Ganduri la Prislop – 13 martie 2015 (partea II)

Continuare de aici:  13 martie 2005 fusese o duminica. Spre seara, singura in chilia sa de la metocul Manastirii Prislop din Sinaia, Maica Zamfira Constantinescu trecea Dincolo. Trecusera aproape 58 de ani de la prima incercare de sinucidere prin inecare ce se intamplase la Manastirea Sambata, unde studenta fiind, mersese sa-l asculte probabil prima data pe Parintele Arsenie, deja cunoscut ca “Sfantul Ardealului”. De atunci, din vara lui 1947 si pana la trecerea Dincolo a Parintelui Arsenie, la 28 noiembrie 1989, Julieta (devenita Maica Zamfira) Constantinescu, nu avea sa se mai desparta nicicand de salvatorul si duhovnicul sau. Cu siguranta noua laicilor ne este cu neputinta de inteles, dar viata Aici le-a fost impletita in vremuri mai mult grele si amare. Nu avem nici cunostinta si nici caderea sa vorbim despre lucruri pe care nu le putem intelege. Ceea ce este cert insa e ca, asa cum spunea si Parintele Daniil Stoenescu la Prislop, la 13 martie 2015, fara Maica Zamfira nici Parintele Arsenie nu ar fi putut rezista in aceasta viata atat cat a rezistat.

Am avut sansa sa particip deci la parastasul de 10 ani de la savarsirea din aceasta viata a Maicii Zamfira Constantinescu – stareta a Manastirii Prislop de la 6 august 1950 si pana la expulzarea din manastire si monahism, in luna mai 1959. Devenita monahie la 18 mai 1950 pe seama Manastirii Prislop, l-a insotit in toata vremea pe Parintele Arsenie si i-a fost alaturi in toate momentele dificile. L-a ajutat si sustinut nu numai in perioadele de detentie ci si mai tarziu, cand au fost siliti sa revina in societate si sa lucreze ca orice laic. Cel mai probabil, faptul ca Parintele Arsenie a putut lasa in urma capodopera iconografica in tempera de la Biserica Sf. Nicolae din satul Dragnescu de langa Bucuresti, se datoreaza tot Maicii Zamfira.

Manastirea Prislop, 13 martie 2015

Cu prilejul parastasului de 10 ani de la plecare, la 13 martie 2015, in biserica Manastirii Prislop s-au reunit patru dintre cei mai legati sufleteste preoti de Parintele Arsenie si de Maica Zamfira: Parintele Nifon Boboia (acum in varsta de 80 de ani, preot slujitor la Manastirea Prislop in ultimii ani), Parintele Daniil Stoenescu (fost preot slujitor la Prislop in anii ’80 si foarte apropiat de Parintele Arsenie), Parintele Razvan Petcu – parohul de la Biserica din Draganescu,  si Parintele Clement Pop. A mai fost prezent un tanar diacon. Prezente la parastas au fost si in jur de 15 monahii, dintre care o parte venite de la metocul din Sinaia. Si maica stareta Pavelida Munteanu (acum in varsta de 86 de ani) a fost prezenta in biserica. Parastasul a inceput in jurul orei 11.15 si a durat, cu cuvant cu tot, putin peste o ora. In rugaciunile de pomenire, alaturi de Maica Zamfira au fost pomeniti si Maica Timoteia Nicoara (nascuta in 1906 – a trait 102 ani, a decedat in 2008  si nu avea picioare de la genunchi in jos), Parintele Nicodim Zaharia (nascut in 1916, care a facut scoala de cantareti bisericesti, calugarit in 1949 si foare apropiat de Parintele Arsenie intreaga viata, a fost preot duhovnic la Prislop pana catre sfarsitul anilor 1980 si isi are mormantul imediat in continuarea celui al Parintelui Arsenie!) si Parintele Savian Bunescu – parohul de la biserica din Draganescu unde a pictat Parintele Arsenie mai bine de 15 ani.

Parintele Daniil Stoenescu (Partosanul), fotografie din 2014

 

Parintele Nifon Boboia – fotografie din 2013

 

Parintele Razvan Petcu la iesirea din biserica Manastirii Prislop, dupa parastasul Maicii Zamfira, 13 martie 2015

Parintele Clement Pop si o maicuta, la iesirea de la parastasul Maicii Zamfira, Prislop, 13 martie 2015

 

Intre cele cuvantate la sfarsitul parastasului Maicii Zamfira, am retinut gandul-testament al Parintelui Daniil Stoenescu (destul de bolnav in prezent): se preconizeaza realizarea unui chivot care sa protejeze mormantul Parintelui Arsenie de cele ce vor veni.  Chivotul este in fapt o casetă de argint în formă de bisericuță așezată în altar, în care se păstrează sfânta împărtășanie sau o ladă în care evreii mozaici țineau tablele legii. In aceasta forma de bisericuta urmeaza deci a fi incastrat foarte curand (lucrarile au si inceput) mormantul Sfantului Ardealului…

Dupa incheierea slujbei din biserica cei doi preoti varstnici au ramas acolo iar Parintele Clement Pop si Parintele Razvan Petcu alaturi de un grup de calugarite si de rude ale Maicii Zamfira au urcat sus in cimitir, la mormantul Maicii Zamfira, si au facut si acolo o slujba de pomenire. Cei ce asteptau in lungul rand de la mormanul Parintelui Arsenie, care este imediat vecin, au participat astfel si ei la mica slujba. Fotografiile de mai jos sunt de la slujba de la mormant:

 

 

 

Am trait la Prislop in bisericuta, la 13 martie 2015, unul dintre cele mai emotionante momente din viata mea – care a devenit atat de legata in ultimii 3 ani de personalitatea duhovniceasca a Parintelui Arsenie! Au fost acolo stransi alaturi, multi dintre cei care l-au cunoscut direct si au interactionat cu Parintele Arsenie si cu Maica Zamfira in aceasta viata. Este greu, imposibil chair, sa exprim in cuvinte… Este traire pura. Stiu insa ca cei care il iubesc pe Parintele nostru Arsenie, vor intelege dincolo de vorbe ceea ce am vrut sa impartasesc aici. O stare, o credinta in Oamenii lui Dumnezeu pe care Ni-i pune in cale, cu rost…

“Scrisoarea de dor” a Maicii Ecaterina Fermo către Părintele Justin Parvu…

Jurnalul convertirii duhovnicesti a actritei Monica Fermo, devenita Maica Ecaterina, pe care l-am citit cu sufletul la gura si cutremurata pana in strafunduri – in prima lui editie cu cativa ani in urma, a fost cartea mea de capatai in ceea ce priveste retrospectiva interioara proprie. Citirea acelei carti a fost momentul fundamental din viata mea, din care totul s-a schimbat! Recomand deci acea carte (de curand aparuta in a doua editie) cu cea mai desavarsita caldura, fiindca iata, Maica Ecaterina este exemplul viu si traitor al unei uriase convertiri in viata, care continua pe Cale… Titlul cartii:”Talita Kumi: Inviind pe drumul Damascului“.

Citesc astazi cu infiorare si bucurie “Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer“, pe care Maica Ecaterina o adresa in vara lui 2014 Parintelui trecut Dincolo de un an de zile… Si dorind sa impartasesc aceasta stare cu cititorii mei, o reproduc in integralitate mai jos, multumind Maicii Ecaterina. Si v-as mai bucura cu ceva, spunandu-va ca Maica Ecaterina merge adesea la Manastirea Petru Voda si Paltin, de drag si de dor de Parintele Justin. Daca doriti, vizionati o filmare foarte recenta (decembrie 2014/ianuarie 2015), cu Maica Ecaterina, pusa la dispozitie noua de scriitorul Marius Ianus – sufletul taberei de creatie de la Petru Voda din iarna aceasta (vizionati aici).

***

Scrisoarea de dor:

“Părintele meu drag şi sfânt…de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multe ai înţeles iadul din sufletul meu şi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …                                  

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.

O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.  

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunci întreabă aşa-zişii cunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!     

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor. Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.

Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.

Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.

Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.”

de Monahia Ecaterina Fermo, articol publicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

In amintirea Parintelui Paisie Olaru de la Manastirea Sihastria – fotografii din chilie si din cimitirul manastirii

La 18 octombrie 1990, acum 24 de ani, trecea la Domnul unul dintre marii duhovnici romani, ieroschimonahul Paisie Olaru. Inserez cateva fotografii din chilia sa de la Manastirea Sihastria din jud. Neamt, unde a vietuit din toamna anului 1947 si pana la trecerea Dincolo, cu o intrerupere de 13 ani, cand s-a nevoit la Schitul Sihla din apropiere, si o fotografie a locului sau de veci din cimitirul Sihastriei.

O duminica la Manastirea Petru Voda – popas fotografic (II): chilia Parintelui Justin de la manastirea de calugari

Chilia in care a vietuit Parintele Justin Parvu la Manastirea pe care a ridicat-o in 1991 si pe care a parasit-o trupeste in 2013, la Petru Voda “in deal”, adica la manastirea de calugari, a fost aranjata pentru vizitare si inchinare. Cateva fotografii de acolo, mai jos. Cu toate ca cea mai lunga perioada de timp a vietuit aici, totusi din 2009, cand starea sa de sanatate s-a subrezit, si pana in 2013 cand a trecut in Lumea Dreptilor,  Parintele si-a avut chilia de locuit la manastirea “de vale”, la cea de maici, astazi denumita Manastirea Paltin. A revenit spre sedere pentru cateva zile in chilia sa aceasta, de la deal, in timpul ultimei sale adanci suferinte, in luna mai 2013, dupa ultima operatie. Domnul sa il odihneasca in pace pe unul dintre cei mai mari duhovnici romani!

Moartea, o revelatie in trepte – ganduri ale Parintelui Rafail Noica

“Eram copil si, fara multa educatie duhovniceasca, amestecam libertatea, asa cum o intelegeam noi pe pamant – adica libertatea de expresie, putinta de a face tot ce vrei,  de a voiaja – cu libertatea in duh, rugaciunea si viata bisericeasca. Dar, de mic copil era ceva in mine care ma atragea catre cele duhovnicesti si cred ca – numai bunul Dumnezeu stie de unde incep toate – drumul vietii mele are legatura cu un moment al copilariei, de care imi amintesc. Nu stiu cum a inceput, dar tin minte ca aveam la un moment dat sentimentul mortii, un sentiment asa, vag. Cineva imi vorbise despre aceasta, probabil mama, si-mi amintesc ca aveam oroare de moarte, cum avem toti. Si ma intrebam: ‘Daca ne nastem, de ce trebuie sa murim?’ Neavand educatie duhovniceasca, nu stiam atunci (lucrul acesta l-am flat mai tarziu) ca nu Dumnezeu a facut moartea si ca moartea este boala omului, dusmanul omului. Si incercam si eu sa ma mangai, asa cum faceau si semenii mei, ca toate mor, ca asa e facuta lumea, ca si animalele, frunzele si florile au un sfarsit, si, deci, de ce nu si eu?”

“As vrea sa va indemn pe toti sa vedeti ceea ce este launtric si esential, fiindca odata ajuns la asta, omul nu poate muri. Si acestea sunt cuvintele pe care Parintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales in ultimii patru ani. Pentru om nu exista moarte si, in clipele cele mai tragice ale vietii, ori in ce fel ar fi tragice, o mare mangaiere este credinta ca omul nu poate muri. Marea mangaiere este sa stii ca toate valurile vietii sunt provizorii. Fata de vremea in care simteam tragedia aceasta de a inchide ochii la toata frumusetea lumii, acum din ce in ce mai mult vad ca frumusetea aceasta nu este decat un simbol al realitatii ultime. Deci, viata de acum o vad intr-un aspect dublu. Un aspect caruia i-as zice functional. De exemplu: mancarea, bautura si toate lucrurile care te tin in viata au doar o functiune. Chiar lucrurile care ne imbata cu frumusetea si cu tot felul de atrageri sunt functionale. Fara ele, intr-o oarecare masura, murim sau scadem in viata. Exista insa si un aspect simbolic, care tradeaza ceva din vesnicie. Si simtirea omului se agata de un simbol ca si cum ar fi realitate. Biserica, Maica noastra, ne naste intru vesnicie, aratandu-ne ca trebuie sa ne dezlipim de acestea, pentru ca ele nu sunt decat niste dezvaluiri intr-o forma foarte redusa a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi si la inima omului nu a putut intra, adica cele pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru cei ce-L iubesc.”

Extrase din cartea “Celalalt Noica”, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1994.