Dar din dar: Eugenia Buruiana si copiii sarmani din Basarabia daruiesc batranilor farame de suflet…

Vizitatorii acestui blog cunosc deja cazul unei tinere crestine din Republica Moldova, Eugenia Buruiana, suferinda de o boala rara dar foarte grea, epidermoliza buloasa (in popor numita “boala fluturasului”). In urma cu mai multe luni de zile, datorita postarii pe acest blog a cazului ei – aflat in acel moment in mare cumpana si disperare – postare preluata atunci de alte cateva site-uri cu trafic mai consistent (carora le multumim si acum!!!), Eugenia a primit ajutor financiar de la mai multe persoane din Romania, datorita carora astazi viata ei merge inainte: in continua suferinta, dar in nadejde si credinta, si… asa cum veti constata din filmarea de mai jos, in facerea de bine, si in daruirea fara limita a dragostei.

S-a intamplat sa stiu, si nu de la ea, ci adesea de la o alta tanara din Chisinau, Sandrina H. (care-mi facuse cunoscut cazul cutremurator al Eugeniei), despre felul in care, in oricat de mare si adanca suferinta s-ar fi aflat, Eugenia stia sa imparta bucurie chiar si din foarte putinul ei, aproapelui, oricare ar fi fost el, fara a sta nici o clipa pe ganduri ca ea ramane fara absolut nimic… (Insa pentru ea credinta in Dumnezeu spargea nimicul lumesc!)

Eugenia iubeste mult copiii, si asta a spus-o inca din anii in care o televiziune din Republica Moldova facea cunoscut cazul ei. Astazi, in satul in care casuta mamei ei a devenit locuibila de catre Eugenia, ea se ocupa de copiii nevoiasi si cu familii dificile de-acolo, dupa scoala, cu multa iubire si mai ales cu adanc spirit crestin ortodox, invatandu-i la randul ei, iubirea, omenia si lumina din suflet.

Astazi, primind link-ul cu filmarea de mai jos de la prietena mea Sandrina H., am avut din nou bucuria sa vad, a cata oara, ce suflet mare si iubitor are Eugenia: de ziua varstnicilor – foarte recent, a luat alaturi de scaunul ei cu rotile grupuletul de copii din satul Recea (R. Moldova) – pe care il invata cantece si poezii, si s-au dus sa bucure o batranica din sat. Momentul este foarte emotionant prin tot ce transmite. Filmarea a fost realizata chiar de Eugenia, si ii veti recunoaste vocea ca tutore si organizator al evenimentului de suflet.

Cu toate ca Eugenia insusi mi-a scris de curand, cu smerenia ei mare cu care eu deja m-am obisnuit – ca deocamdata ea are tot ce ii trebuie, eu stiu ca in Basarabia, oamenii, copiii, tinerii ori batranii – asa precum veti vedea singuri, au mereu nevoie de sprijinul celor cu mai multa sansa de la Dumnezeu. Priviti deci si actionati asa cum veti simti…

Misionarism ortodox in lumea rasturnata de azi: Organizatia Tinerilor din Sibiu, Catedrala din oras, 6 iunie 2015

“Cred cã e timpul sã ne înomenim si noi”…

Parintele Savatie Bastovoi de la Manastirea Noul Neamt – desen de Gabriela Mihaita David

Cu 11 ani in urma,  Parintele  SAVATIE BASTOVOI (pe cand era ierodiacon), in cartea sa “În cãutarea aproapelui pierdut“, Ed. Martineasa, Timisoara, 2002, scria in introducere cele de mai jos. Sunt convinsa ca merita sa meditam iar si iar la acestea, profund si smerit:

“Dar Dumnezeu m-a luat, când mã asteptam mai putin, si m-a fãcut cãlugãr, chiar slujitor al altarului Lui. Totusi, eu nu pot arãta nici un preot cu degetul ca sã zic: “Cutare m-a convertit la Hristos”. Nu spun cã nu am cunoscut preoti, am cunoscut si chiar am stat cu ei la masã. Am cunoscut preoti, dar nici unul dintre ei nu mi-a vorbit despre Hristos.

Eu tot nu mã mai satur sã mã uit la Biserica lui Hristos din afarã, ca un necredincios, si sã mã minunez de “vrednicia crestinismului si de nevrednicia crestinilor”, dupã cum se exprima un arhimandrit rus din secolul trecut. Cât de ascuns este Dumnezeul crestinilor!

Dar pânã a ajunge sã cunosti vrednicia crestinismului, te izbesti de nevrednicia crestinilor, ca de o vamã nesuferitã, pe care putini au rãbdare sã o treacã.

Prejudecãtile despre falsitatea crestinismului, pe care omenirea le-a fabricat cu genialitate, sunt cred cã cea mai mare ispitã pentru omul contemporan. Iar cei care niciodatã nu mai obosesc înmultindu-le sunt chiar credinciosii si preotii.

Cel mai mult mã nedumereste la credinciosi, si pânã astãzi, stupoarea pe care o aratã atunci când aud cã cineva nu crede în Dumnezeu. “Vai, cum sã nu credeti în Dumnezeu? Da’ se poate?” Dar ce ai fãcut tu, credinciosule, ca fratele tãu sã creadã în Dumnezeu? Aceastã întrebare si-o pun foarte putini.

Cât de mult poate sã scârbeascã agresivitatea credinciosilor, modul îngâmfat în care îi atacã pe necredinciosi. “Artistii sunt niste rãtãciti si îndrãciti; oamenii de stiintã, de fapt, nu stiu nimic!” etc. Dar toate se spun cu atâta inculturã si, ceea ce este chiar înfricosãtor, cu satisfactia demonicã cã aceia nu se vor mântui. Mãrturisesc cã eu însumi am fost furat de acest val, din cauza cãrtilor pe care le citeam la pãsirea mea în crestinism. Este un prilej pentru mine, asadar, sã aduc si public pocãinta mea în fata celor pe care i-am jignit în vreun fel în articolele mele de început, oameni de culturã sau fete bisericesti. Îi rog sã punã totul pe seama râvnei de început si sã mã pomeneascã în rugãciunile lor.

Poate cã acestea toate m-au fãcut sã propun un fel de cod al misionarului ortodox, dupã exemplul Sfintilor Pãrinti. Existã o multime de cãrti care îl învatã pe credincios cum trebuie sã se comporte în bisericã, cum sã aprindã lumânãri, cum sã scrie pomelnice, cum sã-si facã semnul crucii. Dar nu prea existã cãrti care sã-l învete pe credincios cum trebuie sã se comporte în afara bisericii, desi, dintr-o sãptãmânã întreagã, acesta petrece în bisericã doar douã ore. Este un îndemn de a renunta la tot ce este de prisos si fals în viata noastrã.

Dumnezeu S-a fãcut om si a vietuit printre oameni, în timp ce noi ne separãm de ei, devenind niste paiate cu chipuri de falsã evlavie. Cred cã e timpul sã ne înomenim si noi, cum a fãcut-o odinioarã Dumnezeu, si sã pornim în cãutarea aproapelui nostru pierdut”. (ianuarie 2002)