Şi tocmai fiindcă aparţine tuturor în egală măsură , ne simţim cu toţii în ortodoxie ca în patria noastră comună sau ca în patria noastră ecumenică. Insemnează oare lucrul acesta internaţionalism? Sau cu alte cuvinte, ideea de ecumenicitatè este tot una cu ideea de internaţională? Nu. In sensul obicinuit, adică în sensul marxist, ideea de internaţională implică abdicarea de la naţionalitate şi mai mult decât atât: lupta de distrugere a naţiunilor în favoarea unei confuzii babilonice, care ar fi cosmopolitismul. Dacă naţiunile sunt, precum sunt în realitate, organisme naturale ale vieţii, atunci internaţionala sau cosmopolitismul nu este altceva decât un artificiu forţat împotriva naturii, împotriva legilor naturale ale vieţii. Vom spune deci că ortodoxia ecumenică nu este nici internaţionalism şi nici cosmopolitism, precum nu este nici identitate cu vreuna din rasele sau naţiunile pământului.

După doctrina creştină , rasele şi naţiunile, ca organisme naturale ale vieţii, sunt creaturi colective ale lui Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, şi ortodoxia noastră ecumenică vine tot delà acelaşi Dumnezeu. Intrebarea este: cum ne încadrăm noi creştinii, atât în particularismul naţiunii proprii cât şi în ecumenicitatea ortodoxiei?

Eu cred că răspunsul la această întrebare nu se poate da dacă nu ţinem seamă de ideea de perfecţiune, care este ideea fundamentală a Bisericii noastre.

Când zicem cu lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu , că această lume a fost creată ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă, exprimăm prin aceste cuvinte ideea de perfecţiune, care e sădită în fiecare organism viu şi care insuflă elan tuturor creaturilor laolaltă. Sămânţa cuprinde în ea un germene de viaţă; vom zice deci: ea are viaţă, dar ca să aibă şi mai multă viaţă, embrionul ei trebue să se desvolte în plantă, cu floare şi fruct. Când a ajuns la acest stadiu de desvoltare, ea şi-a atins gradul suprem de perfecţiune la care a fost destinată de Creator. Aceeaşi lege e valabilă pentru orice făptură vie din această lume. Căci destinaţia divină a fiinţelor e perfecţiunea.

Considerată în individualitatea creaturilor, perfecţiunea nu e altceva decât forma ideală maximă, care convine fiecărei fiinţe după natura ei proprie. Când fiecare fiinţă umple cu viaţă această formă ideală, ea îşi atinge gradul suprem de perfecţiune. In cosmos nu există un nivel de perfecţiune comun tuturor creaturilor, ci dimpotrivă, perfecţiunea creaturală se diferenţiază după regn, după specie, după gen şi după natura individuală. In această varietate de forme împlinite ale vieţii stă ierarhia lumii şi măreaţa ei armonie. Căci principiul armoniei e felurimea componentelor organizate într’un ansamblu proporţionat […]

[…] In lumina acestor consideraţii, e firesc să ne punem următoarea întrebare : Corespunde oare starea actuală a popoarelor ortodoxe cu acest ideal de armonie ecumenică, ce rezultă din doctrina autentică a Bisericii Răsăritului?

Trebuie să recunoaştem că întrebarea cade greu şi incomod pentru fiecare dintre noi. Inchipuiţi-vă că Mântuitorul s’ar coborî în carne şi oase pe drumuril e Pindului, ale Balcanului şi ale Carpaţilor, Inchipuiţi-vă că el ar vizita popor după popor şi pe fiecare l-ar întreba: Fiule, ce ai făcut tu pentru armonia ecumenică a ortodoxiei? Eu nu vreau să judec pe nimeni, dar socotindu-mă cu propria mea conştiinţă, cred că un singur răspuns ar tremura pe buzele popoarelor ortodoxe: Iartă-ne , Doamne , greşalele noastre!

Situaţia modernă a Bisericilor ortodoxe a judecat-o nespus de aspru filosoful rus Vladimir Soloview în cartea sa scrisă deadreptul în limba franceză, La Russie et l’Eglise universelle. Critica lui Soloview se referă la separatismul naţional al popoarelor ortodoxe, separatism care a fărâmiţat organizarea unitară a Bisericii ecumenice şi a ridicat pe ortodocşi împotriva ortodocşilor. Ideea de rasă s’a supraordonat ideii de religie ; patria naţională ne-a făcut să uităm patria ecumenică. Critica lui Soloview, care nu cruţă mai ales Rusia pravoslavnică de altădată, e făcută în vederea unei soluţii personale, pe care autorul o propunea popoarelor ortodoxe, şi anume: pentruca aceste popoare să iasă din izolarea naţional religioasă de azi n’au decât să primească primatul papal!

Vladimir Soloview n’a trecut la catolicism. Soluţia propusă de el trebue s’o luăm ca semn al unei disperări personale faţă de neajunsurile de  organizare ale lumii ortodoxe moderne […]

[…]  Ideea reîntoarcerii la unitate nu e nouă. Au suspinat după ea mulţi creştini îndureraţi de starea separatismului modern. Dar forma cea mai puternică în care s’a înfăţişat această idee a fost aceea a slavofililor ruşi. Constantinopolul trebue să ajungă din nou centrul ecumenic al ortodoxiei! Iată idealul acestui curent de cugetare. Cel mai mare monument de artă bizantină din lume, profanat de mahomedanism,—Sfânta Sofia—trebuie să devină iarăşi altarul credinţei creştine. Această sublimă idee, născută din durerea şi din ofensa seculară a credinţei creştine, venea însă învăluită în orgoliul puterii ţariste. Rusia pravoslavnică s’a socotit ocrotitoarea micilor popoare ortodoxe şi urmaşii slavofililor, ca Dostoiewski şi Constantin Leontiew, vedeau restaurarea Bizanţului ca  un corolar al stăpânirii ruseşti asupra Dardanelelor.

Constantinopolul e unul din punctele nevralgice ale lumii, unde se încruci­şează , cum ştim cu toţii, tendinţele imperialiste ale tuturor marilor puteri europene. Tendinţa rusă a fost neutralizată de celelalte tendinţe similare; Sfânta Sofia a rămas mai departe templu profanat, iar Patriarhul ecumenic un prizonier, care visează gloria elenă cufundată în adâncul Bosforului.

Constantinopolul e râvnit de puteri politice şi militare, care ne depăşesc pe noi, popoarele ortodoxe de azi. Din aceast ă pricină, noi nu ne putem gândi la o restaurare ecumenică decât pe planul pur religios, singurul care ne poate asigura victoria comună.

In ultimele decenii, ideea slavofililor a reapărut în altă formă şi anume reînviată de imperialismul englez. Ca şi Rusia ţaristă, Englezii s’au gândit că stăpânirea lor asupra Bosforului ar putea fi consacrată pentru totdeauna de aderenţa religioasă a popoarelor balcanice. Tratativele îndelungi şi meticuloase, de apropiere între ortodoxie şi Biserica anglicană, purtate cu o stăruinţă uimitoare, cu fiecare Patriarhat răsăritean şi cu fiecare Biserică naţional-ortodoxă în parte, au dovedit un zel apostolic foarte iscusit pus în slujba dominaţiei engleze asupra Balcanului şi a Orientului apropiat. Cu prilejul acestor tratative, şi al modului atât de variat de a înţelege problema, manifestat de Bisericile noastre, am putut vedea încă – odată , cu toţii, starea de mizerie în care ne-a adus înstrăinarea dintre noi. 

Am putea să examinăm pe rând avantagiile sau desavantagiile, pe care le reprezintă pentru noi fiecare mare putere dintre cele care năzuiesc astăzi spre Constantinopol. Lucrul acesta însă ne-ar sili să intrăm în domeniul politic propriu zis, ceeace nu este obiectul expunerii mele . […]

[…] Cine va fi mâine stăpânul politic al Constantinopolului e o chestiune, care depăşeşte puterea oricăruia dintre popoarele balcanice. Ceeace ne interesează însă, în primul rând, în calitatea noastră de creştini înrădăcinaţi în secolele marei tradiţii religioase bizantine, e posibilitatea renaşterii acestei tradiţii comune, pe care s’o facem să curgă ca o apă, una şi aceeaşi, prin toate compartimentele vieţii noastre naţional-bisericeşti. […].

[…] Români, Bulgari, Greci şi Sârbi, suntem moştenitorii unui pământ binecu ­vântat, de unde s’a ridicat sub soare cea mai strălucită cultură, din care se hrăneşte şi azi spiritul occidental: pământul grandioaselor mituri străvechi şi al elanului creştin, ce n’a avut pereche pe lume. Dacă scormonim în adâncul istoriei, descoperim urmele de aur ale unei patrii comune. Dacă ne ridicăm ochii spre Dumnezeu, descoperim aceeaşi patrie spirituală, gata să ne îmbrăţişeze pe toţi cu egală dragoste.

Simbolul, captiv încă, al acestei patrii e Sfânta Sofia din Constantinopol. Cinci sute de ani se vor împlini în curând de când acest măreţ templu al evlaviei răsăritene a căzut în captivitate. Din zidurile lui de marmură, din mozaicurile lui de pietre scumpe , din bolţile lui largi cât văzduhul verii, Duhul Sfânt al ortodoxiei suspină de părăsirea în care noi l-am lăsat. Căci Sfânta Sofia nu este un templu grec. Precum el a fost clădit din contribuţia tuturor popoarelor ortodoxe , Sfânta Sofia e templul ecumenic,—unicul care trebuie să adune sub cupola sa inimile şi graiurile popoarelor noastre, — înfrăţite în simfonica unitate a dragostei lui Iisus Hristos.

DSC00123

Biserica apostolica cu primele ei doua ramuri: ramura rasariteana = Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol (stanga) si ramura apuseana = Bazilica Sfantul Petru din Roma (dreapta), in exprimarea picturala a Parintelui Arsenie Boca, in biserica din Draganescu. Deasupra picturii, textul latin “Extra Ecclesiaem nulla salus” (trad. “in afara bisericii nu exista salvare”), iar dedesubt, cu rosu “Pe aceasta piatra (a dumnezeirii) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui pe ea”

 

Leave a comment »

Noua aparitie editoriala de importanta istorica: 9 autobiografii teologice din arhivele Serviciilor Secrete – cu un studiu introductiv de Florin Duțu

Teologul si ciberneticianul Florin Dutu, un pasionat si consecvent al lucrului in arhivele CNSAS de peste trei ani de zile, a editat de foarte curand (martie 2016) o lucrare la fel de inedita ca si precedentele cu care ne-a bucurat (cititi aici), cuprinzand autobiografiile unor teologi romani de anvergura care au patimit pentru credinta in perioada bolsevica – comunista. Prin click pe imaginea copertii cartii de mai jos, puteti accesa site-ul Editurii Floare Alba de Colt – pentru informatii suplimentare.

Flrojn Dutu 2016_n

 

Cuprinsul cartii

9 autobiografii teologice din arhivele Serviciilor Secrete (studiu introductiv de Florin Duțu)
Nichifor CRAINIC (1889-1972)
Dumitru STĂNILOAE (1903-1993)
Arsenie BOCA (1910-1989)
Liviu STAN (1910-1973)
Spiridon CÂNDEA (1902-1990)
Constantin GRIGORESCU de la Biserica Boteanu
Emilian VASILESCU (1904-1985)
Ioan G. COMAN (1902-1987)
Ene BRANIŞTE (1913-1984)
Bibliografie

AUTOR: (coord.) Florin Duțu
TITLU: Autobiografii ale teologilor români ortodocşi în dosarele Securităţii
EDITURA: Floare Albă de Colț
Format: 13×20 cm
Pagini: 144
ISBN 978-606-93528-5-4

 

Inserez un mic extras din prezentarea cartii, postata de Florin Dutu pe contul de Facebook al editurii, cu referire la  un paragraf din autobiografia Parintelui Spiridon Candea (o personalitate extrem de putin cunoscuta!), care, dupa expulzarea din Manastirea Prislop (in mai 1959) si din monahism a Parintelui Arsenie Boca, i-a propus acestuia sa picteze biserica din satul Bogata Olteana – jud. Brasov (cititi si vizionati aici).

În toamna anului 1940, venind Antonescu cu legionarii la putere, am fost propus fără ştirea mea să fiu numit prefect la Sibiu. Când am aflat acest lucru, am protestat vehement şi am refuzat să accept. Motivele: nu eram legionar, nu eram nici om de-al lui Antonescu şi nu voiam să intru activ în acea politică. Cunosc acest refuz Mitropolitul N. Bălan, prof. Liviu Stan şi consilierul Alex Popa. După câteva săptămâni de la acest refuz, am fost chemat de către Mitropolitul Nicolae Bălan care mi-a adus la cunoştinţă că sunt numit conducător al legionarilor din jud. Sibiu, pentru educaţia lor religioasă-morală. Educaţia lor politică şi instrucţia paramilitară vor face-o prefectul jud. Dr. Ioan Flesariu şi Dr. Nistor Chioreanu. Mi s-a arătat din partea I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, că nu motive de ordin politic legionar au dus la această numire, ci interese superioare de ordin bisericesc şi cultural cer acest lucru. În noile împrejurări de viaţă Biserica trebuie să colaboreze cu Statul, iar venirea Universităţii din Cluj la Sibiu pretinde ca un om cu pregătire superioară, un profesor din învăţământul superior să fie în Sibiu, care să facă legătura între Biserică, Universitate şi Mişcarea Legionară.” (Pr. Spiridon CÂNDEA, profesor de Liturgică)

 

Leave a comment »

Nichifor Crainic adus la lumina: doua manuscrise editate princeps de teologul Florin Dutu

De cateva zile teologul si ciberneticianul economist Florin Dutu a publicat in editie princeps doua manuscrise  ale marelui teolog gandirist, profesorul Nichifor Crainic, continuand in acest fel seria aducerii la lumina a lucrarii si vietii marelui carturar crestin.

Despre el, mitropolitul Ardealului Nicolae Balan afirma in luna mai a anului 1940 (in revista “Gandirea”, nr. 4 din 1940, in articolul cu titlul “Nichifor Crainic si timpul nostru”) : “După războiu, din mijlocul generaţiei noastre s’a ridicat ca purtătorul de cuvânt al tradiţei neamului pentru vremurile de azi, Nichifor Crainic. El a înălţat această tradiţie într’o nouă lumină. Sinteza de totdeauna între tradiţionalism şi ortodoxie a fost văzută de puternicul lui spirit de aprofundare, într’o forma atât de desăvârşită cum nu s’a mai văzut până la el.”

Aplecarea spre lucrul in arhive si cu manuscrise a lui Florin Dutu  l-a condus, in ordine cronologica, la publicarea urmatoarelor lucrari foarte recente, in legatura cu personalitatea si opera profesorului Crainic:

În pribegie fiind (vanat de regimul comunist), Nichifor Crainic avea sa intalneasca in satul Lepindea din Apuseni, în curtea preotului Cornel Dascăl unde si-a aflat la o anume vreme popasul (cca.1946), pe căţelul Gri-Gri. Catelul avea sa devina sursa de inspiratie pentru versurile si gandurile rememorate de Nichifor Crainic mai tarziu, pe care le va strange intr-un manuscris adus azi la lumina de Florin Dutu sub titlul:

Gri-Gri – de Nichifor Crainic

Editura Floare Albă de Colţ, 2015, 32 pagini

Coperta Gri Gri

“Un câine costeliv şi de pripas,

S-a aciuat în umbra mea fugară;

Umblăm în pas şi stă când fac popas,

Două jigodii roase de ocară.

Clădit din jale şi tăcere caldă,

În suflet mi se uită lăcrimos

Ce duh şi din ce ţară tristă scaldă

Muţenia din ochiul lui frumos?

Hai câine, iar şi iar la drum furiş,

Lumina Celui Sfânt ne va conduce,

Şi umbra mea şi-a ta de-a curmeziş

Târând pe zări aceeaşi neagră cruce”.

***

O a doua scriere in editie princeps nou aparuta este:

Sfântul Nicodim și Mănăstirea Tismana. Amintiri din Oltenia – de Nichifor Crainic

Editura Floare Albă de Colț, 2015, 112 pagini

Florin Dutu: “Textele publicate în această carte au fost scrise de academicianul Nichifor Crainic (1889-1972) în perioada comunistă a anilor ’60, când a putut să călătorească şi să revadă frumuseţile ţării, după cei cincisprezece ani de închisoare (1947-1962). O parte dintre acestea au fost publicate în revista Glasul Patriei, singurul loc unde avea voie să publice. Alţi colaboratori ai revistei au fost: Constantin Noica, George Călinescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu, Pr. Dumitru Stăniloae, Ep. Teoctist etc. Era destinată exclusiv românilor din străinătate.

Cele cuprinse pentru prima oară în prezentul volum au fost extrase direct din manuscrisele sale şi pot fi considerate amintirile sale din Oltenia anilor ʼ60.

La 18 martie 1972, Nichifor Crainic îi scria lui Pamfil Şeicaru, care se stabilise la Madrid (Spania), o scrisoare în care i se plângea de faptul că nu poate să publice nimic în ţară, ci doar la Glasul Patriei, unde era redactor şef de secţie:

Pe mine m-a durut necontenit ruperea prieteniei cu tine. N-aş fi vrut să mor fără să ne îmbrăţişăm măcar sufleteşte… La vârsta ta, ai nevoie ca să te împaci cu ţara. Eu nu-ţi scriu ca să te convertesc fiindcă sunt eu însumi un nedreptăţit în ţara mea unde n-am voie să scriu decât la «Glasul Patriei», iar de scriitorii semidocţi de azi sunt socotit «reacţionar»… (ACNSAS, fond Info., dosar 233726, vol. II, f. 200).‘ ”

Cartea reproduce pe coperta fata icoana Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Vodita, Tismana si Prislop, pictata  de Parintele Arsenie Boca si existenta in chilia sa de la Sinaia.

COPERTA SF NICODIMCUPRINSUL CARTII

Nichifor Crainic şi ţara sa (prefaţă de Florin Duţu)

Sfântul NICODIM şi Mănăstirea TISMANA

Cooperativa de FOLCLOR

Prolog OLTEAN

CRAIOVA

UZINA ELECTROPUTERE

TÂRGU-JIU şi CONSTANTIN BRÂNCUŞI

La PEŞTERA MUIERII

Minunile de la PONOARE

De la ROVINARI la MOTRU

Pe ŞES şi pe DEALURI

TURNU-SEVERIN

 

 

2 Comments »

“Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Sfântului Arsenie Boca” – de Isabela Vasiliu Scraba

DSC00384

Biserica din Draganescu, pe malul lacului – vedere exterioara

DSC00366

Biserica din Draganescu – pictata in fresca in interior de Parintele Arsenie Boca

Articolul Isabelei Vasiliu Scraba de mai jos este preluat integral aici, cu multumiri! (varianta datata la 11 iunie 2015):

Motto: “Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta [pr. Arsenie Boca] ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradisiace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului” (acad. Nichifor Crainic).

 

REZUMAT DE IDEI: Părintele Arsenie Boca, „personalitate de o statură monahală cum nu a mai avut Biserica noastră ortodoxă”. Frescă distrusă cu ciocanul la Bogata olteană. Un aspect juridic escamotat de mercenarii ocupanților sovietici precum și în manipularea creierelor de după 1990. Zeghea miraculoasă a pruncului Iisus din bolta altarului Bisericii Elefterie cel Nou. Teolog, poet și academician închis fără vină pecetluind valoarea picturii Bisericii de la Drăgănescu. O profeție a Părintelui Arsenie Boca împlinită după 1990: „Cei slabi, nimicnici și fățarnici vor crede că numai ei sînt atotputernici și atoateștiutori”. Minunea supraviețuirii „predicilor vii” de pe zidurile micuței biserici rectitorită de preotul Savian Bunescu.

Biserica din satul Drăgănescu se singularizează printr-o serie de întâmplări pe care le-am putea numi de-a dreptul miraculoase. Un prim miracol a fost că acea modestă bisericuță avându-l paroh pe preotul Savian Bunescu a putut fi pictată de Sfântul Arsenie Boca (29 sept. 1910- 28 nov.1989), cel care prevăzuse încă dinainte de impunerea forțată a guvernului Petru Groza că “şerpi veninoşi vor stăpâni România multă vreme”. Puțin înainte de a se pensiona, Părintele Arsenie Boca este intrebat de un informator (care apoi scrie o notă pentru Securitate) care-i sunt proiectele de viitor. Răspunsul a fost că ar vrea să picteze fie la Biserica Bogata Olteană (1) -unde paroh era fostul profesor de Pastorală (1936-1948), preotul Spiridon Cândea -, fie la Drăgănescu.

Dacă “şerpii veninoşi” nu i-ar fi distrus pictura de pe zidurile impunătoarei biserici păstorită la Bogata Olteană de fostul profesor Spiridon Cândea de la Academia Teologică din Sibiu (a cărui carte scrisă împreună cu preotul Zosim Oancea a avut coperta realizată de faimosul stareț de la Sâmbăta de Sus) poate că sfântul Părinte Arsenie s-ar fi dus si în vara anului 1968 la Bogata Olteană și nu s-ar fi apucat de pictarea unui alte biserici, începând o nouă lucrare pe care o va duce la bun sfârșit în două decenii, cum stă scris pe troița din curtea Bisericii Drăgănescu.   Până să fie îndepărtat în 1959 din mânăstirea de la Prislop, protosinghelul Arsenie Boca fusese acolo al treilea ctitor, refăcând locurile găsite paragină, pictând icoanele împărătești și construind o clopotniţă în stil athonit, cum avea să construiască și la Drăgănescu.

Dar chiar înainte de pictarea bisericii de la Bogata Olteană (începută în vara anului 1961), Părintele Arsenie Boca a lăsat una din cele mai impresionante urme ale harului său, evocând într-o icoană a Maicii Domnului cu Iisus copil îmbrăcat în zeghe atât întemnițarea a milioane de români, cât si ajutorul dat de Dumnezeu intemnițatilor politic (despre numărul întemnițaților români și despre crimele comunismului a se vedea vol.: dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, Ed. Irecson, București, 1430pg.; Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorulCărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”. ). Pictura aflată în bolta altarului Bisericii Elefterie cel Nou, din plin centru al capitalei țării, a fost astfel concepută de Sfântul Arsenie (2) încât să nu fie sesizată zeghea de pușcăriaș a pruncului Iisus vreme de aproape jumătate de secol. Autorul și semnificația impunătoarei fresce din bolta altarului Bisericii Elefterie cel Nou (ades ocolită în filmările interiorului bisericii difuzate la TVR) i-au fost descoperite în 2007 lui Alexandru Valentin Crăciun, un absolvent de filozofie care la acea dată era student la Teologie. El a scris în „Lumea credinței” despre uimitoarea frescă în care zeghea copilului Iisus se transformă în raze de lumină, încendiind cu foc dumnezeiesc întunecoase celule de temniță comunistă. Fostul deținut politic Virgil Maxim povestește cum a supraviețuit în închisoarea Aiudului cu ajutorul lui Dumnezeu (de fapt printr-o adevărată minune dumnezeiască) trei luni de iarnă cu un terci la trei zile într-o celulă lipsită de lumină și complet neîncălzită (vezi V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002, pp. 394-395). Într-o notă informativă din 1961, fratele pictorului Vasile Rudeanu scria că la Biserica Elefterie cel Nou veneau mulți oameni la călugărul iconar Arsenie Boca, angajat ca pictor secund. Părintele Nicolae Streza observase că nimeni nu va putea “contabiliza numărul miilor de credincioşi care, căutându-l pe Părintele Arsenie Boca, au bătut drumurile spre Sâmbăta de Sus, apoi spre Prislop, spre Bucureşti, spre Drăgănescu, cu eforturi mari, uneori cu teama de a nu-i face rău, fiind mereu supravegheat” (pr.N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşească, M-rea Petru Vodă, Neamţ, 2009, p.22).

La Mânăstirea Brâncoveanu ieromonahul Arsenie Boca a sfințit locul în circa zece ani câţi i-a fost îngăduit să rămână în zona unde a început hărțuirea sa de către noile autorități comuniste care l-au arestat în vara anului 1945 fără a-l putea ține prea mult închis, negăsindu-i nici o vină, cum tot fără dovada vreunei acțiuni infracționale a fost închis la Brașov și Făgăraș din 4 mai 1948 și schingiuit „în moara lui Kalușek” cam trei luni până pe la sfârșitul lui iulie. Extrem de interesantă apare azi constatarea dintr-o notă neîndepărtată la „pieptănarea” celor aproape 2000 de pagini ale Dosarelor „Arsenie Boca” din arhiva Securității. Nota datează din 1946 și din ea transpare un aspect juridic de care injustiția comunistă cu organele ei de represiune n-a mai ținut seama: Anume că activitatea starețului de la Sâmbăta de Sus „nu întrunește elementele unei infracțiuni” si din această cauză starețul n-a putut fi arestat. Problema inexistenței unor fapte concrete care să aibă „elemente de infracțiune” a fost escamotată și după 1990, când marea grijă a urmașilor inchiziției comuniste a fost să umple piața cu acuzații lipsite de bază la adresa călugărului mistic Arsenie Boca (și a altor figuri proeminente ale culturii și spiritualității românești), doar ca să fixeze în capete lipsite de discernământ impresia de „adevăr” dintr-o minciună obsesiv repetată.

„Ctitor de frunte al Filocaliei” și inițiator al „mișcării religioase de la Sâmbăta de Sus”, starețul Mănăstirii Brâncoveanu a sfințit locul nu doar prin „puterea de a-i apropia pe români de Dumnezeu” (pr. Ioan Sofonea, n. 1928). Fiecare dintre cei care au „ajuns în legătură cu Părinte Arsenie a avut istoria lui” care n-a fost altceva decât „istoria unei intervenții divine. Cine nu contează pe intervenția divină prin Părintele Arsenie Boca, nu știe cine a fost Părintele Arsenie Boca” (pr. Ilie Moldovan, în vol.: Părintele Arsenie Boca, un om mai presus de oameni. Mărturii, vol. IV îngrijit de ing. Ion Cișmileanu, Ed. Agaton, Făgăraș, 2011, p.108). La Sâmbăta de Sus starețul Arsenie Boca a restaurat clădirile şi a amenajat după model athonit împrejurimile din vecinătatea Mânăstirii. Frumusețea parcului proiectat și realizat de starețul ieromonah Arsenie Boca la Mănăstirea Brâncoveanu impresiona vizitatorii mult după plecarea Părintelui Arsenie Boca (vezi scrisoarea din 1954 a unui invitat al mitropolitului Nicolae Bălan din vremea când stareț la Sâmbăta de Sus era arhimandritul Serafim Popescu, postată pe site-ul Mânăstirii Brâncoveanu, fără menționarea numelui celui care a conceput și realizat frumosul parc). Având „meșteșugul icoanelor”, cum scria (către călugării români pe care-i cunoscuse în 1939 la Sfântul Munte) în anul ciuntirii României de Basarabia, Bucovina de Nord și jumătate din Ardeal, el s-a grăbit să înființeze încă de la începutul anului 1940 un atelier de icoane care durează la Sâmbăta de Sus de peste șaptezeci de ani (vezi pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşască, 2009). Unul din hramurile Mânăstirii Brâncoveanu este Izvorul Tămăduirii, moment calendaristic ales pentru călugărire (3 mai 1940) și pentru preoțire (10 aprilie 1942). Există două icoane pe lemn cu această temă pictate de Părintele Arsenie Boca, una (realizată foarte probabil la Sâmbăta de Sus) se poate admira în București la Biserica Sfănta Treime din Ghica Tei, alta este la Zizin, ce-a de-a doua având marcată trecerea timpului prin albirea pletelor participanților la hramul Izvorului Tămăduirii.

La aproape un an de la transferarea sa la Prislop, episcopul Andrei al Aradului l-a ridicat pe ieromonahul Arsenie Boca la treapta de protosinghel pe 14 septembrie 1949, de Înălţarea Sfintei Cruci. Tot atunci au fost călugăriti Antonie (Leonida) Pămădeală, cu Sandu Tudor (Părintele Daniil de la Rarău) naş de călugărie şi Dometie (Stelian) Manolache (de la Rîmeţi).

Urmărit fără încetare de mercenarii ocupantului sovietic puși să distrugă toți oamenii valoroși ai țării, întemnițându-i fără indicarea precisă si dovedită a făptuirii de infracțiuni, Părintele Arsenie Boca a fost arestat de la Prislop în noaptea de 14/15 ianuarie 1951şi dus (fără proces juridic) prin temniţe şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră de unde a fost eliberat abia după 14 luni, în 17 martie 1952, deși din 12 martie 1951 Patriarhul Justinian Marina încercase a-l determina pe Teohari Georgescu (/Burăh Tescovici, cu patru clase primare având post de subsecretar de stat în guvernul generalului Rădescu si apoi din 6 martie 1945 până în 1952 devenit ministru de interne) să-l elibereze din lagărul de exterminare de la Canal (supra-numit Canalul „Morţii” din cauza numărului nesfârşit de români ucişi acolo) invocând nevoia de „liniștire a spiritelor nu numai în sânul mănăstirii Prislop, ci și în rândul credincioșilor din Transilvania, unde Arsenie are mii de adepți” (rezoluție pe scrisoarea maicii Zamfira Constantinescu pe care Patriarhul Justinian i-o transmite semi-alfabetizatului ministru în original). Văzându-l scăpat cu viaţă după atâtea persecuţii şi arestări (1945, 1948, 1951-1952) Patriarhul Justinian Marina şi-ar fi manifestat uimirea şi admiraţia sa faţă de călugărul isihast Arsenie Boca: “Nu ştiu ce-i cu omul acesta, că mereu e luat şi mereu eliberat, şi de fiecare dată iese mai luminat” (Cărarea împărăţiei, Deva, 2006, p.340)

Unui om care-i aștepta pe americani, Sfântul Arsenie Boca îi spusese că „americanii nu vor veni. Pe noi singuri ne așteaptă o luptă grea și lungă. Cei buni și drepți vor da jertfă mare de viață și de sânge. Cei slabi, nimicnici și fățarnici vor îngroșa rândurile dușmanilor noștri atât de mult, încât vor crede că sînt numai ei atotputernici și atoateștiutori” (după mărturia lui Vasile Șerbu din Arpașu de jos).

Silit la Prislop să ţină liturghia dis-de-dimineaţă să nu ajungă oamenii la slujbă şi pus să interzică pelerinajul credincioşilor, calvarul suferinţelor Părintelui Arsenie Boca a reînceput în 1953 de Rusalii când este iarăși arestat, după cum își amintise unui pelerin (vezi Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Agaton, Făgăraș, 2005, p.33), ceea ce dovedește permanenta prigonire a marelui duhovnic supranumit „Sfântul Ardealului”. În luna septembrie din anul 1955 Părintele Arsenie Boca este din nou întemnițat de Securitate. In primăvara anului 1955 cele 340 de măicuțe de la Mânăstirea Vladimirești fuseseră arestate de 220 de securiști conduți de cpt. Eibenschutz și de generalul NGVD Alexandru Nicolschi/ Nicolau (Monahismul ortodox şi puterea comunistă, Galaţi, 2009, p.80-81) aflat 12 ani în structurile de vârf ale aparatului represiv (3). După 1944 invitat de maica Veronica, Părintele Arsenie Boca fusese cam o lună duhovnic la Vladimirești înainte să vină acolo părintele Ioan Iovan. Întemnițarea din toamna anului 1955 până pe 8 aprilie 1956, în regim de exterminare pe timp de iarnă în celule neâncălzite, i-a pricinuit probabil tuberculoza consemnată într-o notă către Securitate din anii șaizeci, unde informatorul scrisese că din cauza TBC-ului doctorii i-au interzis Părintelui Arsenie postul.

Lucian Blaga depunea pe ascuns mărturie asupra vremurilor în care s-a urmărit “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi” (Luntrea lui Caron).Marele filozof și poet bătut în anchete ale Securităţii la ceasul când trebuia să primească Premiul Nobel (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ) scria în romanul autobiografic publicat după „răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (Mircea Ciobanu) că “dezmoşteniţii pământului” îşi făcuseră loc pretutindeni (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, 1990). Consemnarea fostului său student, romancierul I.D. Sârbu, închis fără vină vreme de opt ani, este încă şi mai limpede decât cea a lui Blaga: “între 1945 şi 1960 în timp ce cărturarii noştri erau daţi afară de peste tot (mulţi dintre ei duşi la Canal sau Sighet) întreaga presă stalinistă, filozofia ocupanţilor, agitaţia şi propaganda noii religii, teatrul, filmul, cadrele din cultură, creierele din securitate fuseseră umplute până la refuz de fiii neamului prin excelenţă victimă a fascismului” (I.D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, p. 99). După istoricul Ion Varlam, comandamentul efectiv al aparatului de teroare şi diversiune, aflat la ordinea Kremlinului (Pseudoromânia, 2004, p.IX), ar fi aparţinut Secţiei ideologice a CC al PCR în care până la mijlocul anilor optzeci “n-ar fi pătruns nici un etnic român” (Pavel Câmpeanu, în Rev. “22”, Nr.9/2001).

In 12 ianuarie 1958, după doi ani de la schigiuirile din care au rezultat 8 declaraţii smulse prin tortură (și de aceea – din punct de vedere juridic – „lovite de nulitate”), maiorul Kasza Josif, şeful Direcţiei Regionale a Securităţii din Hunedora îi deschide preotului Arsenie Boca un nou dosar de urmărire, pentru ca totul să culmineze la Prislop cu arestarea și cu scoaterea abuzivă din preoţie în 1959. Această arestare din 1959 este confirmată indirect în cartea preotului Petru Vamvulescu prin următorul pasaj: „Când i-a adus bătrâna Aurelia din satul Botu, după ce s-a întors din pușcărie, țesătură albă de in lucrată cu mâna ei, să-și facă din nou haină albă preoțească, cum purta înainte, părintele Arsenie Boca a izbucnit în plâns, i-a mulțumit ținând capul pe material. Și sărutându-l, i-a spus că nu-i vor mai da voie să o poarte până la moarte” (Pr. Petre Vamvulescu, Minunile lui Arsenie Boca, văzute și nevăzute, Ed. Artemis, București, 2014, p. 90). Actul abuziv de scoatere din preoție a fost “reparat” de mitropolitul Corneanu la nouă ani de la moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca.

Despre stareţul Mânăstirii Brâncoveanu, rectorul Academiei Teologice din Sibiu (licenţiat şi doctor al Universităţii din Cernăuţi) avea să scrie că “Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc, adică o personalitate de o statură monahală cum n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă Română” (pr. prof. dr.Dumitru Stăniloae, membru de onoare al Academiei). Câțiva ani mai târziu, în America Principesa Ileana își amintea de Părintele Arsenie care avea rugăciunea inimii: „Am citit adesea Rugăciunea lui Iisus din cărți de rugăciuni și am auzit-o în biserică. Dar ochii mi s-au deschis pentru întâia oară acum câțiva ani în România. Acolo, în micuța Mănăstire Sâmbăta, ascunsă în inima codrului întunecat, în bisericuța albă ce se oglindea în lacul montan ca de cleștar am întâlnit un călugăr ce practica rugăciunea inimii”. La începutul deceniului al cincilea, când Domnița Ileana scria în SUA aceste rânduri în cartea ei I live again, ieromonahul Arsenie Boca era închis fără de vină la Canal.

După multele arestări pentru împrăștierea pelerinilor de la Mănăstirea Sâmbăta și de la Prislop, precum si după distrugerea cu lovituri de ciocan a frescei pe care Arsenie Boca o pictase la biserica din Bogata Olteană, aprobarea ca pictura micii biserici de la Drăgănescu să fie executată de faimosul duhovnic Arsenie Boca poate fi considerată miraculoasă. Numit pe drept cuvânt “cel mai mare duhovnic din Biserica ortodoxă românească a secolului XX”, Părintele Arsenie și-a exercitat darul duhovnicesc într-un climat extrem de ostil, într-o permanentă hărţuire din partea Securităţii înfiinţată în 1948 de colonelul sovietic Ana Pauker împreună cu alţi agenţi N.K.V.D/K.G.B, care activaseră în “Brigada Mobilă”.

Un alt fapt de-a dreptul miraculos este că pictura bisericii din satul Drăgănescu a apucat să fie văzută de poetul mistic Nichifor Crainic (1889-1972), şi el scăpat cu viaţă din torturile anchetelor (4) și din condiţiile de exterminare impuse după gratii de torționari sub comanda generalului rus Boris Grumberg, alias Al. Nicolschi/Nicolau, despre care jurista Adriana Georgescu (1920-2005) – șefă de cabinet a primului ministru, generalul Nicolae Rădescu, arestată între 1945 și 1947 -, își amintea cum o dădea cu capul de zid până se umplea de sânge (5).

De la maica Zamfira aflăm de vizita din 1971 a fostului academician scos din Academia transformată din 1948 într-o instituţie subordonată politicii ocupantului țării. Tot maica Zamfira păstrează si publică scrisoarea în care autorul Nostalgiei Paradisului comunica Părintelui Arsenie Boca bucuria avută la vederea picturii Bisericii Drăgănescu, “pecetluindu-i” astfel valoarea (v. Monahia Zamfira Constantinescu, Notă, în vol. Cărarea Împărăţiei, ed.II-a, Deva, 2006, p.332-333, ediţia I-a, 1995).

Ascuns de urmăritorii săi din armata sovietică, academicianul Nichifor Crainic fusese adus de la Sibiu de starețul Arsenie Boca şi găzduit în vila Mitropolitului Nicolae Bălan (vezi N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol.II, Bucureşti, 2002, p.37-40) în prima iarnă de ocupaţie a Regatului României. Se pare că Petru Groza ar fi încuviinţat ascunderea fugarului în mânăstirea de la Sâmbăta de Sus spunând că “omul acesta [poetul şi teologul Nichifor Crainic] trebuie păstrat pentru neamul românesc” (vezi Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, Deva, 2006, p.332). Pe când era oaspete Părintelui Arsenie Boca, marele poet mistic (care era și directorul prestigioasei reviste „Gândirea”, unde în 1938 a publicat un eseu despre Rugăciunea inimii) s-a ocupat de stilizarea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran lăudând traducerea Filocaliei, sau, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ).

Iată ce-i scria în 1971 teologul Nichifor Crainic fostului stareţ al Mânăstirii Brâncoveanu care reînviase „cu viata si cu propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa religioasă a poporului nostru” (Dumitru Stăniloae, în Prefaţa la vol.III al Filocaliei, Sibiu, 1947): „Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. E o pictură nouă ca şi predica de atunci. Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet” (Nichifor Crainic, 1971).

Rândurile fostului profesor de mistică de la Facultatea de Teologie din București, distins cu titlul Doctor honoris causa al Universităţii din Viena, tipărite de monahia Zamfira Constantinescu în prima ediţie a Cărării împărăţiei (Deva, 1995) au avut darul să pună o oarecare stavilă celor care, invocând reguli pe care nu le-au înţeles în spiritul lor, au căutat, fie să treacă pictura Părintelui Arsenie Boca sub tăcere, cum s-a întâmplat la sfinţirea oficială a Bisericii de la Drăgănescu din 2 oct. 1983 când călugărului iconar i-a fost interzis să asiste, fie să o denigreze pentru noutatea viziunii. Probabil din 1983 datează eseul Geneza picturii, găsit printre manuscrisele Părintelui Arsenie rămase în chilia de la Sinaia, document revelator în ce priveşte gândirea teologală a Părintelui Arsenie Boca (cf. Biserica de la Drăgănescu, “Capela Sixtină” a ortodoxiei româneşti, Deva, 2005, p.15-19).

In 1950 Patriarhului Justinian Marina îi reuşise mutarea în cadrul Patriarhiei a Comisiei de pictură bisericească de la Ministerul Cultelor, numit de el “Securitatea popilor”. Probabil că fără această trecere n-am fi avut azi nici frescele Olgăi Greceanu de la Mânăstirea Antim, nici “predicile vii” (apud. Nichifor Crainic) pictate pe zidurile bisericii de la Drăgănescu de Părintele Arsenie Boca ascultat de mii de pelerini la Mânăstirea Brâncoveanu şi apoi la M-rea Prislop. Patriarhia îl angajase (cu greu) din ianuarie 1961 (până la pensionarea sa din 1967) în postul cel mai prost plătit, acela de muncitor pictor la Schitul Maicilor, nefiindu-i luată în seamă niciuna dintre cele trei licenţe ale sale: în muzică (la Academia de Muzică Religioasă ce funcționa din 1928 si unde compozitorul Paul Constantinescu era în 1935 profesor de armonie), în teologie şi la Belle Arte. Probabil că aşa impuseseră stăpânii din umbră ai ţării: să fie lăsați pe drumuri sau plătiți cu pensiile sau cu salariile cele mai mici vârfurile spiritualităţii româneşti (6).

Insăşi supravieţuirea monumentului de artă pe care-l reprezintă micuţa biserică de la Drăgănescu aflată la vreo 25 de km de Bucureşti apare asemenea unui miracol. E suficient să ne gândim că ea se află pe malul lacului de la Mihăileşti, unde voiseră să construiască un port, neapărat în locul bisericii, si nu în altă parte. Ceauşeştii voiau distrugerea Bisericii Părintelui cu o furie nestăpânită. Ceea ce a dus în primăvara anului 1989 la pălmuirea monahului Arsenie Boca în mijlocul bisericii în sfânta zi de Paşti. Înverşunarea lor împotriva călugărului iconar care s-a opus cu fermitate dărâmării Bisericii de la Drăgănescu nu s-a stins până nu l-au condamnat la o moarte martirică.

În categoria miraculosului intră şi supravieţuirea picturii Bisericii executată de Părintele Arsenie Boca. Fiindcă din interiorul Bisericii din Bălteni (Dâmboviţa) au dispărut “figurile impunătoare ale sfinţilor” realizate pe cheltuiala şi cu efortul Olgăi Greceanu în anii 1945 şi 1946. În 1972 fresca a fost refăcută de Olga Greceanu. Din păcate, pictura Bisericii din Bălteni care prin “ritmul cumpănit al compoziţiei de o sobră şi gravă armonie” îi păruse Adinei Nanu că “învăluie şi linişteşte sufletul privitorului ca o rugăciune” n-avea să scape decât într-o primă instanţă de furia destructivă a dărâmătorilor de biserici specializaţi în terorizarea populaţiei (nu numai) cu ateismul doctrinei oficiale. Frescele Olgăi Greceanu pictate în Biserica din Bălteni n-au mai putut supravieţui valului distrugător al inculturii sub aparenţe bine-voitoare.

 

Pe 5 septembrie 2010, anul centenarului naşterii Părintelui Arsenie Boca, un preot venise cu soţia să vadă pictura Bisericii Drăgănescu. Eram şi eu acolo, poate ajunsă în acea zi ca să nu ratez întâlnirea cu soţia acelui preot. Fiindcă de la ea am aflat că trecerea Părintelui Arsenie Boca era însoţită de atâta veneraţie încât credincioşii îi atingeau pe furiş veşmintele. În ce-l priveşte pe bătrânul preot care tot găsea defecte picturii bisericii, văzându-l aşa de ostil, nu m-am putut reţine să-i citez o spusă a Părintelui Arsenie Boca: “Să nu pronunţaţi prea des numele meu că pe unii îi arde”. Asta pentru că de la acel specialist în pictură bisericească aflasem (fără să doresc acest lucru) nişte aşa-zise neajunsuri ale picturii. Vezi Doamne, culorile vesmintelor(7) nu corespundeau canoanelor, şi nici feţele sfinţilor nu erau pe placul preotului venit din Bucureşti, care tocmai îmi spusese că face parte din Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei. Noroc că în 1971 fostului academician (teolog la Universitatea din Chişinău şi din Bucureşti) aceeaşi pictură îi plăcuse.

 

Dacă Nichifor Crainic nu si-ar fi exprimat în scris entuziasmul pentru scenele pictate în biserica de la Drăgănescu de Părintele Arsenie Boca, cine ştie dacă soarta lor n-ar fi fost aceeaşi cu soarta frescelor Olgăi Greceanu care din 1992 au încetat (cu acordul Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei) să existe pe pereţii Bisericii din Bălteni, Dâmboviţa (vezi Adina Nanu, Olga Greceanu, album editat în 2004 de Centrul de Cultură Palatele Brâncoveneşti, p.49). Uimitoare pare şi profeţia Părintelui Arsenie Boca prevăzând cu justețe ostilitatea oficială care se va prelungi şi după moartea sa. El a spus: “Ierarhia B.O.R. îşi va face de lucru cu mine şi după moartea mea” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Ed. Credinţa strămoşască, 2009, p.223).

 

Note și considerații marginale

  1. Confirmată de o declarație obținută de Securitate de la fratele lui Cioran, înDicționarul teologilor a fost strecurată o informație (incompletă?) privitoare la detenția politică a preotului S. Cândea, doctor în teologie, specializat la Atena (1930-1933) și la Muenchen (1933-1934). Anume că Spiridon Cândea ar fi fost arestat între 1967-1968. Această informație ridică un semn de întrebare si asupra posibilei „rețineri” și anchetări în acei ani a Părintelui Arsenie Boca. Pensionat cu o pensie infimă de la Schitul maicilor la 1 iunie1967, în toamna anului 1967 ar fi pictat Pantocratorul la Drăgănescu, informație de la preotul Savian Bunescu descriind pictura unicat realizată în 15 ani de Sfântul Părinte Arsenie Boca https://www.youtube.com/watch?v=2E6iJ1eICN0 de la minutul 6. Pe troița (ridicată în 2005 în curtea bisericuței) apare trecut însă anul 1968 de începere a pictării, ca și în informația pusă „la dosar” și neîndepărtată de acolo. In frumoasa biserică de la Bogata Olteană (a preotului Spiridon Cândea), după ce fusese terminată zidăria în 1960, Părintele Arsenie Boca a pictat câteva veri de-a rândul (de atunci s-au păstrat niste poze cu Părintele Arsenie Boca, si note de securitate care confirma activitatea sa acolo). După spusa din 2012 a unui sătean, biserica ar fi trebuit să fie sfințită în 1963 (?), de Sf. Parascheva, dacă n-a fi intervenit Securitatea care l-a „arestat atunci pe Părintele Arsenie Boca” (informații aflate de mine în iulie 2012 de la un sătean de vreo șaizeci-șaptezeci de ani). Securiștii, sub pretextul că ar fi fost zidite în ea arme (cf. aceleiași mărturii din 7 iulie 2012), au distrus cu ciocanul fresca pictată de părintele Arsenie Boca. Sfințirea bisericii de la Bogata Olteană, a cărei construcție începuse în 1954, s-a făcut abia în 22 august 1982. Pictura care se vede azi (din 1978 realizată de Costin Ioanid) nu se stie dacă a păstrat ceva din desenul conceput de Părintele Arsenie Boca. Impresionantă ca arhitectură si ca poziție, biserica din Bogata Olteană ar fi trebuit să indice oarecum centrul satului. Ca să nu se întâmple acest lucru, organele represive, după ce au confiscat în repetate rânduri materialele de construcție ale bisericii, au purces si la schimbarea orientării centrului localității, ca biserica să apară în marginea satului, în imediata vecinătate a zonei ocupată de minoritarii țigani. La vizitarea bisericii, spectaculos înălțată după planurile arhitectului N. Crețoiu, reține atenția si excepționala sculptură în lemn, executată de Grigore Dumitrescu (sculptorul care a împodobit și Reședința Patriarhului Justinian Marina) după desenele aceluiași artist arhitect Nicolae Crețoiu.
  2. Mitropolitul Nicolae Corneanu (1923-2014), datorită căruia la Timișoara se găsește o icoană pictată de Părintele Arsenie Boca, a redat în felul următorcondițiile de canonizare: „puterea de a suferi moartea martirică [vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns, on line https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ], de a înfrunta orice supliciu pentru credință sau de a trăi în cea mai perfectă curățenie [„Om prin fire și Dumnezeu prin har” –cum scrie Sf. Simion Noul Teolog-, exact așa a fost părintele Arsenie Boca, spunea pr. Vasile Prescure în „Formula As”, nr. 1051 din 2012 ], darul de a săvârși minuni în viață și după moarte [dintre minunile pe care le-a făcut în viață, arhim. Vasile Prescure a povestit în 2012 de vindecarea miraculoasă a unui orb și a unui om paralizat, vezi în „Formula As” nr. 1051 articolul Dumnezeu a binecuvântat România când ni l-a trimis pe Arsenie Boca; despre minunile întâmplate după moarte există nenumărate mărturii, unele din ele relatate si de pr. Vamvulescu în cartea sa despre minunile înfăptuire de Arsenie Boca], păstrarea intactă a trupului după moarte și răspândirea bunei miresme [la a treia dezgropare, după mărturia preotului Petru Vamvulescu, capul Sfântului Arsenie Boca era „înmiresmat”, vezi Minunile lui Arsenie Boca, văzute și nevăzute, Ed. Artemis,. București, 2014], cinstirea spontană dată de credincioși [la Prislop, de la începutul secolului XXI, la mormântul Părintelui Arsenie pe 28 noiembrie în fiecare an vin cca 40000 de pelerini]” (Mitropolit N. Corneanu, Pe firul vremii, Ed. Jurnalul literar, București, 2000, p.128). Pictat în biserici alături de sfinții canonizați pentru că a îndeplinit toate aceste condiții, canonizarea oficială este împiedicată probabil de urmașii acelor potentați care l-au hărțuit întreaga viață, l-au schingiuit cu brutalitate, l-au arestat de nenumărate ori, l-au scos fără motiv din preoție în 1959, iar în 1989 i-au pricinuit acea moarte martirică survenită la scurt timp după ce a fost bătut de securiști. Ultimul supliciu pe care l-a îndurat la vremea teroarei comuniste nu a fost menționat în multele piese radiofonice despre Părintele Arsenie Boca, difuzate pe Radio România Cultural, și nici în cele două filme despre Sfântul Arsenie Boca regizate de N. Mărgineanu (n. 1938). Dezinteresat (precum George Enache, Adrian Nicolae Petcu și Vasile Manea de la Cluj) de multele arestări fără de vină ale Sfântului Părinte sau de schingiuirea din toamna anului 1989 care a dus la moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, Florin Duțu „simplifică” și el problema prigonirii fără de vină pomenind în biografia pe care a alcătuit-o doar de cele două arestări mai lungi, cea de 14 luni și cea de 6 luni. Despre securiștii care l-au bătut la 79 de ani nu informează nici Wikipedia.ro (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse;https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). In această enciclopedie on-line confiscată de o mafie cu interese ascunse apar oarecum mai detaliate întemnițările datorită unui fragment copiat de la mine fără a cita sursa, numele meu fiind cu tot dinadinsul îndepărtat de la referințele bibliografice referitoare la Sfântul Arsenie Boca, tocmai pentru că am scris și publicat încă din octombrie 2010 în revista „Argeș” (Pitești) despre moartea sa martirică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus;https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ).
  3. În volumul despre Conspirarea deconspirării de după 1990, istoricul Ion Varlam observase că regimurile menţinute la putere prin teroarea exercitată de o poliţie secretă sînt conspirative. De aici ar decurge pseudoidentitatea “oligarhiei” pe care o formează agenţii sovietici din eşalonul conducător precum Teohari Georgescu, Vasile Luca, Silviu Brucan, Paul Cornea, Leonte Răutu, Oişteanu, Alexandru Nicolschi, etc. (vezi I.Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Ed.Vog, Bucureşti, 2004, p. 66). Fostul deținut politic Ion Varlam (nepotul academicianului Radu Rosetti închis fără de vină la Sighetul Marmației) mai consemnează că după al doilea război mondial s-ar fi făcut pentru prima dată procesul antisemitismului în 1945-1946, când minoritarii evrei aflaţi în posturi de conducere au obţinut de la ocupanţii sovietici judecarea şi condamnarea tuturor acelora pe care ei i-au desemnat ca vinovaţi. A doua oară procesul antisemitismului ar fi avut loc între 1948 şi 1952, urmărindu-se în plin stalinism “culpabilizarea colectivă a românilor”, ceea ce a servit ca pretext terorii prin care s-a instalat totalitarismul comunist (vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, 2004, p.454). Pe 29 noiembrie 1947 faimoasa conferențiară Alice Voinescu nota că în România acelor ani „nu mai comandă decât evreii, direct agenți ai Moscovei” (vezi Alice Voinescu,Jurnal, Ed. Albatros, București, 1997, pp. 502-503). Mai apoi ea avea să fie scoasă din învățământul superior spre a fi înlocuită cu Marcel Breslașu/ Breslika si intemnițată fără a i se fi putut stabili vreo activitate infracțională, cum s-a întâmplat atâtor români cu care s-au umplut temnițele la vremea „regimului comunist al Anei Pauker” (apud. Virgil Ierunca).
  4. Pe 8 mai 2015 utilizatorul „sica ap” a postat pe youtube discursul de 7 minute al Părintelui Stăniloae despre scriitorul Nichifor Crainic (dat afară din Academie si reprimit post-morteam, la propunerea academicianului Eugen Simion) ținut la Restaurantul „Bucur” în 23 decembrie 1969, când scriitorul publicat doar la „Glasul Patriei”, revistă „nedistribuită în țară” (apud. Noica), fusese sărbătorit cu prilejul împlinirii a 80 de ani. Ca și în cazul Autobiobrafiei scrisă în stare de arest (vezi Isabela Vasiliu-Scraba la Centenarul nașterii Părintelui Arsenie Boca, 25 septembrie 2010, M-rea Brâncoveanu   https://www.youtube.com/watch?v=Zi0EOBC1HlY ) de Părintele Arsenie Boca pe 17 iulie 1945 si publicată în albumul Biserica de la Drăgănescu, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești (Deva, 2005, pp. 11-13) fara indicarea sursei, discursul de 7 minute al Părintelui Stăniloae nu are trecută pe youtube proveniența. Oare cele 7 minute «inregistrate de ginerele lui Nichifor Crainic»  au ca si Autobiografia Părintelui Arsenie Boca aceiasi sursă ? Provin oare ambele din arhivele Securității?
  5. vezi Adriana Georgescu, Au commencement était la fin, Paris, Hachette, 1951, în românește 1992 cu o prefață de Monica Lovinescu, reeditări în 1999, 2004. Este prima carte apărută în Occident despre atrocitățile mercenarilor ocupantului sovietic; a fost tradusă în engleză „In the Beginning was the End” de fiul sociologului Anton Golopenția născut în 1909 și omorât pe 16 ianuarie 1950 în închisoarea comunistă prin schingiuire (vezi O schiță de portret: A. Golopențea în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, pp.98-111, on-line https://www.scribd.com/doc/177406639/IsabelaVScrabaAtenaKefalos , la sfârșit cu însemnul a „peste o sută de citiri” și la început indicate doar „34” views pe 10 mai 2015). Dezaproband ideea lui Sorin Iliesiu de a fi instituita o zi anume de comemorare a victimilor comunismului, A. Plesu imagina lumea temnitelor comuniste (din care supravietuise intamplator insusi Noica, filozoful invocat negresit de acest beneficiar al regimului comunist si post-comunist) ca avand „in dozaje diferite” acelasi „inventar de elemente” ca oricare alt „tip de univers” (Paltinis – voluptatea discreta a convivialitatii). Este ceea ce incearca sa convinga discutia in marginea adunaturilor de foi alese din arhivele Securitatii unde nicaieri nu apare descrierea torturii care a dus la moartea lui Anton Golopentea si nici imaginea filozofului Mircea Vulcanescu aproape omorat in bataie si apoi tarat de picioare cu capul lovind pardoseala: „S-a întâmplat să fiu scos la tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăgănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept care mi-a tăiat respirația” (v. Nicolae Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste, citat de Fabian Seiche în vol.:Martiri și mărturisitori români ai secolului XX. Închisorile comuniste din România, Ed. Agaton, Făgăraș, 2010; a se vedea și Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3). Cicerone Ionițoiu povestește că foștii deținuți care refuzau să semneze angajamentul de informatori ai Securității erau obligați (sub amenințarea că vor „suporta rigorile legiilor din Republica Populară Română”) să semneze că nu vor spune nimic din ce au pătimit si au văzut în temnițe. Fostul deținut Ion Eremia, care făcuse fără vină 15 ani de temniță grea, a scris următoarele: „în baza cărei legi îmi cereți să nu vorbesc despre ce am văzut și auzit în închisori? Vă este frică să nu spun mârșăviile pe care le-ați făcut? Voi spune tot.” (Cicerone Ionițoiu).
  6. La ieşirea din puşcăria politică unde intrase fara vina, filozoful Noica (1909-1987) nu a fost angajat niciunde mai mult de un an de zile (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste,http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm , precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Sfârșitul lui Noica și sfârșitul comunismului,http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm sau Isabela Vasiliu-Scraba,Pelerinaj la Păltinișul lui Noica,http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/ si Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari , on-line la   http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/). Filozofului Petre Ţuţea (1902-1992) scapat cu viata din inchisoarea politica nu i-au dat nici un ajutor social. Banii din care a trăit aproape trei decenii de la ieşirea din temnita şi până la moartea sa i-au fost oferiţi “ilegal” de la Fondul literar de Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor, prin diferite intermedieri, una din ele fiind a poetului Romulus Vulcănescu. Acesta lua banii pe numele său si îi punea lui Petre Ţuţea pe poştă. La vârsta de 69 de ani, faimoasa pictoriță, scriitoare și conferențiară Olga Greceanu (1890 – 16 noiembrie 1978) făcea cerere către conducerea Uniunii artiștilor plastici să i se dea o pensie, care nu i s-a acordat. In post-comunism, cerberul de atunci (de la Uniunea artistilor plastici, vezi observatiile artistului Camilian Demetrescu despre includerea lui J. Perahim in Dictionarul ARA, Davis, 1992, cuprinse în volumul Exil, Ed. Albatros, 1997) apare atat in Dictionarul scos în 1992 de informatorul de Securitate Ion Manoliu Manea (care scria din America note despre profesorul Mircea Eliade, vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp. 116- 120) , cat si in 2012 prezentat de o salariată a Muzeului Literaturii Romane, coordonatoare a unei Enciclopedii pentru dezinformarea „abrutizatilor vremurilor noastre” (dupa expresia lui Cioran). Cert este că Olga Greceanu a zugrăvit biserici până la optzeci de ani, împreună cu Părintele Sofian Boghiu, duhovnicul ei.
  7. În excepționalul volum din 1935 despre tehnica picturii murale (care a servit drept manual în universități din Occident), Olga Greceanu (1890-16 noiembrie1978) observa că la o figură biblică „haina cu care se îmbracă, obiectele cu care se înconjoară, nu sînt adevăruri” (Olga Greceanu, Compoziția murală, legile și tehnica ei, 1935, p. 89; ediția franceză din 1938 „a funcționat ca manual în Belgia”, scria Adina Nanu în prefața ediției a III-a, Otopeni, 2010, p.6)
Leave a comment »