anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Nichifor CRAINIC. Amintiri din viața mea. Manuscris inedit. București, Editura Floare Albă de Colț, 2017

Preluare integrala de pe pagina de Facebook a Editurii Floare Alba de Colt – editor teolog Florin Dutu (cu multumiri):

nic crainic 2017

“Nepublicate până în prezent, academicianul Nichifor Crainic a scris aceste amintiri după eliberarea din temniță, la vârsta de 77 de ani, când îi era interzis să publice pentru românii din țară. Iată că manuscrisul acestor amintiri a scăpat de numeroasele percheziții ale Securității și vede lumina tiparului după 45 de ani de la trecerea în viața de dincolo de mormânt a autorului.
Eruditul Nichifor Crainic mai scrisese o altă variantă a memoriilor sale (Zile albe, zile negre, 1991; 2015), în perioada pribegiei sale prin Transilvania (1944-1947), după ce armatele sovietice invadaseră România. Dar în ediția respectivă omisese foarte multe amintiri, după cum va remarca cititorul acestei cărți.
În cei 15 ani de carceră grea a avut timpul necesar să mediteze la existența sa, la istoria României și la oamenii pe care-i întâlnise de-a lungul vieții. Materialul memorialistic a fost împărțit de autor în 87 de capitole tematice.”

***

„Am avut un organism sănătos și tare. Niciunul din foștii mei prieteni nu rezista la efort ca mine, dar nici nu mânca atât de puțin ca mine. Cât am trăit în casa părintească am dus-o într-o adevărată disciplină ascetică impusă de sărăcie și m-am deprins cu munca din cruditatea copilăriei. Sobrietatea și energia țărănească nu m-au părăsit până la vârsta de 77 de ani, când scriu aceste pagini.”
Nichifor CRAINIC

„[Nichifor Crainic], acest european a fost slujit și de o memorie prodigioasă, care la vârsta pe care o are i-a dictat două volume de memorii și încă ce memorii!”
(poetul Nicolae Crevedia, 23 dec.1969)

CUPRINS

Academicianul Nichifor Crainic și manuscrisul său inedit (prefață de Florin Duțu)
Satul copilăriei
Neamurile mele
Tata
Dascălul fără școală
Popa Barbu
Pe-alături de școală
Școală adevărată
Haretismul
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză
Trudă pentru a fi student
Figuri universitare
Mișcarea literară a vremii
Primul prieten literar
Maeștrii de la Litere
Nicolae Iorga
Prima neizbândă
A izbucnit războiul
La Vlahuță în pribegie
În spital
Zgripțoroaica
Viață intelectuală între tunuri
Întors acasă
„Dacia” și „Luceafărul”
O idee salvatoare
Al. Macedonski
Dezaxare
La Viena
Mizerie după măreție
Contacte și orientări
Cu Lucian Blaga la Viena
În paradisul artei
Despre creatori și popor
Descoperirea misticii
Regăsire
Prințul aventurier
Originea ziarului Cuvântul
Direcția revistei Gândirea
Experiențe politice
Profesor universitar
O ruptură binecuvântată
Constantin Stere
Simpozioane
Achitarea unei datorii
Nicolae Titulescu
Sforarii de la P.E.N.-Club
Lupta de la Calendarul
Principii de luptă
Naționalismul meu față de antisemitism
În fața revizionismului
Mussolini față de România
Cum se inspira presa „națională”
Tiranie, spoliere și lașitate
„Sancționarea” lui I.G. Duca
Un proces scandalos și o achitare cinică
Profesorat sub teroare
Pelerinaj pios sfârșit în banchet
De dragul lui Octavian Goga
Reacționar și rasist?
Cum am ajuns în Guvernul Gigurtu
Dictatul de la Viena
Detronarea
O întronare ca o înmormântare
Propagandă peste hotare
Complice cu ucigașii
Pentru cauza țării mele
Voiam prietenie cu Bulgaria
Pod spiritual peste Dunăre
Printre flăcări în Croația
Un prieten: Ernst Gamillscheg
Călătorie în neant?
Revoluție morală în baltă
Ardea Berlinul
Conferință la Weimar
Am cunoscut agonia rasismului
Sfârșit de epocă

***

Cartea a fost publicata in luna mai 2017 si este disponibila pe site-ul editurii.

Leave a comment »

NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

Textul si imaginea copertii cartii sunt reproduse de pe site-ul editorului, teologul Florin Dutu (cu multumiri). Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic, este a 8-a reconstituire in premiera din seria de scrieri ramase de la marele teolog roman si aduse la lumina de Florin Dutu… Cartea a aparut in primele zile ale lui februarie 2017.

16602006_823587327782047_4525079865427543906_o

Din cuprins:

Centenarul școlii mele
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză

Editura Floare Albă de Colț
București, 2017

***

Extras din carte

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai:
– Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei. Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul. Genialul meu învățător d. Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista. Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele. Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură. Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo. Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă. Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban. Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: „Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!” A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură. Dar suma tot nu se împlinea.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C. Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață. Îi revăd pe toți, directori, profesori și pedagogi…”

„Vizitam expozițiile, îndeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul să vedem, eu și colegul meu de bancă, ultima ieșire în public a lui Nicolae Grigorescu. Sălile dinspre strada Franklin ale Ateneului Român erau împodobite cu pânze de dimensiuni reduse, mai mult ciobănași și care cu boi, preferințele amatorilor de-atunci. La ora două după-amiaza, nu eram în expoziție decât noi, doi elevi, și un bătrânel mărunt de stat, cu părul scurt și cărunt, cu pașii tot așa de scurți, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, rânduia etichetele cu titluri sau cu prețuri, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavalieră, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistică. L-am recunoscut îndată după autoportretele reproduse în almanahurile Minervei. Bătrânelul cu ochi mici și vii era titanul artei românești, Nicolae Grigorescu. Ne-am făcut și mai pitici decât eram și-am început să pășim în vârful degetelor. El a continuat să-și îndrepte etichetele ca și cum nimeni n-ar fi intrat în sală. Ne-am uitat multă vreme mai mult la dânsul decât la tablouri, pe furiș ca să nu-l supărăm. Dacă Eminescu ar fi apărut în locul lui, l-am fi privit cu aceeași emoție religioasă. Era omul prin paleta căruia s-a exprimat țara românească cu fetele ei fragede ca floarea mărului, cu ciobanii tineri care, din vârful plaiului, își aruncă nostalgiile în nemărginirea albastră, cu carele ce se întorc domol de la muncă învăluite în praf, cu turmele de oi, cu plăvanii monumentali, cu vițelușii ale căror boturi umede și ochi catifelați nu se mai întâlnesc în nicio galerie de artă din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care ascultă doina, cu caii călărașilor din posturile de veghe, cu soldații în iureș la Smârdan, care au făcut gloria patriei. În opera lui s-a esențializat România, popor, faună, floră și strădanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens românesc fără brutalitate carnală, dar cu viziune de mare poet. În anul acela 1907, vara, a închis ochii la Câmpina, purtat la groapă în car cu boi, așa cum a dorit. Tot atunci și tot acolo a murit „magul” Bogdan Petriceicu Hașdeu, marele învățat, răpit în enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia…”

Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)

 

2 Comments »

O noua perla arhivistica extrasa din nestiut: Amintiri despre „Gândirea”- de Nichifor Crainic, in 1971…

nc

Cea mai recenta aparitie editoriala (decembrie 2016) sub egida Ed. Floare Alba de Colt este dedicata profesorlui Nichifor Crainic. Neobositul cercetator prin arhive si biblioteci personale rare, ciberneticianul si teologul Florin Dutu, a adus recent la lumina a sasea sa carte dedicata reintregirii profilului profesional si uman al marelui academicianul roman.

In aceasta iarna 2016  au fost restituite publicului “ultimele scrieri ale academicianului Nichifor Crainic înainte de a pleca în viața de dincolo de mormânt,  redactate în anul 1971…”

Intro – de Florin Dutu, cu multumiri sursa – aici): “Aceste memorii vorbesc despre elita interbelică ce s-a făcut remarcată prin opere de spiritualitate românească în paginile revistei „Gândirea”: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Pillat, Emanoil Bucuța, Alexandru Busuioceanu, Dumitru Stăniloae, Ștefan Baciu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Victor Ion Popa, Radu Gyr, Nicolae Crevedia, George Breazul, Oscar Walter Cisek, Zaharia Stancu, Mateiu Caragiale, Emilian Vasilescu etc. “

„Știi ce lucrez acum? Niște amintiri despre «Gândirea», revista cea mai ponegrită de aproape 30 de ani încoace. Nu se vor publica desigur cum nu se publică nimic din manuscrisele mele. Dar vreau să rămână pe urma mea imaginea acestei reviste așa cum a fost.” (Nichifor Crainic către Pamfil Șeicaru, care se stabilise la Madrid, 19 iulie 1971)

„Am considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie… și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie.” (Vintilă HORIA)

           „Se strânsese elita ţării în jurul acestei reviste. Pentru ce credeţi? Pentru un scop foarte profund. Acela că existând acum România Mare trebuie să-i dăm o directivă românească pentru a crea o cultură românească pe măsura României Mari. Ăsta a fost idealul acestei reviste. Când a venit în ţară celebrul filosof german Hermann von Keyserling, am fost însărcinat de guvern să-l conduc eu prin ţară. Mi-a cerut să-l duc să ia contact cu diferitele cercuri intelectuale. L-am dus în cercul de la Viaţa românească, l-am dus în cercul lui Densuşianu, l-am dus în cercul fantomatic al Convorbirilor literare şi l-am dus şi-n cercul lui Lovinescu, El se informa pentru a scrie o carte pe care a şi scris-o – Analiza spectrală a Europei – în care defineşte toate popoarele Europei după mentalitatea lor. Fireşte, l-am iniţiat şi-n cercul revistei noastre. Ce a găsit el specific în mişcarea noastră culturală? Celelalte nici nu l-au interesat. A spus că sunt idei de împrumut din străinătate. Aşa erau. L-a interesat fiindcă avea idei proprii şi zicea el că pe baza ideologiei Gândirii poporul nostru poate crea în orientul Europei o nouă cultură neobizantină. Aceasta era părerea lui…”

           Printr-un concurs fără deliberare prietenii gândirişti îşi alegeau ce-aveau mai bun şi aduceau la revista lor. Rareori dacă era cazul să solicit colaborarea cuiva. Ion Pillat se achita cel mai regulat. Lucian Blaga, trăind mai mult peste hotare, la fel. Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, Victor Papilian, profesor la Cluj, tot aşa.

O dată pe an ne întâlneam cu toţii la o agapă stropită cu vin. Atunci ne vedeam toţi cu noii veniţi, bucuroşi că se cunosc cu cei mari care începeau să fie academicieni ori să fie încununaţi cu premii de stat, deşi niciodată, pe cât ştiu, nici un gândirist n-a intervenit pentru onoruri şi n-a tămâiat pe vreunul de care ele depindeau.

Ce putere i-a adunat în jurul acestei reviste unul şi unul? A afişat Gândirea vreun principiu estetic? Vreun principiu etnic? Vreun principiu moral? Fiecare şi toate la un loc ar fi fost prea puţin. Ar fi fost mărunţişuri în jurul cărora creând câte o bisericuţă pentru a da prilejul unui criticastru ambiţios să se erijeze în cap de şcoală şi în teoretician al unor lucruri arhicunoscute, împrumutate din banalităţile sterile internaţionale. În locul acestor mărunţişuri, componente ale artei, am afirmat un principiu mai presus de toate, care le cuprinde pe toate şi pe toate le fecundează. Acest principiu al revistei Gândirea, care a deosebit-o de toate publicaţiile celelalte, e spiritualitatea românească…”

Nichifor Crainic. Amintiri despre „Gândirea”, București: Editura Floare Albă de Colț, 2016, 112 pagini

2 Comments »

“Nichifor Crainic a fost într’o aşa măsură purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni naţionale din timpul nostru, încât când viitorul va întreba ce a gândit epoca noastră, generaţia de azi, la el se va adresa…” (1940)

In ultimii ani au reajuns la lumina parti semnificative din opera unuia dintre cei mai proeminenti oameni de cultura si teologi ai tarii noastre din perioada interbelica, Nichifor Crainic (cititi aici) – ale carui urme de trecere prin viata s-au vrut a fi cu totul sterse. Avem sansa sa nu fie astfel, parcurgandu-le! Cel mai nou aparut volum este cel de “Memorii“, de a carui aparitie, in a II-a editie, s-a ocupat de foarte curand teologul Florin Dutu (vedeti aici).  Intre cei care l-au evocat in anii ’40 pe Nichifor Crainic, inainte de intemnitarea sa, ca pe o personalitate de exceptie a Romaniei, s-a aflat si  Mitropolitul Ardealului – Nicolae Balan, care semna despre acesta scrierea “Nichifor Crainic si timpul nostru”  in revista “Gandirea”, nr. 4, aprilie 1940, din care extrag un fragment graitor (sublinierile imi apartin):

NC

Profesorul Nichifor Crainic, fotografie din anii 1940

“[…] După războiu, din mijlocul generaţiei noastre s’a ridicat ca purtătorul de cuvânt al tradiţei neamului pentru vremurile de azi, Nichifor Crainic. El a înălţat această tradiţie într’o nouă lumină. Sinteza de totdeauna între tradiţionalism şi ortodoxie a fost văzută de puternicul lui spirit de aprofundare, într’o forma atât de desăvârşită cum nu s’a mai văzut până la el. Era necesar mai ales după răsboiul de întregire naţională, când lumea la noi intrase, după realizarea idealului de veacuri, într’o fază de desorientare, să apară un glas puternic de chemare la matca permanentă a neamului. Era un moment în care se încrucişau tot felul de chemări străine de rostul autentic al naţiei noastre, într’o parte îşi flutura coloarea violentă mesianismul roşu, în alta se bătea toba asurzitor pentru adunarea în jurul steagului unei false democraţii. Au început să-şi ridice glasul şi alte chemări imitate după modele străine. Se înstăpânise o generală abdicare delà linia unui conştient şi viguros naţionalism. In faţa tuturor Nichifor Crainic, dominat puternic şi stăruitor de un singur gând, de-o lumină de sus, a ridicat sus steagul fermecător al imperativelor noastre etnice, a pus în lumină ceeace zăcea în adâncul sufletului naţionali. Chemarea lui a fost chemare la drumul autentic al naţiei noastre. El a fost purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni ce trebuiau să nutrească toată generaţia de după răsboiu.

Nichifor Crainic prin această operă a sa a însemnat covârşitor de mult şi pentru biserică. El a arătat ce important loc deţine ortodoxia în spiritualitatea românească şi ce cinstire şi atenţiune trebue să-i dea oricine iubeşte autenticitatea neamului său şi doreşte menţinerea şi desvoltarea ei. Intelectualii români au în Nichifor Crainic un model şi un îndrumător, care le arată la ce isvoare trebue să se adape, eliberându-se de vraja falsă a izvoarelor străine. Iar preoţimea trebue să poarte o nemărginită recunoştinţă apologetului de prestigiu al ortodoxiei în viaţa neamului, gânditorului care i-a dat un corp sistematic de doctrină creştină în toate problemele vieţii naţionale şi sociale. Şi fireşte trebue să-l citească fără încetare. Nichifor Crainic a fost într’o aşa măsură purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni naţionale din timpul nostru, încât când viitorul va întreba ce a gândit epoca noastră, generaţia de azi, la el se va adresa. Prin glasul lui cei buni ai noştri vor da cel mai limpede şi mai demn răspuns. Pentru opera sa, pentru meritele sale, îl sărbătorim acum cu toată recuno­ştinţa sufletelor noastre. […].”

***

Cu putine zile in urma, in acest inceput de vara 2015 “cel mai înalt for de cultură al naţiunii a ţinut să-i omagieze memoria  instalând o placă pe clădirea în care marele gânditor – şi fost deţinut politic – a trăit şi a creat aproape 15 ani din viaţă.” (vedeti anuntul – aici)

1 Comment »