“Amintirile unui coleg de profesie despre George Manu” (fizicianul si omul)…

“Cu trupul plin de rani ca ale lui Iov, profesorul George Manu a trecut la cele vesnice in 12 aprilie 1961 la Aiud si aruncat in gropile de pe Dealul Robilor. A ramas demn, cu o credinta de sfant martir care n-a facut nici un compromis, nu s-a pus in slujba minciunii si a ateismului” (extras de aici – inclusiv ca sursa imaginii)

O evocare purtand titlul de mai sus a fost publicata astazi pe site-ul Buciumul (cititi-o integral, aici!).

Cunoscut in ultimii ani mai mult ca o personalitate care a amprentat vietile intemnitatilor din inchisoarea de la Aiud, cunoscut drept “rectorul din zarca Aiudului” (filmul domentar cu acelasi titlu a fost realizat cu doi ani in urma de regizorul Nicolae Margineanu), fizicianul  Gheorghe/George Manu (n. 13 februarie 1903, Bucureşti – d. 12 aprilie 1961, Aiud) a fost intai de toate un renumit savant si profesor, si apoi si un mare roman.

Evocarea realizata de acad. Radu Grigorovici, cu titlul ” George Manu. Monografie” in cartea îngrijită de Gheorghe Jijie si (re)aparuta la Editura Babel, Bacău, 2010 (pp. 386-392) si preluata de site-ul Buciumul, este o valoroasa punere in lumina a personalitatii remarcabile a omului de stiinta si intelectualului roman.

Doctorand la Paris sub indrumarea marii fiziciene, dubla premainta Nobel ( in fizica – 1903 si in chimie – 1911), Marie Skłodowska Curie, Gheorghe Manu si-a realizat teza de doctorat (sustinuta in 1933) cu o tema de fizica nucleara, avand ca subiect radiatiile ionzante: “Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa”  (“Recherches sur l’absorption des rayons alfa”) – publicată în “Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531. Refuzand propunerea profesorului Marie Curie de a ramane definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate de la Paris, Gheorghe Manu avea sa revina în tară, unde, la 1 noiembrie 1935 avea sa ia în primire functia de asistent la Catedra de Fizică moleculară, Acustică si Optică (a profesorului Eugen Bădărău), de la Facultatea de Stiinte a Universitătii Bucuresti…

Cu doi ani de zile in urma, in aprilie 2014, portalul Ziaristi Online publica un articol de exceptie cu titlul: “Institutul Elie Wiesel a blocat numirea votata a savantului Gheorge Manu ca membru post mortem al Academiei Romane. DOCUMENTE. Soviet Communization of Romania from 1944 until present day“.

 

5 aprilie 2016: Seara comemorativa – profesor George Manu

Moto: “Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință.” (prof. univ. fizician George Manu, 13 februarie 1903, Bucuresti – 12 aprilie 1961, Aiud)

Prof. George Manu (sursa foto: aici)

Dedesubt –  preluare integrala anunt de pe site-ul Librariei Sophia din Bucuresti (aici) – cu multumiri:

“Descendent al unei vechi familii de intelectuali patrioţi (era nepotul generalului George Manu – 1838 – 1911 -, cel care s-a distins în războiul de independenţă şi care a fost în repetate rânduri ministru), profesorul George Manu a fost arestat în 1948, implicat cu alte vârfuri ale intelectualităţii politice româneşti în Procesul Marei Trădări Naţionale şi condamnat la 25 de ani muncă silnică.

În momentul arestării era profesor de fizică nucleară la Politehnica din Bucureşti, fiind considerat, alături de profesorul Horia Hulubei, unul dintre marii atomişti ai ţării. Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca în schimbul eliberării , să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care el fusese coleg de studii în Germania. Dar profesorul George Manu a refuzat demn această ofertă, nevoind să lucreze pentru cei pecare îi considera, pe bună dreptate, duşmani ai neamului românesc.”

Figuri de mari romani: Mircea Vulcanescu – profilul sau in perceptia actuala, octombrie 2015

Prezentarea scurta si adecvata a lui Mircea Vulcanescu (3 martie 1904, Bucuesrti – 28 octombrie 1952, Aiud) a fost facuta in anii 1981-1882 de Ioan Ianolide, in cartea “ÎNTOARCEREA LA HRISTOS Document pentru o lume nouă“:

“Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C. Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant. ”

 

Pentru completari, de citit:

1. „Am datoria morală, ca om care a suferit foarte mult ca evreu de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.”

2. “Fericitul Mircea Vulcănescu, învingător al morţii în numele neamului românesc” 

Radu Preda in dialoguri cu Petre Tutea in 1990, in cartea recent reeditata, “Jurnal cu Petre Tutea”

Traind in anul 1990 in preajma ganditorului crestin Petre Tutea (care trecuse prin 13 ani de inchisoare ca detinut politic), pe atunci tanarul de numai 18 ani Radu Preda, va consemna discutiile si tacerile petrecute alaturi de discipolul sau in ceea ce va deveni cartea “Jurnal cu Petre Tutea“. Aparuta in prima ei editie la Editura Humanitas in 1992, de foarte curand a aparut a treia editie, la Editura Lumea Credintei (Bucuresti, 2015). Astazi Radu Preda este teolog, cu domeniul de competenta ‘teologie sociala ortodoxa’, este conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca si, din primavara anului 2014, este si presedinte executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Alaturi de inregistrarile audio si video care ne-au ramas cu ganditorul, insemnarile de jurnal surprind cu maiastra dibacie ungherele subtile ale mintii si sufletului unui mare roman.

Extrag mai jos un mic text din carte si apoi un fragment din postfata semnata de scriitorul Razvan Codrescu. 

***

“21 decembrie 1990

A venit părintele Voicescu. L-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Ţuţea. După aceea multă vreme a stat tăcut, rugîndu-se sau gîndindu-se, tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a adormit, cînd deodată a început să-mi vorbească despre anii de temniţă.
— Eram bolnav, în temniţă, şi aveam febră. Am strigat: mă doare capul! Zice gardianul: şi pe mine mă doare… Ce am păţit eu în viaţa asta a mea! Pentru că am ţinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m-au pus în libertate, nu am văzut niciodată un cîmp mai glorios. Am avut brusc conştiinţa spaţiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi-a plăcut în liceu mai mult geometria. Sînt foarte încorporat în spaţiu, fiindcă sînt religios. O religie pur temporală e cu neputinţă. Templul e spaţiul sacru. Şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată într o sală de puşcărie, terminînd cu cuvintele: ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînăr. Acum mă simt arestat şi aici… Am stat în fort la Jilava şi ţineam conferinţe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia cînd îmi dăduse sîngele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

— Anii de temniţă v-au definit, într un fel…
— Păi definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S-a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vîrf de deal!
— Mai aveţi vreo curiozitate politică?
— Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să-l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpîneşte. Vreau să văd ce se întîmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei!”

***

Scriitorul Razvan Codrescu semneaza, la finalul cartii “Jurnal cu Petre Tutea“: “In loc de postfata: Esecul ‘omului autonom’ “, din care extrag mai jos, numai un fragment (intregul text se poate citi online, aici):

“Petre Ţuţea făcea undeva un fel de tipologie a omului cunoscător. Raportaţi la cunoaştere, oamenii ar fi de cinci tipuri: Misticul (“contemplativul” care se deschide, “iluminat”, cu credinţă şi cu smerenie, adevărului etern al Revelaţiei), Căutătorul (rătăcitorul om istoric care “se întreabă, întreabă şi caută”, cu bietele lui puteri omeneşti, rămînînd mereu pradă neliniştii şi neîmplinirii), Scepticul (care nu este, pînă la urmă, decît căutătorul învins de neputinţă), Indiferentul (care este un imbecil prin opţiune) şi Imbecilul (care s-a născut ca atare, reprezentînd, din perspectiva omenească, doar “un deşeu bio-istoric”). Ultimele două tipuri (imbecilul “făcut” şi imbecilul “născut”) neparticipînd propriu-zis la “aventura” cunoaşterii, iar cel de-al treilea fiind doar varianta dezabuzată a celui de-al doilea, vor rămîne în atenţia noastră doar Misticul şi Căutătorul. “Omul autonom” se acoperă, gnoseologic, cu tipul Căutătorului. Incapabil de credinţă, dar dinamizat de orgoliu, el caută “certitudini” şi “consistenţe” acolo unde acestea nu sînt de găsit: în natură, în istorie sau în sinele său autonom. Dacă Misticul trăieşte esenţial, Căutătorul se înfundă în fenomenalitatea fără transcendenţă, în acea “deşertăciune a deşertăciunilor” pe care o deplîngea Ecclesiastul.

Căutător este Filosoful (care jertfeşte raţiunii sale autonome şi “se întreabă” necontenit). Căutător este Ştiinţificul (“omul de ştiinţă”, care jertfeşte prejudecăţii experimentalismului empiric şi “întreabă” naiv lumea, universul). Dar cum “omul de ştiinţă”, istoric şi structural, nu este decît un derivat tîrziu al filosofului (un filosof “căzut” în empirie), Filosoful rămîne ipostaza majoră a Căutătorului. El este omul întrebător prin excelenţă, “un om care transformă în viciu nevoia întrebării”. El dizolvă raţional misterele şi rămîne suspendat de propriile lui întrebări, în limitele fatale ale acestei lumi şi ale ficţiunilor minţii sale (mintea care te minte!): căci ori nu le poate răspunde, ori le dă o mulţime de răspunsuri ipotetice, ce adesea se bat cap în cap, astfel că nu face decît să penduleze între ignoranţa pură şi ignoranţa “savantă” (docta ignorantia în sensul ei pervertit). “Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă – scrie Petre Ţuţea – şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul «alege şi, alegînd, rătăceşte». Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte «patriarhi ai ereticilor».

De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună “filosof”, ci prefera să se numească pe sine “gînditor creştin”. Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi pe “omul autonom” din beţia sa filosofantă, arătîntu-i calea spre Absolutul divin (singurul Real autentic), spre Revelaţia divină ca garanţie veşnică a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: “Ce este adevărul?”…”

***

Cititi si interviul recent (24 august 2015) acordat de teologul Radu Preda – in prezent si presedinte executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)  ziarului “Romania Libera”: “Interviu cu directorul IICMER: Legea antilegionară este procomunistă“.

Cititi si articolul (3 septembrie 2015)  jurnalistului Victor Roncea:  “Petre Ţuţea a fost REABILITAT de două ori de Justiţia Română. DOCUMENTE în atenţia municipalităţilor din România cu avertismentul constituţional: NIMENI nu este mai presus de LEGE“

Arhive de aur: revista GANDIREA in format online, colectia anilor 1921-1944

Am avut imensa bucurie sa descopar azi ca Biblioteca Centrala Universitara “Lucian Blaga” din Cluj Napoca a pus la dispozitie, in “biblioteca digitala” o sumedenie de periodice interbelice rare dar si colectia sa de patrimoniu, cu scrieri si aparitii grafice datand de la mijlocul anilor 1800 incoace. Toate pot fi accesate pe Internet.

Intre periodice am gasit seria revistei GANDIREA, care acopera toata perioada sa de aparitie, incepand cu primul numar, din luna mai 1921 si pana la numarul final, din iunie-iulie 1944. Fondată în 1921, la Cluj, de Cezar Petrescu și D. I. Cucu, revista s-a mutat în 1922 la București, iar din 1926 conducerea revistei a fost preluata de Nichifor Crainic, care va deveni directorul si ideologul publicației, din 1928. Revista GANDIREA a fost una dintre cele mai importante reviste culturale ale interbelicului românesc. Faptul ca astazi este accesibila gratuit pe Internet, contribuie in cea mai profunda masura la intelegerea pulsului real al societatii, istoriei si culturii romanesti ante-comuniste, regaliste. Etapele istorice si culturale interbelice romanesti sunt exceptional oglindite in revista,  iar faptul ca ea este accesibila in aceasta maniera acum, ofera posibilitatea accesului total si liber la memorialul national pana nu demult complet inaccesibil. 

Mai jos, cu click pe imagine, obtineti legatura directa in baza de date a revistei digitale de la Cluj: