anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Amintiri despre Parintele Arsenie Boca ale arhimandritului Vasile Prescure, in 2012

In numarul 1051 pe anul 2012 al revistei Formula As a aparut un interviu cu arhimandrit profesor Vasile Prescure, de curand trecut la Domnul (la 25 octombrie 2015) la Manastirea Prislop, in varsta de 88 de ani. Interviul este centrat pe amintirile legate de figura Parintelui Arsenie Boca. Reproduc mai jos aproape integral articolul publicat in Formula As (cu exceptia fotografiilor inserate, care sunt originale), cu multumiri:

***

‘- Era în februarie 1944 şi aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea Academiei Teologice din Sibiu, unde aşteptam să se deschidă aula în care se ţi­neau adunările Oastei Dom­nului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga şi în dreapta, la tineretul care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în drep­tul meu. Privindu-mă foarte pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: “Care din­tre părinţii tăi au fost la mâ­năstire?”. Mânăstirea, se-nţe­legea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era şi părintele Arsenie. Intimi­dat, i-am răspuns: “Mama”. Atât, şi a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine – un copil de la ţară, îm­brăcat ca atare, chiar dacă acum eram deja elev la semi­nar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am meditat la momentul acesta şi nu găsesc altă explicaţie decât aceea că părintele Arsenie vedea în mine ce aveam să fiu.

– Ştiaţi, pe atunci, cine este părintele Arsenie?

– Sigur că da. De fapt, chiar de asta mersesem aco­lo, în curtea Academiei de la Sibiu, cu un prieten care îmi spusese că s-ar putea să-l vedem pe părintele Arse­nie. Erau anii de glorie ai părintelui. Toată lumea îl cunoştea şi avea evlavie la el, deşi era încă tânăr, de 34 de ani. Se vorbea despre dânsul că e făcător de minuni, că ştie gându­rile şi cunoaşte sufletele oame­ni­lor. El însuşi avertiza: “Mă, eu cunosc în voi până la al treilea neam”, şi aveam să mă conving de asta. Înainte de a pleca în armată, m-am dus la el cu o pri­cină, dar n-am apucat să-i spun ce durere sufletească am, că mi-a şi dat “leacul”. A fost cu atât mai uimitor pentru mine, pentru că nu mai vorbisem cu nimeni despre problema mea, nici măcar cu mama.
De la un coleg al meu, al că­rui tată era în relaţii mai strânse cu părintele, am aflat mai multe despre el. De pildă, că atunci când a fost pe Muntele Athos, trimis de mitropolitul Nicolae Bălan pentru a învăţa duhovni­cia din locul cel mai bun de că­lugărie, părintele Arsenie Boca a fost binecuvântat de puterile cereşti cu ceva ce nu i se dă oricui. S-a dus acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-i scoată în cale un călugăr de la care să înveţe adevărata călugărie. Şi Maica Domnului i s-a arătat, l-a luat de mână şi l-a urcat pe vârful Mun­telui Athos, unde i l-a înfăţişat pe Sf. Serafim de Sarov. Apoi Maica Domnului a dispărut. Părintele Arsenie s-a folosit de sfătuirea pe care a avut-o pe Athos cu Sf. Serafim de Sarov (născut 1759 şi trecut la Domnul în 1833), căci apoi s-au mai întâlnit de câteva ori. A trăit o minune! Părintele a povestit ce i s-a întâmplat în Athos numai câtorva oameni apropiaţi, între care şi tatălui acelui coleg al meu, pe care părintele Arsenie îl considera mai călugăr decât mulţi călugări, deşi era mirean. Fără îndoială, părintele avea o harismă, un dar excepţional de la Dumnezeu, şi numai aşa se explică faptul că i s-au arătat Maica Domnului şi un sfânt care trăise cu o sută de ani mai înainte.

DSC01940

Arhimandrit Vasile Prescure la Manastirea Prislop, septembrie 2015

– De ce credeţi că a primit părintele Arsenie darul înainte-vederii, care l-a şi făcut atât de cunoscut şi iubit în Ardeal şi în toată ţara?

– Numai pentru nevoinţa sa, pentru trăirea sa cu adevărat orto­doxă, în asceză desăvârşită şi în rugăciune neîncetată. Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii nu pentru a-l face mare în faţa oame­nilor, ci pentru ca să-i poată ajuta pe oameni. Dumnezeu a binecuvântat România, când ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca. Era unic în nea­mul acesta pentru că a avut însuşiri native de excepţie, pregătire intelectuală şi un har deosebit… Şi de aceea a dat naştere unei mişcări duhovniceşti, care a cuprins zeci de mii de suflete. De altfel, un alt mare părinte, Du­mitru Stăniloae, a spus despre avva Arsenie că este cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreo­dată. Pe părintele Arsenie l-a dăruit Domnul cu puteri pe mă­sura credinţei sale. Dar ar trebui să fim conştienţi că tuturor celor care suntem în Biserică ne-a dat Dumnezeu har la botez şi că putem face şi noi minuni dacă lucrăm cu harul din noi.

– Ce a urmat după întâl­nirea cu părintele Arsenie Boca, în curtea Academiei Teologice de la Sibiu?

– Întâlnirea aceea, în care am schimbat numai câteva cu­vinte cu el, m-a marcat atât de mult, încât am spus unor prie­teni că mă voi călugări. Ori­cum mă pregăteam să devin preot, eram la seminar şi in­tenţionam să merg la Facul­tatea de Teologie, dar nu mă gândisem la călugărie. Însă părintele Arsenie mi-a dezvăluit, prin simpla sa pre­zenţă, frumuseţea şi puterea călugăriei. Apoi, mi-am dat seama că s-ar putea să mă fi pripit făcând o asemenea declaraţie, fără să ştiu cu adevărat ce înseam­nă monahismul. Dar m-am hotărât să merg să mă spovedesc şi să-i cer povaţă chiar părintelui Arsenie. În aprilie, în vacanţa de Paşti din acelaşi an, m-am şi dus la Mânăstirea Brâncoveanu, unde am stat până după Izvorul Tămăduirii, unul dintre hramurile mânăs­tirii. La mânăstirea Brâncoveanu era atunci ca în vre­mea primilor creştini. Dragoste, bunătate, respect, bună-cuviinţă. Tot ce trebuie să caracterizeze pe un om duhovnicesc găseai la călugării de acolo şi la oamenii care veneau la ei. N-am mai întâlnit nici până atunci şi nici de atunci încoace o asemenea atmosferă, undeva. L-am rugat pe părintele să mă spovedească, dar dânsul mi-a răspuns: “Ceva mai încolo, te voi lua şi pe tine”. Părintele selecta, nu primea pe oricine la spovedanie. Au urmat alte şi alte pelerinaje la Mânăstirea Brâncoveanu, tot din două în două luni, deşi aveam dis­tanţă mare de străbătut, şi atunci era greu de bătut atâta drum, că nu prea aveai cu ce. Dar n-am mai în­drăznit să-i cer părintelui să mă spovedească. Eram convins că părintele Arsenie e un sfânt care vede viito­rul şi că mă va chema el, când voi fi pregătit. Într-ade­văr, de câte ori mă întâlnea la mânăstire, părintele îmi mai arăta câte un mic defect, câte o neîmplinire duhov­nicească pe care o am, îmi vorbea despre cum pot scăpa de scăderile şi lacunele vieţii mele. Fără să mă spovedească. Îi era de ajuns să arunce o privire asupra mea ca să ştie unde greşesc şi de ce. Pe urmă, eu cău­tam să mă îndrept, pentru ca atunci când voi merge la Sfânta Spovedanie, să nu mă ruşinez şi nici să nu-l îm­povărez cu păcatele mele prea tare. Vreme de patru ani, dorinţa mea cea mai mare era să devin vrednic de a fi spovedit de părintele Arsenie. Şi am ucenicit pe lângă dânsul, în tot timpul acesta, cum am putut. Au fost anii în care m-am format pentru tot restul vieţii.

Cu vreo zece zile înainte de Sfintele Paşti ale anului 1948, am ajuns din nou la mânăstire. Iar de această dată eram sigur că mă va spovedi, mă simţeam pregătit. A doua zi dimineaţă, l-am întâlnit pe părintele pe cărarea spre biserică. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am răs­puns că bine şi l-am rugat din nou, cu mare nădejde, să mă spovedească. Şi Părintele: “Că bine ai zis tu, mă!”. (Acest “mă”, la dânsul, nu era un cuvânt lipsit de respect, ci venea ca o întărire a ce spunea. Era felul lui categoric de a se exprima. Foarte rar spunea cuiva “doamnă” sau “domnule”, şi nu pentru că nu-i preţuia pe oameni sau nu-i iubea.)
Mai târziu, am intrat în biserica plină de creştini veniţi pentru Sfânta Spovedanie. Eram foar­te emoţionat, mai mult decât este oricine de obicei într-un astfel de moment, pentru că urma să mărturisesc unui sfânt. Când m-a văzut aşa, cu sufletul tremurând, părintele m-a încurajat şi m-a chemat: “Vino, frate, vino la spovedanie, vino-ncoace!”. Auzin­du-l vorbind aşa de frumos, toată teama mi-a trecut. Am îngenuncheat dinaintea scaunului de spovedanie. Înainte de orice, m-a întrebat ce număr am, pentru că tuturor celor pe care îi spovedea le dădea un număr şi îi nota într-un carneţel, pentru a se ruga apoi pentru ei. Aveam numărul 145. M-a trecut în caiet. Apoi, mărturisirea n-a durat mai mult de un sfert de ceas, dar am spove­dit şi ultimul gând pe care îl aveam în min­tea mea. Părintele nu m-a întrebat nimic, doar mi-a spus ce anume să fac în legătură cu un păcat sau altul şi mi-a răspuns foarte clar la cele câteva întrebări pe care i le-am pus. La sfârşit, mi-a zis să vin a doua zi să mă împărtăşesc. A fost cel mai frumos mo­ment din viaţa mea. Am trăit o bucu­rie asemănătoare cu slujirea Sfintei Liturghii. A sluji Sfânta Liturghie este ceva extraordinar. Dacă ai o oa­recare simţire duhovnicească, Litur­ghia nu se poate egala cu nimic din lumea aceasta. Şi totuşi eu am trăit această spovedanie ca pe o Liturghie.

DSC01942

Arhimandrit Vasile Prescure in curtea Manastirii Prislop, septembrie 2013

– V-aţi mai spovedit la sfinţia sa? Aţi mai ţinut în vreun fel legă­tura?

– La spovedit n-am mai fost. Pă­rintele spunea că cei care au a se folosi de duhovnicia sa se folosesc de prima dată, şi nu mai au nevoie după aceea. Şi eu m-am folosit de acea primă şi ultimă spovedanie. După aceea, crescând, şi cu vârsta, şi cu înţelepciunea, cum scrie la Biblie, n-am mai avut nevoie să mă duc toa­tă ziua la dânsul. Altminteri, putea fi şi deranjant să-l tot caut. Ştiam dru­mul pe care vreau şi trebuie să merg şi ce am de făcut pentru a-l parcurge, şi-am mers înainte. Dar l-am mai vizitat de câteva ori şi i-am cerut sfatul, chiar şi după ce comuniştii l-au mutat la Prislop, ca să taie avântul mişcării duhovniceşti născute în jurul sfinţiei sale la Sâmbăta. Pe urmă l-au scos şi din Pris­lop şi i-am pierdut urma. Abia în 1963, după vreo şase ani, l-am reîntâlnit la Bucureşti. Era pictor la Patriarhie şi lucra la Schitul Maicilor. Când m-a văzut, a excla­mat cu voioşie: “Eee, ce bărbat te-ai făcut!”. Am stat foarte puţin de vorbă cu el. De atunci nu l-am mai văzut. Nici drumurile nu ni s-au mai întretăiat, nici eu nu l-am mai căutat. Îmi ajungea uneori la ureche că mă vorbea de bine unor cunoscuţi comuni şi era mulţumit că îi urmasem învăţăturile…

– Părintele Arsenie v-a îndemnat să vă călugăriţi?

– Nu. Deşi am fost foarte atras de viaţa mânăsti­rească, am intrat în mânăstire mult mai târziu, pe la 50 de ani. Am făcut armata, facultatea, masteratul şi apoi, când am vrut să mă călugăresc, a venit decretul din 1959, pentru scoaterea tinerilor din mânăstiri. Aşa că, neputând să îmbrac haina monahală, am hotărât să mă pun în slujba Bisericii altfel. M-am angajat la Mitro­polia Olteniei ca funcţionar şi am stat acolo vreo doi ani, apoi am trecut profesor la seminarul teologic. Eram în haine civile, dar viaţa mea era de călugăr. Mă tot întrebau unii de ce nu mă căsătoresc, dar nu voiam să mă dezvălui fiecăruia. A fost o viaţă foarte fru­moasă…

– Nu v-a fost greu fără iubirea unei femei, fără împlinirile unei familii?

– Pentru un bărbat este foarte greu să trăiască sin­gur. Din multe motive, care ţin atât de nevoile trupeşti, cât şi de cele sufleteşti. Însă pe mine nu m-au deranjat niciodată nevoile acestea legate de viaţa obişnuită. Sigur, au existat greutăţi pe care altfel le-aş fi depăşit într-o familie, dar au fost prea mici ca să renunţ la ce voiam eu, să trăiesc călugăreşte, şi în afara mânăstirii, dacă nu-mi era permis înăuntru.

– Deci, dragostea pentru Dumnezeu, exprimată total, prin călugărie, a fost mai mare decât pornirea de a iubi şi de a fi iubit de oameni?

– Nimeni nu poate trăi fără să iubească şi să fie iubit. Sau e posibil, dar acel om nu e unul normal. Nu­mai sfinţii sau cei care se străduiesc să fie asemenea lor pot fi însinguraţi şi totuşi să-şi păstreze umanitatea, pentru că ei se află în permanentă comuniune cu Dumnezeu, iar iubirea Lui acoperă orice lipsă a iubirii pământeşti. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât nevoia de comuniune cu alţii este mai mult satisfăcută de relaţia ta cu Dumnezeu.

– Care este cea mai de preţ învăţătură pe care v-a dat-o părintele Arsenie Boca?

– Aceea că a crede în Dumnezeu înseamnă a te strămuta din tine în El. Cu toată fiinţa ta! Şi asta se face numai întărind puterile sufletului, în dauna plă­cerilor trupului. Căci, când este orientat doar spre cele trupeşti, omul cade în sclavia simţurilor şi a instinc­telor primare. Urmarea este atrofierea sim­ţului moral-duhovnicesc şi îndepărtarea de Dumnezeu. Or, nu există suferinţă mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu. Iar suferinţa sufletului duce la îmbolnăvirea trupului.

– Aţi simţit vreodată dorinţa să-i cereţi ajutor părintelui Arsenie, ca de la ucenic la duhovnic?

– Nu, n-am făcut asta. Dar şi pentru că ştiam că se roagă necontenit pentru toţi ucenicii săi. Pe cei pe care îi fuseseră fii duhovniceşti îi pomenea în rugăciunile sale toată viaţa. Şi dacă s-a rugat în timpul vieţii pământeşti, de bună seamă că mă pomeneş­te şi în lumea de dincolo. El şi spunea: “Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut cât am fost cu voi”.

– La mormântul părintelui Arsenie este un pelerinaj continuu, iar la parastasul său anual vin zeci de mii de oameni. Se simte trăirea mulţimii care se roagă părin­telui?

– Da, e ceva copleşitor, pentru că mul­ţimea trăieşte o emoţie puterni­că, pe care o transmite amplificată. Toţi cei care vin aici cu credinţă simt puterea părintelui Arsenie. Sau cel puţin mărturisesc că simt ceva indes­criptibil, ceva pe care nu l-au mai întâlnit în viaţa lor sufletească. La mormântul său se simte harisma pe care i-a dat-o Dumnezeu. Asta este puterea păcii şi a dragostei care se coboară peste oameni, când se închi­nă aici cu evlavie. Pe de altă parte, sunt destui care vin ca turişti, fără sensibilitate duhovnicească, şi atunci nu simt nimic. Această sensibilitate trebuie cultivată. Când îţi faci o cru­ce, să o faci cu toată fiinţa ta. Când te rogi, să o faci din toate puterile tale. Şi atunci, da, ţi se descoperă şi altele, capeţi alţi “ochi” şi alte “urechi”.’

Leave a comment »

In incinta Manastirii Prislop va incepe ridicarea unei biserici mai mari – mai 2015

DSC07722

Episcopia Devei si Hunedoarei, care are in subordine si Mănăstirea „Sf. Evanghelist Ioan” de la Prislop (Silvașu de Sus), a organizat ieri, 8 mai 2015, sarbatoarea hramului – Biserica Ortodoxă prăznuind pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.

Sfânta Liturghie a fost oficiată de Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza, alaturi de  Episcopul Devei şi Hunedoarei – Parintele Gurie Georgiu, Preasfinţitul Parinte Daniil Stoenescu – Episcopul Daciei Felix, fost preot al manastirii Prislop si unul dintre cei mai tineri si intre ultimii ucenici in viata ai Parintelui Arsenie Boca si Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord-Parintele Macarie.

La finalul slujbei s-a pus piatra de temelie pentru construcţia noii biserici a Manatsirii Prislop care va avea ca ocrotitor pe Sfântul Cuvios Mucenic Ştefan cel Nou, prăznuit la data de 28 noiembrie – data trecerii Dincolo a Parintelui Arsenie Boca! Biserica se va construi in zona mai larga din curtea manastirii, situala in apropierea portii de intrare.

În cimitirul Mănăstirii Prislop, la mormant, a avut loc ieri o slujbă de pomenire a Parintelui Arsenie.

+INFO (preluat de pe site-ul Manastirii Petru Voda): “Aproximativ 95.000 de oameni au fost în pelerinaj la mormântul părintelui Arsenie Boca, de la Mănăstirea Prislop, în cele trei zile ale minivacanţei de 1 Mai, potrivit estimărilor oficiale ale Jandarmeriei Hunedoara…Cititi continuarea aici.

Leave a comment »

Maica Zamfira Constantinescu – portret de ucenica a Parintelui Arsenie Boca (II)

DSC07359

Obstea Manastirii Prislop in 1958: in centru, pe scaun si cu ochelari – episcopul Aradului, Parintele Andrei Magieru; alaturi, sezand, Parintele duhovnic la Manastirii, Arsenie Boca; intre cei doi, sprijinind cu mana marginea scaunului episcopului, Maicuta Zamfira

La scurta vreme dupa arestarea Parintelui Arsenie Boca –  cea din zorii zilei de 16 ianuarie 1951, stareta Ma­nas­tirii Prislop, Maica Zamfira Constantinescu, trimitea o scrisoare, la 26 ianuarie 1951, episcopului locului, Andrei Magieru, scriind: „Cu strân­gere de inima va aducem la cunostinta si în scris, precum ni s-a spus, ridicarea parintelui nostru staret si duhovnic, Arsenie, de catre autoritati. O facem din ascultare. Pentru noi sta mereu prezent în formarea crestina pe care ne-a dat-o. Si o mai facem cu nadejdea ca cel pe care-l socotim ca pe parintele nostru mai mare, ca pe epis­co­pul nostru – în mentalitatea de crestinism primar cu care ne-a desprins parintele Arsenie, Prea Sfintia Voastra, veti sprijini tânara obste a Prislopului, încercând, personal sau prin delegat, sa aratati IPS patriarhului activitatea parintelui Arsenie în aceasta manastire si, prin ea, în aceasta regiune. Cunoasteti caracterul pur religios al activitatii parintelui Arsenie în­ca­drata în întregime în spiritul curat al Bisericii. Cunoasteti înflo­rirea pe care a luat-o manastirea noastra sub ocârmuirea Sfin­tiei Sale. Cunoasteti caracterul ortodox pe care il imprima, pe nesim­­tite, în rândul fostilor uniti“.

Ceva mai tarziu, in primele zile ale lui martie 1951, Maica Zamfira Constantinescu, alaturi de Parintele Dometie Manolache (ambii apropiati de varsta de 26 de ani pe atunci), ramasi la Prislop fara pastorul lor,  vor întocmi o adresa  în numele întregului cin monahal, adresata Patriarhului Justinian Marina, prin care îl vor ruga sa intervina la autoritati pentru ca Parintele Arsenie sa fie eliberat din lagarul de munca de la Canalul Dunare-Marea Neagra. In fapt, intreaga exprimare din scrisoare este tipica modului de formulare si argumentare a Maicutei Zamfira. Ea se regaseste in cartea  “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, vol. al II-lea, Ed. Agnos, 2014 (p. 151-153). Este o epistola plina de revolta si de curaj, asa cum vor fi toate demersurile Maicii Zamfira – pentru a reusi eliberarea parintelui, sau, mai tarziu, protectia lui.

Patriarhul Justinian avea sa scrie cu propria mana pe aceasta epistola, rezolutia prin care inainta forului politic superior scrisoarea in original, trimitand-o direct  la cabinetul Ministrului de Interne al vremii, T. Georgescu: „Secret/Confidential, 12.III.951, în original domnului ministru Teohari Georgescu – cu rugamintea de a gasi o solutie pentru linistirea spiritelor, nu numai în sânul manastirii, ci si în rândul credinciosilor din Transilvania, unde Arsenie are multe mii de adepti. Arsenie este la Canal-Cernavoda. Daca va fi lasat arestat, noi putem sa confir­mam anticipat ca miile de credinciosi, adepti ai lui Arsenie, vor porni spre Cernavoda, ss/† Justinian“. Astfel, Patriarhul Justinian Marina solicita autoritatilor comuniste sa lase in liniste obstea de la Prislop si sa elibereze pe Parintele Arsenie – aceasta impundu-se mai ales prin forta împrejurarilor. Cu toate acestea, Parintele va fi primi decizia de eliberare abia un an de zile mai tarziu, la 17 martie 1952.

La 3 aprilie 1952, aflat deja inapoi la Prislop, Parintele Arsenie îi scria episcopului sau, cel care a contribuit si el, in mare masura, la eliberare: „De Buna Vestire, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns, acasa, la Prislop: sanatos, mult folosit si tot atâta de senin. Bucuria n-are multe vorbe, de aceea, dim­preuna cu obstea, v-o împartasim asa cum e: cu recunostinta si sme­rita metanie, pentru ca faceti parte, în toate privintele, din mo­ti­vele ei. Am aflat ca dupa Pasti veniti la noi. Va asteptam, asa cum vechii crestini îsi asteptau Parintii. Dar, pe lânga motivul stravechiu mai e si unul local, mai nou: îndeplinirea ultimelor forme în con­du­cerea obstii de aici, ceea ce-mi va asigura si mie ragazul preocuparii si de ceilalti talanti ce-i am, cu care înca n-am lucrat nimic pentru Iisus“.

In toata perioada ianuarie 1951 – martie 1952 cat Parintele s-a aflat la unitatea de munca fortata de la Canal, in zona Cernavoda, Maica Zamfira nu a incetat sa faca toate demersurile omenesti posibile care sa ajute la punerea sa in libertate. Asa cum sustinuse inca din 1949 fata de surorile de la Prislop (cititi aici), se dovedea ca Maica Zamfira isi permitea sa intervina atat la episcopul Andrei Magieru, cat  si la Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, dar si la Ministerul Cultelor. Scrisorile ei, publicate in  “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, vol. al II-lea, Ed. Agnos, 2014, dovedesc determinarea si consecventa cu care a apelat la toate metodele de argumentare, demonstrare si presare, pentru a face imposibilul acelor vremuri, posibil. In paralel, reusise sa obtina accesul de a-l vizita pe Parintele la Canal, ducandu-i mancare si haine, si reusind sa converseze cu el. Aceasta se pare ca s-a intamplat in mai multe randuri, pe perioada detentiei de un an si doua luni a Parintelui la Canal.

La 16 februarie 1951 se raporta de­spre misiunea: „Identificarea persoanelor care au fost la Ministerul Cul­telor din Bucuresti pentru a interveni pentru eliberarea calugarului Boca Arsenie“ – misiune a Securitatii ramasa insa fara rezultat, asa cum aveau sa fie multe altele, in cazul dat. In fapt, stareta Zamfira se pare ca fusese si la Ministerul Cultelor, si înca de doua ori la Bucuresti, ocazii cu care se intalnise direct cu Patriarhul Justinian Marina.

Informatorul „15“ semnala la 2 mai 1951 ca Maica Zamfira fusese la Canal pentru a-l vizita pe Pa­rintele Boca, de unde a aflat ca „este multumit de trata­ment“. Acelasi informator scria, în nota din 31 mai 1951, ca exista o stare de nemultumire in Manastirea Prislop, din cauza unui ordin adus de la Episcopia Aradului – Episcopul Andrei Magieru, la 30 mai, de catre Monahul Dometie Mano­lache, ordin prin care în  asezamânt trebuiau sa ramâna nu­mai maici. Se pare ca si aceasta modificare se datora tot interventiei Maicii Zamfira.

O nota informativa de dupa revenirea la Prislop a Parintelui Arsenie – din primavara lui 1952,  vorbeste despre învatatorul Ionescu  si un elev al sau din zona Hunedoara, care au vizitat Manastirea Prislop la 18 aprilie 1952. La intrare ei au fost legi­ti­mati de maica stareta Zamfira, care le-a cerut buletinele de identitate. Situatia a luat o alta turnura interesanta atunci când acesta s-a adresat cu apelative deloc respec­tuoase maicii, fapt ce a determinat-o sa-i traga o pal­ma peste fata! Învatatorul era secretarul Uniunii Tinerertului Muncitor din localitate… In cartea  “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, vol. al II-lea, Ed. Agnos, 2014, note similare aveau sa apara in toti anii urmatori, cu inasprirea protectiei Parintelui Arsenie de catre maica stareta.

La 2 februarie 1952, împuternicitul Ministerului Cultelor vizita Prislopul, aratand in raport pelerinajul unor cre­din­ciosi din regiunile Sibiu si Stalin la manastire. Arata ca ei petreceau „noaptea acolo în manastire, pentru a asista a doua zi la rugaciuni si slujbe“, multi din­tre ei fiind bolnavi; ca stareta „s-a plans de greutatile prin care trece manastirea de la arestarea lui Arsenie Boca“, deoarece „sunt ca niste oi ratacite“; ca Maica Zamfira i-a spus ca libertatea religioasa exista numai pe hârtie, dar în practica se lupta împotriva credintei, ca satele din jur nu duc o viata religioasa intensa si ca nu doreste ca de praz­nice incinta manastirii „sa se transforme în bâlci“. Se mai raporta ca la împlinirea unui an de la arestarea Parin­te­lui Arsenie „au avut loc rugaciuni si solemnitati religioase“. Se remarca de asemenea respectul si autoritatea de care se bucura stareta Zamfira  în rândul cinului monahal. Imputernicitul sugera la final necesitatea schimbarii conducerii manastirii „sau chiar, pentru desfiintarea manastirii, pro­pun a se instrui un om bine pregatit din punct de vedere politic. Acest om se va prezenta la manastire ca refugiat politic. Daca el va sti sa joace bine rolul, Zamfira îl va primi si adaposti, urmând a se lua masurile impuse fata de asemenea fapte“.

La 12 martie 1952, organele de Secu­ritate erau informate despre atitudinea vehementa a staretei Zamfira Constantinescu fata de încalcarea legii libertatii religiei în Republica Populara Romana, despre legaturile acesteia cu „chiaburii“ care vizitau aseza­mântul de la Prislop si ca „sus-numita este un element foarte peri­culos si dau­nator statului nostru […], se manifesta pe fata chiar cu riscul ori­ca­rei urmari, mai ales de când a fost adus Arsenie.”

La 7 august 1952, trimisul Ministerului Cultelor în regiune furniza un alt refe­rat cu privire la atmosfera manastirii. Printre altele, acesta sublinia scandalul provocat de pre­o­tul Toma Gherasimescu, care venise la manastire cu propunerea de a aduce câteva surori pentru închinoviere si a impune câteva reguli mo­na­hale. Totodata, conducerea manastirii îl anunta pe trimisul gu­ver­nului ca de praznicul Adormirii Maicii Domnului nu se va face pelerinaj, chiar si de hram, cu toate ca, mai ales la ultima sarbatoare, nu este exclus sa vina cei din împrejurimi. O saptamâna mai târziu, acelasi functionar solicita conducerii Ministerului Cultelor ca parintele Arsenie Boca si stareta Zamfira Constantinescu sa fie mutati la o manastire din regiunea Bihorului.  (Va urma.)

2 Comments »

Monahia Zamfira Constantinescu – portret de ucenica a Parintelui Arsenie Boca (I)

Cu ceva vreme in urma am incercat sa culeg date pentru a creiona o schita de portret a omului care a stat cel mai indelung si in toate imprejurarile, in imediata apropiere a Parintelui Arsenie Boca:   Maica Zamfira Constantinescu (cititi intaia schita de portret – aici).

Este vorba de aproape 43 de ani in care Maica Zamfira i-a fost in preajma…  La momentul realizarii acelei prime schite biografice (anul trecut), referintele bibliografice la dispozitie erau inca relativ-restranse. Odata cu aparitia volumelor I (in toamna lui 2013) si mai ales a volumului al II-lea (in octombrie 2014) al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente“, a devenit posibila decantarea unor date si intelegerea corecta a oamenilor si a situatiilor, asa incat portetul maicii ucenice devine de-acum limpede, si la fel si cel al Parintelui Arsenie, salvatorul si modelul ei duhovnicesc. De asemenea, Maica Zamfira a fost cea care a incercat mereu, cu forta, sa alunge misticismul popular exagerat creat de oameni in jurul Parintelui Arsenie, cel datorita caruia, in mare masura, Parintele a fost anchetat, inchis si urmarit intreaga sa viata… Ea a incercat in schimb, atat inainte cat si dupa trecerea Dincolo a Parintelui, sa aduca in zona realitatii si a practicii ortodoxiei celei adevarate, chipul luminos al Marelui Traitor Crestin si al Marelui Duhovnic care a fost si ramane Parintele Arsenie Boca.

Julieta Constantinescu, devenita monahia Zamfira (n. 3 octombrie 1925 – d. 13 martie 2005), s-a nascut in comuna Slobozia – Ialomita la 3 octombrie 1925, din parintii Traian (n. 1891) si Ecaterina Constantinescu. Mama ei a fost casnica toata viata, iar familia mereu saraca. Primele trei clase primare le-a facut la Cernavoda, iar din a patra familia s-a mutat la Bucuresti. A absolvit apoi, in 1944,  liceul Regina Maria din Bucuresti, dupa care s-a inscris la cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti si ale Facultatii de Filosofie, si le-a absolvit in 1948, cand si-a luat licenta in Teologie. A trecut apoi la doctorat, in cadrul Institutului  Teologic,  dar datorita intrarii in monahism, in 1950, in perioada de pregatire a tezei de doctorat, in final a renuntat la sustinere.  In ultimii ani de facultate Preotul Profesor Gheorghe Cristea o caracteriza “cam dezechilibrata in ceea ce priveste mintea”,  intr-un raport al securitatii din 18 decembrie 1951 (in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”). De asemenea despre ea s-a afirmat  ca  in acea peioada de studentie fusese “un element decazut” si ca ar fi “dat dovada de acte de indisciplina si comportare morala nesanatoasa”. Intr-un raport de securitate din noiembrie 1953 se specula ca ar fi avut relatii sentimentale cu mai multi profesori de la teologia bucuresteana, dar si relatii mai speciale cu alti profesori, intre care Parintele Dumitru Staniloae…

Julieta Constantinescu a avut trei frati  – doi baieti si o fata:  Aurelian – nascut in 1916,  care in timpul celui de al doilea razboi mondial fusese ofiter la Centrul de Concentrari Bucuresti si despre care se spunea ca in 1939, impreuna cu tatal sau (lor), pe atunci jandarm, umblau cu pistoalele prin capitala amenintand pe evrei ca ii impusca; in 1951 era maior si invalid de razboi;  Romeo, nascut in 1926, in 1951 fiind locotenent activ  si  Ligia – nascuta in 1913, care in 1951 era deja casatorita si se numea dupa sot Ligia Bunescu. Sotul ei, teolog, de loc din comuna Buda-Draganescu – Ilfov, va fi preotul Savian Bunescu – parohul Bisericii de la Draganescu, pe care Parintele Arsenie o va picta incepand cu 1967/1968.

Tatal Julietei, Traian Constantinescu, fusese capitan – comandant al Legiunii de Jandarmi Prahova; in timpul razboiului antonescian a facut parte din Comandamentul militar al C.a.p. Italiei, iar in septembrie 1950 se gasea “deblocat” din functie si era pensionar, vanzator la loteria populara din Bucuresti. Intr-un raport biografic al Maicii Zamfira intocmit de securitate in decembrie 1951, se arata ca domiciliul familiei era in Bucuresti, pe str. Litovoi Voevod la nr.23. In raport se sustinea ca tatal “a fost un element antisemit care in timpul razboiului antonescian a luat parte activa la scoaterea evreilor din Bucuresti”. Dupa actul de la 23 august 1944 “s-a ascuns intr-o vila a fiului sau in soseaua Bonaparte, care era Maior activ si despre care se spune ca a savarsit acte de salbaticie in timpul razboiului anti-sovietic, iar in prezent este pensionar invalid de razboi si are tutungerie pe Str. Matei Millo.”

DSC07358

Icoana Maicii Domnului – tip Hodighitria (Indrumatoarea) inconjurata de 12 prooroci din Vechiul Testament ; Altarul Manstirii Prislop, vechime  necunoscuta, dar restaurata in 1752

Maica Zamfira (pe atunci Julieta) Constantinescu, venise la Manastirea Prislop imediat dupa sosirea Parintelui Arsenie acolo, adica in toamna-iarna lui 1948 (noiembrie sau decembrie) sau in primavara lui 1949. Il cunoscuse pe Parintele Arsenie inca de la Manastirea Sambata, din 1946, insa la Prislop venise cu gandul sa ramana si sa devina monahie. Inca de la inceputul sederii ei acolo, a demonstrat o personalitate aparte, complexa dar si foarte hotarata.  Un exemplu graitor din primele luni de asezare la Prislop il reprezinta un episod legat de o confruntare indelungata cu o alta tanara voind sa acceada spre calugarie, pe nume Maria Culeac. Aceasta venise la Prislop  in aprilie 1949 ca sora de manastire, insa  in toamna anului 1949, a savarsit un act pentru care va primi pedeapsa apriga din partea surorii Julieta Constantinescu si a Parintelui Arsenie. In fapt,  sora Maria a mers singura pe un deal din fata manastirii si a inceput sa cante “Internationala”. Aflandu-se in camera Parintelui Arsenie la acel moment, Julieta Constantinescu a trantit geamurile si a amenintat pe Parintele ca daca nu o da afara din manastire, ea se va sinucide, ceea ce a si incercat, inghitind pastile. Parintele a reusit sa o salveze, dandu-i lapte. Acest episod este descris in vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”. Din alta sursa, o alta tentativa de sinucidere a Julietei Constantinescu (prima) s-ar fi consumat in vara anului 1947 sau a anului 1948, cand Parintele se afla inca la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, si cand studenta Julieta s-a aruncat in lac sa se inece, fiind salvata de Parintele Arsenie.

In luna august 1950, aceeasi sora Maria Culeac – in varsta de 36 de ani pe atunci, arata intr-o nota data securitatii ca Julieta Constantinescu locuia in acea perioada la Prislop “cu toata familia, adica si cu mama, si cu sora, cumnatul si un nepot. Iar la 26 august 1950 sora si cumnatul au plecat la Bucuresti”.

In septembrie 1950 Manastirea Prislop era deja transformata in obste de maici, iar Julieta Constantinescu – tanara de 24 de ani, deja cu numele de Maica Zamfira, fusese aleasa stareta. In obste erau atunci 15 vietuitori, dintre care 4 barbati si 11 femei. Intre barbati era pe atunci si tanarul calugar Stelian (Dometie) Manolache, in varsta de 26 de ani, cel care dupa o vreme va sluji ani buni, pana la trecerea Dincolo, la Manastirea Ramet din jud. Alba. Atat Stelian (Dometie) Manolache cat si Leonida (Antonie) Plamadeala (cel care va deveni mai tarziu Mitropolitul Ardealului), fusesera inchinoviati monahi de Parintele Arsenie, la Prislop, in toamna anului 1949. In noiembrie 1952 obstea de la Prislop cuprindea 17 vietuitori.

Pana in septembrie 1950, Maica Zamfira  “incercase in nenumarate randuri sa se sinucida, luand pastile in cantitate mare, iar cu o lama de ras a incercat sa-si taie vinele de la mana. Urmele se vad si azi cauza ar fi fost o dragoste neimpartasita. Staretul (n.n. Parintele Arsenie) cauta sa-i satisfaca toate dorintele, incat in ultimul timp a devenit conducatoarea manastirii” (din vol. al II-lea al cartii “Parintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente”).

La 8 septembrie 1950 la Manastirea Prislop a venit in vizita si pentru sarbatoarea de hram Episcopul Andrei Magieru al Aradului – poate si fiindca staretul Arsenie intervenise pentru ca sora Maria Culeac, aflata in vesnica disputa cu Maica Zamfira, sa fie trimisa la alta manastire. Dupa aceasta disputa Maica Zamfira a stat la pat bolnava, unde asa o va gasi si inspectorul de la Ministerul Cultelor, la 13 septembrie 1950. Imediat dupa aceasta data, Maica Zamfira si Parintele Arsenie vor pleca la Bucuresti. Este perioada in care Maica Zamfira sustinea fata de surorile de manastire ca era fie rudenie, fie ca se afla in termeni cordiali cu Patriarhul Justinian Marina si ca va reusi in final sa faca asa cum doreste ea. Disputa cu sora Maria Culeac continua, iar Parintele Arsenie era la mijloc. Pana la urma sora Maria Culeac a fost trimisa la Manastirea Bistrita.   (va urma).

 

 

3 Comments »

Manastirea Prislop, o zi de iulie 2014…

Nu te teme turma mica…” – acestea sunt primele cuvinte incrise pe Evanghelia de pe icoana imparateasca a Mantuitorului Iisus Hristos, pe care o tine deschisa in mana Iisus – icoana pictata de Parintele Arsenie Boca si donata catapetesmei de la Manastirea Prislop in 1984.  Iar la finalul textului inscris pe acea icoana de Parintele Arsenie, sunt cuvintele: “Iata stau la usa ta si bat…

O dupa-amiaza de luni la Prislop, ieri… Lume multa, aproape ca duminica…la mormantul Parintelui Arsenie, in bisericuta si peste tot prin arealul manastirii…  Cuvintele nu-si  au rostul.  Mi-am amintit numai ca Parintele Arsenie stiuse si afirmase ca asa va fi (“va lua tara foc de la Prislop…”) si am recitit mai atent, cuvintele inscrise de Parintele pe acea icoana de la altar, cu text-mesaj, testament chiar: “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Iata Eu cu voi sunt – Trup si Sange – in toate zilele pana la sfaristul veacului. Dar fericiti cei cu inima curata….” Si am privit de aproape clopotnita conceputa si zidita de Parintele Arsenie in 1952, pe delusorul de langa bisericuta Prislopului…

Leave a comment »