anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Nichifor CRAINIC. Amintiri din viața mea. Manuscris inedit. București, Editura Floare Albă de Colț, 2017

Preluare integrala de pe pagina de Facebook a Editurii Floare Alba de Colt – editor teolog Florin Dutu (cu multumiri):

nic crainic 2017

“Nepublicate până în prezent, academicianul Nichifor Crainic a scris aceste amintiri după eliberarea din temniță, la vârsta de 77 de ani, când îi era interzis să publice pentru românii din țară. Iată că manuscrisul acestor amintiri a scăpat de numeroasele percheziții ale Securității și vede lumina tiparului după 45 de ani de la trecerea în viața de dincolo de mormânt a autorului.
Eruditul Nichifor Crainic mai scrisese o altă variantă a memoriilor sale (Zile albe, zile negre, 1991; 2015), în perioada pribegiei sale prin Transilvania (1944-1947), după ce armatele sovietice invadaseră România. Dar în ediția respectivă omisese foarte multe amintiri, după cum va remarca cititorul acestei cărți.
În cei 15 ani de carceră grea a avut timpul necesar să mediteze la existența sa, la istoria României și la oamenii pe care-i întâlnise de-a lungul vieții. Materialul memorialistic a fost împărțit de autor în 87 de capitole tematice.”

***

„Am avut un organism sănătos și tare. Niciunul din foștii mei prieteni nu rezista la efort ca mine, dar nici nu mânca atât de puțin ca mine. Cât am trăit în casa părintească am dus-o într-o adevărată disciplină ascetică impusă de sărăcie și m-am deprins cu munca din cruditatea copilăriei. Sobrietatea și energia țărănească nu m-au părăsit până la vârsta de 77 de ani, când scriu aceste pagini.”
Nichifor CRAINIC

„[Nichifor Crainic], acest european a fost slujit și de o memorie prodigioasă, care la vârsta pe care o are i-a dictat două volume de memorii și încă ce memorii!”
(poetul Nicolae Crevedia, 23 dec.1969)

CUPRINS

Academicianul Nichifor Crainic și manuscrisul său inedit (prefață de Florin Duțu)
Satul copilăriei
Neamurile mele
Tata
Dascălul fără școală
Popa Barbu
Pe-alături de școală
Școală adevărată
Haretismul
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză
Trudă pentru a fi student
Figuri universitare
Mișcarea literară a vremii
Primul prieten literar
Maeștrii de la Litere
Nicolae Iorga
Prima neizbândă
A izbucnit războiul
La Vlahuță în pribegie
În spital
Zgripțoroaica
Viață intelectuală între tunuri
Întors acasă
„Dacia” și „Luceafărul”
O idee salvatoare
Al. Macedonski
Dezaxare
La Viena
Mizerie după măreție
Contacte și orientări
Cu Lucian Blaga la Viena
În paradisul artei
Despre creatori și popor
Descoperirea misticii
Regăsire
Prințul aventurier
Originea ziarului Cuvântul
Direcția revistei Gândirea
Experiențe politice
Profesor universitar
O ruptură binecuvântată
Constantin Stere
Simpozioane
Achitarea unei datorii
Nicolae Titulescu
Sforarii de la P.E.N.-Club
Lupta de la Calendarul
Principii de luptă
Naționalismul meu față de antisemitism
În fața revizionismului
Mussolini față de România
Cum se inspira presa „națională”
Tiranie, spoliere și lașitate
„Sancționarea” lui I.G. Duca
Un proces scandalos și o achitare cinică
Profesorat sub teroare
Pelerinaj pios sfârșit în banchet
De dragul lui Octavian Goga
Reacționar și rasist?
Cum am ajuns în Guvernul Gigurtu
Dictatul de la Viena
Detronarea
O întronare ca o înmormântare
Propagandă peste hotare
Complice cu ucigașii
Pentru cauza țării mele
Voiam prietenie cu Bulgaria
Pod spiritual peste Dunăre
Printre flăcări în Croația
Un prieten: Ernst Gamillscheg
Călătorie în neant?
Revoluție morală în baltă
Ardea Berlinul
Conferință la Weimar
Am cunoscut agonia rasismului
Sfârșit de epocă

***

Cartea a fost publicata in luna mai 2017 si este disponibila pe site-ul editurii.

Leave a comment »

NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

Textul si imaginea copertii cartii sunt reproduse de pe site-ul editorului, teologul Florin Dutu (cu multumiri). Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic, este a 8-a reconstituire in premiera din seria de scrieri ramase de la marele teolog roman si aduse la lumina de Florin Dutu… Cartea a aparut in primele zile ale lui februarie 2017.

16602006_823587327782047_4525079865427543906_o

Din cuprins:

Centenarul școlii mele
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză

Editura Floare Albă de Colț
București, 2017

***

Extras din carte

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai:
– Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei. Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul. Genialul meu învățător d. Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista. Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele. Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură. Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo. Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă. Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban. Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: „Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!” A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură. Dar suma tot nu se împlinea.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C. Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață. Îi revăd pe toți, directori, profesori și pedagogi…”

„Vizitam expozițiile, îndeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul să vedem, eu și colegul meu de bancă, ultima ieșire în public a lui Nicolae Grigorescu. Sălile dinspre strada Franklin ale Ateneului Român erau împodobite cu pânze de dimensiuni reduse, mai mult ciobănași și care cu boi, preferințele amatorilor de-atunci. La ora două după-amiaza, nu eram în expoziție decât noi, doi elevi, și un bătrânel mărunt de stat, cu părul scurt și cărunt, cu pașii tot așa de scurți, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, rânduia etichetele cu titluri sau cu prețuri, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavalieră, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistică. L-am recunoscut îndată după autoportretele reproduse în almanahurile Minervei. Bătrânelul cu ochi mici și vii era titanul artei românești, Nicolae Grigorescu. Ne-am făcut și mai pitici decât eram și-am început să pășim în vârful degetelor. El a continuat să-și îndrepte etichetele ca și cum nimeni n-ar fi intrat în sală. Ne-am uitat multă vreme mai mult la dânsul decât la tablouri, pe furiș ca să nu-l supărăm. Dacă Eminescu ar fi apărut în locul lui, l-am fi privit cu aceeași emoție religioasă. Era omul prin paleta căruia s-a exprimat țara românească cu fetele ei fragede ca floarea mărului, cu ciobanii tineri care, din vârful plaiului, își aruncă nostalgiile în nemărginirea albastră, cu carele ce se întorc domol de la muncă învăluite în praf, cu turmele de oi, cu plăvanii monumentali, cu vițelușii ale căror boturi umede și ochi catifelați nu se mai întâlnesc în nicio galerie de artă din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care ascultă doina, cu caii călărașilor din posturile de veghe, cu soldații în iureș la Smârdan, care au făcut gloria patriei. În opera lui s-a esențializat România, popor, faună, floră și strădanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens românesc fără brutalitate carnală, dar cu viziune de mare poet. În anul acela 1907, vara, a închis ochii la Câmpina, purtat la groapă în car cu boi, așa cum a dorit. Tot atunci și tot acolo a murit „magul” Bogdan Petriceicu Hașdeu, marele învățat, răpit în enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia…”

Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)

 

2 Comments »

O noua perla arhivistica extrasa din nestiut: Amintiri despre „Gândirea”- de Nichifor Crainic, in 1971…

nc

Cea mai recenta aparitie editoriala (decembrie 2016) sub egida Ed. Floare Alba de Colt este dedicata profesorlui Nichifor Crainic. Neobositul cercetator prin arhive si biblioteci personale rare, ciberneticianul si teologul Florin Dutu, a adus recent la lumina a sasea sa carte dedicata reintregirii profilului profesional si uman al marelui academicianul roman.

In aceasta iarna 2016  au fost restituite publicului “ultimele scrieri ale academicianului Nichifor Crainic înainte de a pleca în viața de dincolo de mormânt,  redactate în anul 1971…”

Intro – de Florin Dutu, cu multumiri sursa – aici): “Aceste memorii vorbesc despre elita interbelică ce s-a făcut remarcată prin opere de spiritualitate românească în paginile revistei „Gândirea”: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Ion Pillat, Emanoil Bucuța, Alexandru Busuioceanu, Dumitru Stăniloae, Ștefan Baciu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Victor Ion Popa, Radu Gyr, Nicolae Crevedia, George Breazul, Oscar Walter Cisek, Zaharia Stancu, Mateiu Caragiale, Emilian Vasilescu etc. “

„Știi ce lucrez acum? Niște amintiri despre «Gândirea», revista cea mai ponegrită de aproape 30 de ani încoace. Nu se vor publica desigur cum nu se publică nimic din manuscrisele mele. Dar vreau să rămână pe urma mea imaginea acestei reviste așa cum a fost.” (Nichifor Crainic către Pamfil Șeicaru, care se stabilise la Madrid, 19 iulie 1971)

„Am considerat întotdeauna Gândirea drept revista cea mai frumoasă apărută vreodată în România și în Europa. Era foarte arătoasă, elegantă, tipărită pe o hârtie gălbuie… și se publica sub direcția lui Crainic și a unei grupări din care făceau parte scriitorii cei mai de seamă dintre cele două războaie.” (Vintilă HORIA)

           „Se strânsese elita ţării în jurul acestei reviste. Pentru ce credeţi? Pentru un scop foarte profund. Acela că existând acum România Mare trebuie să-i dăm o directivă românească pentru a crea o cultură românească pe măsura României Mari. Ăsta a fost idealul acestei reviste. Când a venit în ţară celebrul filosof german Hermann von Keyserling, am fost însărcinat de guvern să-l conduc eu prin ţară. Mi-a cerut să-l duc să ia contact cu diferitele cercuri intelectuale. L-am dus în cercul de la Viaţa românească, l-am dus în cercul lui Densuşianu, l-am dus în cercul fantomatic al Convorbirilor literare şi l-am dus şi-n cercul lui Lovinescu, El se informa pentru a scrie o carte pe care a şi scris-o – Analiza spectrală a Europei – în care defineşte toate popoarele Europei după mentalitatea lor. Fireşte, l-am iniţiat şi-n cercul revistei noastre. Ce a găsit el specific în mişcarea noastră culturală? Celelalte nici nu l-au interesat. A spus că sunt idei de împrumut din străinătate. Aşa erau. L-a interesat fiindcă avea idei proprii şi zicea el că pe baza ideologiei Gândirii poporul nostru poate crea în orientul Europei o nouă cultură neobizantină. Aceasta era părerea lui…”

           Printr-un concurs fără deliberare prietenii gândirişti îşi alegeau ce-aveau mai bun şi aduceau la revista lor. Rareori dacă era cazul să solicit colaborarea cuiva. Ion Pillat se achita cel mai regulat. Lucian Blaga, trăind mai mult peste hotare, la fel. Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, Victor Papilian, profesor la Cluj, tot aşa.

O dată pe an ne întâlneam cu toţii la o agapă stropită cu vin. Atunci ne vedeam toţi cu noii veniţi, bucuroşi că se cunosc cu cei mari care începeau să fie academicieni ori să fie încununaţi cu premii de stat, deşi niciodată, pe cât ştiu, nici un gândirist n-a intervenit pentru onoruri şi n-a tămâiat pe vreunul de care ele depindeau.

Ce putere i-a adunat în jurul acestei reviste unul şi unul? A afişat Gândirea vreun principiu estetic? Vreun principiu etnic? Vreun principiu moral? Fiecare şi toate la un loc ar fi fost prea puţin. Ar fi fost mărunţişuri în jurul cărora creând câte o bisericuţă pentru a da prilejul unui criticastru ambiţios să se erijeze în cap de şcoală şi în teoretician al unor lucruri arhicunoscute, împrumutate din banalităţile sterile internaţionale. În locul acestor mărunţişuri, componente ale artei, am afirmat un principiu mai presus de toate, care le cuprinde pe toate şi pe toate le fecundează. Acest principiu al revistei Gândirea, care a deosebit-o de toate publicaţiile celelalte, e spiritualitatea românească…”

Nichifor Crainic. Amintiri despre „Gândirea”, București: Editura Floare Albă de Colț, 2016, 112 pagini

2 Comments »

Din memoriile unui profesor universitar: Nichifor Crainic

Sursa: Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944, Ed. Floare Albă de Colț, editie ingrijita  de Florin Dutu, 2015, p. 292-293. Reproducerea textului de mai jos s-a facut de pe contul de Facebook Floare Alba de Colt, cu multumiri:

MISIUNEA PROFESORULUI UNIVERSITAR

de academician Nichifor Crainic

“Misiunea profesorului universitar e mare sau e nulă, după cum el o înţelege şi o poate realiza. Nu e nimic mai greu şi nu e nimic mai uşor, după cum o iei. Poţi fi profesor universitar repetând un singur curs viaţa întreagă fără obligaţia ca acel curs să aibă o contribuţie personală. În acest caz, profesorul poate fi înlocuit foarte bine cu o placă de gramafon aşezată pe catedră.

Poţi fi profesor universitar utilizând disciplina ta numai ca pretext pentru a improviza în faţa studenţilor o vorbărie de cafenea, care să umple o jumătate de oră sau chiar un sfert. Poţi să nu vii la curs decât de câteva ori pe an, nici măcar o dată pe lună, pentru că salariul ţi se poate servi direct la domiciliu contra unui bacşiş dat curierului.

Nimeni nu e liber ca profesorul universitar. Dar adevăratul profesor universitar trebuie să fie nepărat un creator de ştiinţă, un informator şi un deschizător de orizonturi în specialitate, un povăţuitor metodic în munca discipolilor şi, dacă e posibil, un om care să le pună înaintea minţii o concepţie de viaţă, un crez pentru care ei să simtă că merită să trăiască şi să muncească. Sub aparenţa celei mai largi libertăţi, nu e om mai controlat ca profesorul universitar.

De câte ori se suie pe catedră, de atâtea ori se supune unei multiple judecăţi critice, cu atât mai ascuţită cu cât vine de la tineri nedeplin formaţi, dar care vor să se formeze. Eu m-am suit întotdeauna pe catedră imaginându-mi că am sub ochi multiplicat de câteva sute de ori, pe studentul care am fost eu, lacom să aflu lucruri noi, pretenţios din cale-afară ca aceste lucruri să-mi fie date într-o formă impecabilă şi arzând de dorul să fiu ridicat în regiuni mai presus de mine, iar dacă se poate, să rămân cu mintea spânzurată de cuiele de aur ale cerului. Pe acest student, care îşi examina critic profesorii din ţară şi din străinătate, dând de pământ cu cei mai mulţi dintre ei, ştiu sigur că nu l-am mulţumit deplin; dar citind atâtea mărturisiri publice ale discipolilor mei, am înţeles din ele, că nu în zadar am stat pe o catedră universitară.

Mai mult decât atât: nu o dată am fost acuzat de mişei, şi aceasta în incinta tribunalelor, că aş fi fost un corupător al tineretului. Acuzaţia i s-a aruncat în vremea lui de glorie şi lui Nicolae Iorga. Să nu amintim de Socrate, pentru că admiratorul lui Alcibiade şi magistratul tânărului Plato, a fost cu adevărat, din punct de vedere creştin, un corupător al tinerimii. Dar însuşi Mântuitorul lumii, care ridica pe tineri din coşciuge şi-i smulgea vii din putreziciunea mormintelor, a fost învinuit drept corupător al legii.

Oricine vrea să facă oameni vii, ridicaţi din adormirea mediocrităţii, oricine vrea să creeze o mentalitate nouă peste rutina mecanică a banalităţii, poate fi acuzat de rutinari şi proşti ca un corupător. Astfel de acuzaţii nu sunt decât recunoaşteri în răspăr ale înrâuririi binefăcătoare pe care o personalitate o exercită asupra contemporanilor.

Dacă pe tinerii aceştia i-aş fi considerat nişte plăvani legaţi de iesle şi i-aş fi hrănit cu paie, adăpându-i cu apă chioară, aş fi fost desigur un rândaş înţelept; dar eu i-am vrut bidivii cu aripi şi m-am străduit să-i hrănesc cu jăratec ceresc. Nu e aceasta, într-adevăr, coruperea unui regim alimentar practicat chiar în cantinele universitare?

Şi totuşi eu n-am făcut nici un fel de politică în Universitate. Teologia mistică, disciplina pe care am căutat s-o reînviez chemând-o în actualitatea spiritului din veacurile de slavă ale creştinismului, n-are în esenţa ei nimic temporal şi e, dimpotrivă, anistorică. Matematica însăşi nu e aşa de străină de politică precum e mistica… Dar singurele aluzii consecvente, pe care mistica le-ar îngădui într-un curs faţă de actualitate, n-ar fi altfel decât ostile oricărui fel de politică. În cursurile mele, care sunt litografiate, nu există nici măcar astfel de aluzii. Ca profesor de teologie, unde mânuirea termenilor pretinde o preciziune mult mai strictă decât în dreptul roman sau în anatomie, am înţeles să redactez aceste crusuri cu mâna mea şi să le ofer studenţilor.

Ştiu că sunt profesori care îşi comercializează cursurile, fie litografiate, fie tipărite. E dreptul lor, fiindcă e munca lor. Unii au abuzat în chip condamnabil, impunând această comercializare şi condiţionând examenele de ea. Eu am socotit că e mai nimerit ca munca mea s-o dăruiesc studenţilor, însărcinând cu litografierea pe cei mai săraci dintre ei. Astfel, orice adversar de bună credinţă – teoretic există şi sămânţa unor asemenea lighioane –, ar dori să-mi aducă vreo învinuire ca profesor n-ar avea decât să citească aceste cursuri.”

 

1 Comment »

Fotografii cu totul necunoscute cu Parintele Arsenie Boca – culese si prezentate de teologul Florin Dutu

Va invit sa vizualizati prin click pe legatura de mai jos, doua fotografii total necunoscute publicului pana in prezent, infatisandu-l pe Parintele Arsenie Boca in vara anului 1943, in timpul saparii in munte a micii sale chilii din Fagaras. Culegerea fotografiilor apartine teologului si ciberneticianului Florin Dutu, cel care a publicat recent editia a II-a a biografiei Sfantului Ardealului.

FLORIN DUTU (Facebook):  “FOTOGRAFII INEDITE CU PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „SFÂNTUL DE LA SÂMBĂTA” – LA CHILIA SĂPATĂ ÎN STÂNCĂ ÎN MUNȚII FĂGĂRAȘ (25 IUNIE 1943). FOTOGRAFII DE IOAN (GIANI) BICA:

Menționez că fotografiile au fost făcute de Ioan (Giani) Bica, născut în America în 1922, fiul lui Vasile Bica din satul Ludișor (Făgăraș), omul de încredere al Părintelui Arsenie Boca. Aceste informații le am de la doamna Lucica Stănescu (născută Bica), nepoata lui Vasile Bica și fiica lui Ioan (Giani Bica), pe care am avut bucuria să o întâlnesc în București, când mi-a dăruit și fotografiile inedite cu Părintele Arsenie Boca de la chilia din Munții Făgăraș. Îi mulțumesc pe această cale. ” Continuarea -aici.

Leave a comment »

A aparut a II-a editie a cartii lui Florin Dutu, “Viața Părintelui Arsenie Boca (1910-1989)”

Titlu: Viața Părintelui Arsenie Boca de la Prislop (1910-1989), ediția a II-a revăzută și adăugită

Autor: Florin Duțu, Ed. Floare Alba de Colt, iunie 2016,    112 pagini.

Extras din prezentarea cartii de pe site-ul editurii (legatura la textul integral – aici):

editia 2SFÂNTUL SINOD al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017 ca „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului și Anul omagial al iconarilor şi pictorilor bisericeşti” în Patriarhia Română.

Considerăm că Părintele Arsenie Boca (1910-1989), care ne-a arătat Cărarea Împărăţiei prin viaţa şi activitatea sa, a fost un apărător al Ortodoxiei încă de la începutul activității sale monahale de la Mănăstirea Brâncoveanu (1940-1948), continuând cu activitatea duhovnicească de la Mănăstirea Prislop (1948-1959), Atelierele Patriarhiei Române de la Schitul Maicilor din București (1961-1967), Biserica Drăgănescu (1967-1989). După cum s-a arătat pentru prima dată în cartea aceasta, învățătorul Vasile Crucin (vărul Părintelui Arsenie), a fost de asemenea un apărător al Ortodoxiei, care nu a îndeplinit ordinul comuniștilor de a-i opri pe elevi de a merge la biserică în duminici și-n sărbători. Prin urmare a fost trimis în lagărul cumplit de la „Canalul Morții”, în colonia de la Capul Midia condusă de torționarul Liviu Borcea, de unde i s-a tras boala și moartea la scurtă vreme de la eliberare.

Părintele Arsenie Boca a realizat o mișcare de rezistență duhovnicească utilizând „armele Duhului”.

De asemenea, a fost un pictor bisericesc talentat, ucenic al maestrului Costin Petrescu, sub îndrumarea căruia a pictat la Ateneul Român scena Intrării Domnitorului Mihai Viteazul în Alba Iulia.

Ediția a II-a a acestei cărți, față de prima ediție, a fost îmbunătățită, adăugându-i-se fotografii și fapte din viața și activitatea Părintelui Arsenie Boca, rezultate în urma muncii de cercetare și necunoscute până în prezent.”  (autorul – Florin Dutu, iunie 2016)

5 Comments »

Noua aparitie editoriala de importanta istorica: 9 autobiografii teologice din arhivele Serviciilor Secrete – cu un studiu introductiv de Florin Duțu

Teologul si ciberneticianul Florin Dutu, un pasionat si consecvent al lucrului in arhivele CNSAS de peste trei ani de zile, a editat de foarte curand (martie 2016) o lucrare la fel de inedita ca si precedentele cu care ne-a bucurat (cititi aici), cuprinzand autobiografiile unor teologi romani de anvergura care au patimit pentru credinta in perioada bolsevica – comunista. Prin click pe imaginea copertii cartii de mai jos, puteti accesa site-ul Editurii Floare Alba de Colt – pentru informatii suplimentare.

Flrojn Dutu 2016_n

 

Cuprinsul cartii

9 autobiografii teologice din arhivele Serviciilor Secrete (studiu introductiv de Florin Duțu)
Nichifor CRAINIC (1889-1972)
Dumitru STĂNILOAE (1903-1993)
Arsenie BOCA (1910-1989)
Liviu STAN (1910-1973)
Spiridon CÂNDEA (1902-1990)
Constantin GRIGORESCU de la Biserica Boteanu
Emilian VASILESCU (1904-1985)
Ioan G. COMAN (1902-1987)
Ene BRANIŞTE (1913-1984)
Bibliografie

AUTOR: (coord.) Florin Duțu
TITLU: Autobiografii ale teologilor români ortodocşi în dosarele Securităţii
EDITURA: Floare Albă de Colț
Format: 13×20 cm
Pagini: 144
ISBN 978-606-93528-5-4

 

Inserez un mic extras din prezentarea cartii, postata de Florin Dutu pe contul de Facebook al editurii, cu referire la  un paragraf din autobiografia Parintelui Spiridon Candea (o personalitate extrem de putin cunoscuta!), care, dupa expulzarea din Manastirea Prislop (in mai 1959) si din monahism a Parintelui Arsenie Boca, i-a propus acestuia sa picteze biserica din satul Bogata Olteana – jud. Brasov (cititi si vizionati aici).

În toamna anului 1940, venind Antonescu cu legionarii la putere, am fost propus fără ştirea mea să fiu numit prefect la Sibiu. Când am aflat acest lucru, am protestat vehement şi am refuzat să accept. Motivele: nu eram legionar, nu eram nici om de-al lui Antonescu şi nu voiam să intru activ în acea politică. Cunosc acest refuz Mitropolitul N. Bălan, prof. Liviu Stan şi consilierul Alex Popa. După câteva săptămâni de la acest refuz, am fost chemat de către Mitropolitul Nicolae Bălan care mi-a adus la cunoştinţă că sunt numit conducător al legionarilor din jud. Sibiu, pentru educaţia lor religioasă-morală. Educaţia lor politică şi instrucţia paramilitară vor face-o prefectul jud. Dr. Ioan Flesariu şi Dr. Nistor Chioreanu. Mi s-a arătat din partea I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, că nu motive de ordin politic legionar au dus la această numire, ci interese superioare de ordin bisericesc şi cultural cer acest lucru. În noile împrejurări de viaţă Biserica trebuie să colaboreze cu Statul, iar venirea Universităţii din Cluj la Sibiu pretinde ca un om cu pregătire superioară, un profesor din învăţământul superior să fie în Sibiu, care să facă legătura între Biserică, Universitate şi Mişcarea Legionară.” (Pr. Spiridon CÂNDEA, profesor de Liturgică)

 

Leave a comment »

In pregatire: o lucrare biografica despre Parintele marturisitor Dimitrie Bejan

Ciberneticianul si teologul Florin Dutu pregateste o noua aparitie editoriala de exceptie. In urma cercetarilor in arhivele CNSAS a adunat si organizat materialul care va reconstitui periplul unei vieti de mare marturisitor crestin – cea a Preotului militar Dimitrie Bejan, asa cum se regaseste in arhivele securitatii.

Ioan Ianolide il caracteriza sintetic, la mijlocul anilor 1980, pe Parintele Bejan, astfel: “Un erou, un vulcan de credinţă, un munte de caracter. A fost preot militar pe frontul de Răsărit. Şi-a început lupta cu ateismul în lagărele de soldaţi români din U.R.S.S., când a refuzat să intre în divizia Tudor Vladimirescu, formată din românii care acceptaseră reeducarea cu scopul de a reveni în ţară. În 1948 a fost trimis spre judecare la Bucureşti. A trecut prin mai multe închisori din ţară. După eliberare, a continuat să fie urmărit, persecutat şi torturat.“( extras din cartea lui  Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă“, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 330).

dimitrie-bejan-in-arestul-securitatii

Preotul Dimitrie Bejan in arestul securitatii (cca. 1948) – sursa fotografiei: aici (cu multumiri!)

Dupa cum se cunoaste, Parintele Dimitrie Bejan a fost vizitat si intervievat in casuta sa de la Harlau cel putin o data, si anume in decembrie 1993, filmarea si dialogul fiind purtate de Parintele Serafim Joanta (pe atunci proaspat ales Mitropolit al Gemaniei si Europei de Nord). Am regasit in arhiva fotografica a portalului “Fericiti cei prigoniti” si fotografia de dedesubt, in care ii recunoastem pe Parintele Dimitrie Bejan (al doilea din stanga), alaturi de Parintele Serafim Joanta (in dreapta sa) si de Parintele Rafail Noica (in stanga doamnei din fotografie). Posibil ca fotografia este realizata chiar in perioada acelei vizite din decembrie 1993.

P Dim Bejan

Parintele Dimitrie Bejan si vizitatorii sai de la Harlau, din decembrie 1993: intre ei, Parintele Rafail Noica si Parintele Serafim Joanta  (sursa fotografiei – aici, cu multumiri!)

Un alt element semnificativ apare pe fotografia mormantului Parintelui Bejan (fotografia de mai jos – preluata, cu multumiri, de pe acelasi portal Fericiti cei prigoniti), care are inscriptionate pe cruce cateva versuri ale poeziei profesorului Nichifor Crainic, “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – poezie compusa de academician in temnita Aiudului… (audiati-o aici, in recitarea Profesorului Crainic insusi!)

P Dim Bejan mormant

La sfarsitul lunii octombrie 2015, portalul MARTURISTORII prezenta in premiera stirea conform careia teologul Florin Dutu pregateste volumul biografic despre Parintele Dimitrie Bejan. Date si cateva fotografii din dosarele de securitate se gasesc in articolul citat:  INEDIT. Părintele Dimitrie Bejan urmărit de Securitate. FOTOGRAFII cu obiectivul „Bujor Sandu” şi amintiri din închisoare cu Nichifor Crainic şi despre Părintele Arsenie Boca

Leave a comment »

Pasi in demersul pentru canonizarea Parintelui Arsenie Boca: respingerea contra-argumentelor

DSC05116

In cele doua editii ale lucrarii ‘ „Şi cărţile au fost deschise” (Apocalipsă 20, 12). Părintele Arsenie BOCA (1910-1989) – o biografie ‘ (Bucureşti, Editura Floare Albă de Colţ, 2013 si respectiv 2015), autorul, teologul si ciberneticianul Florin Dutu a fost primul care a raspuns in scris, oficial, cu argumente limpezi, acuzelor aduse comportamentului Parintelui Arsenie de catre cei manati fie de invidie duhovniceasca, fie de nestiinta sau de reavointa, cu privire la diversele aspecte considerate neconforme cu dogma si trairea ortodoxa, din viata si purtarea sa (in capitolul de Concluzii al cartii, analizand “erorile care alatuiesc un model de strambare a adevarului”).

De foarte curand preotul Mihai-Andrei Aldea a raspuns si domnia sa in scris in aceeasi directie, publicand materialul cu titlul “Lămuriri asupra controverselor legate de Părintele Arsenie Boca” – in numarul  41 (noiembrie 2015) al revistei Atitudini – de la Manastirea Petru Voda (disponibil si online, pe site-ul publicatiei), in care a analizat si contra-argumentat un numar de 13 acuze care sunt cel mai des intalnite in suspiciunile si atacurile aduse staturii duhovnicesti a Sfantului Ardealului.

Intr-un anunt oficial datat la 26 noiembrie 2015, ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA (AFDPR) a anuntat ca pana la 15 decembrie  “va solicita în scris, o audienţă la Preafericitul Patriarh Daniel, pentru a discuta despre canonizarea unor martiri ai temniţelor comuniste“, intre care din nou,  cel mai probabil, si despre canonizarea Parintelui Arsenie.  Intrucat la scrisoarea nr. 71 din 25 septembrie 2014, in care AFDPR cerea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane initierea demersurilor intru canonizare, Cancelaria Sfantului Sinod a raspuns la 18 noiembrie 2014 printr-o scrisoare (legatura-aici) enuntand ca scrisoarea de sustinere a AFDPR “va ramane in evidenta Sfantului Sinod pentru completarea dosarului de canonizare a ieromonahului Arsenie Boca, atunci cand vor fi intrunite conditiile specifice”, AFDPR a considerat necesar sa readuca in discutie problema, inclusiv in contextul in care de curand anul 2017 a fost declarat de catre Sfântul Sinod și ca an “al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”.

Daca adaugam si recentul interviu al Parintelui Nicolae Bordasiu, preot paroh (actualmente pensionar) al Bisericii Sf. Silvestru din Bucuresti, care a vietuit alaturi de Parintele Arsenie Boca sub acelasi acoperis in perioada anilor 1965-1968, si care aduce marturie vie si de prima mana asupra cinstei, curatiei si duhovniciei nefatarnice a Sfantului Ardealului pentru perioada vieturii sale extra-manastiresti, avem in continuare nadejde!

CINSTE LOR!

UPDATE 1 decembrie 2015: Manastirea Petru Voda va contribui la aducerea la lumina a marturiilor privind vietuirea si credinta Parintelui Arsenie Boca. In sirul marturiilor, prima aparuta are tema “Părintele Justin despre pictura Părintelui Arsenie Boca” din care extragem doar introducerea (a se citi integral in link-ul mentionat).

“Cu ani în urmă câţiva dintre noi l-am întrebat pe Părintele Justin despre Părintele Arsenie Boca câteva lucruri care ne nedumereau. Nu am fost singurii, multă lume a întrebat şi a primit răspuns după puterea fiecăruia. În deliberările pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca au apărut foarte multe mărturii, atît despre lucrările dumnezeieşti săvîrşite în vieţile oamenilor prin credinţa sa, cît şi contestări înverşunate. Mănăstirea noastră nu are o opinie unilaterală despre un subiect atît de complex precum viaţa, personalitatea şi activitatea Părintelui Arsenie Boca, însă ne vom aduce, încet încet, şi noi contribuţia de mărturii, în măsura în care ne va lumina Dumnezeu. Deocamdată însă nu ne exprimăm nicidecum opiniile şi mărturiile noastre personale, ci numai ceea ce ne-a răspuns Părintele Justin. Răspunsurile Cuvioşiei Sale sunt în număr mare, date multora dintre ucenicii şi ucenicele sale. Redăm doar cîteva, pentru început…” (continuarea, aici)

 

1 Comment »

Nichifor Crainic adus la lumina: doua manuscrise editate princeps de teologul Florin Dutu

De cateva zile teologul si ciberneticianul economist Florin Dutu a publicat in editie princeps doua manuscrise  ale marelui teolog gandirist, profesorul Nichifor Crainic, continuand in acest fel seria aducerii la lumina a lucrarii si vietii marelui carturar crestin.

Despre el, mitropolitul Ardealului Nicolae Balan afirma in luna mai a anului 1940 (in revista “Gandirea”, nr. 4 din 1940, in articolul cu titlul “Nichifor Crainic si timpul nostru”) : “După războiu, din mijlocul generaţiei noastre s’a ridicat ca purtătorul de cuvânt al tradiţei neamului pentru vremurile de azi, Nichifor Crainic. El a înălţat această tradiţie într’o nouă lumină. Sinteza de totdeauna între tradiţionalism şi ortodoxie a fost văzută de puternicul lui spirit de aprofundare, într’o forma atât de desăvârşită cum nu s’a mai văzut până la el.”

Aplecarea spre lucrul in arhive si cu manuscrise a lui Florin Dutu  l-a condus, in ordine cronologica, la publicarea urmatoarelor lucrari foarte recente, in legatura cu personalitatea si opera profesorului Crainic:

În pribegie fiind (vanat de regimul comunist), Nichifor Crainic avea sa intalneasca in satul Lepindea din Apuseni, în curtea preotului Cornel Dascăl unde si-a aflat la o anume vreme popasul (cca.1946), pe căţelul Gri-Gri. Catelul avea sa devina sursa de inspiratie pentru versurile si gandurile rememorate de Nichifor Crainic mai tarziu, pe care le va strange intr-un manuscris adus azi la lumina de Florin Dutu sub titlul:

Gri-Gri – de Nichifor Crainic

Editura Floare Albă de Colţ, 2015, 32 pagini

Coperta Gri Gri

“Un câine costeliv şi de pripas,

S-a aciuat în umbra mea fugară;

Umblăm în pas şi stă când fac popas,

Două jigodii roase de ocară.

Clădit din jale şi tăcere caldă,

În suflet mi se uită lăcrimos

Ce duh şi din ce ţară tristă scaldă

Muţenia din ochiul lui frumos?

Hai câine, iar şi iar la drum furiş,

Lumina Celui Sfânt ne va conduce,

Şi umbra mea şi-a ta de-a curmeziş

Târând pe zări aceeaşi neagră cruce”.

***

O a doua scriere in editie princeps nou aparuta este:

Sfântul Nicodim și Mănăstirea Tismana. Amintiri din Oltenia – de Nichifor Crainic

Editura Floare Albă de Colț, 2015, 112 pagini

Florin Dutu: “Textele publicate în această carte au fost scrise de academicianul Nichifor Crainic (1889-1972) în perioada comunistă a anilor ’60, când a putut să călătorească şi să revadă frumuseţile ţării, după cei cincisprezece ani de închisoare (1947-1962). O parte dintre acestea au fost publicate în revista Glasul Patriei, singurul loc unde avea voie să publice. Alţi colaboratori ai revistei au fost: Constantin Noica, George Călinescu, Ion Vinea, Radu Gyr, Şerban Cioculescu, Păstorel Teodoreanu, Pr. Dumitru Stăniloae, Ep. Teoctist etc. Era destinată exclusiv românilor din străinătate.

Cele cuprinse pentru prima oară în prezentul volum au fost extrase direct din manuscrisele sale şi pot fi considerate amintirile sale din Oltenia anilor ʼ60.

La 18 martie 1972, Nichifor Crainic îi scria lui Pamfil Şeicaru, care se stabilise la Madrid (Spania), o scrisoare în care i se plângea de faptul că nu poate să publice nimic în ţară, ci doar la Glasul Patriei, unde era redactor şef de secţie:

Pe mine m-a durut necontenit ruperea prieteniei cu tine. N-aş fi vrut să mor fără să ne îmbrăţişăm măcar sufleteşte… La vârsta ta, ai nevoie ca să te împaci cu ţara. Eu nu-ţi scriu ca să te convertesc fiindcă sunt eu însumi un nedreptăţit în ţara mea unde n-am voie să scriu decât la «Glasul Patriei», iar de scriitorii semidocţi de azi sunt socotit «reacţionar»… (ACNSAS, fond Info., dosar 233726, vol. II, f. 200).‘ ”

Cartea reproduce pe coperta fata icoana Sfantului Nicodim cel Sfintit de la Vodita, Tismana si Prislop, pictata  de Parintele Arsenie Boca si existenta in chilia sa de la Sinaia.

COPERTA SF NICODIMCUPRINSUL CARTII

Nichifor Crainic şi ţara sa (prefaţă de Florin Duţu)

Sfântul NICODIM şi Mănăstirea TISMANA

Cooperativa de FOLCLOR

Prolog OLTEAN

CRAIOVA

UZINA ELECTROPUTERE

TÂRGU-JIU şi CONSTANTIN BRÂNCUŞI

La PEŞTERA MUIERII

Minunile de la PONOARE

De la ROVINARI la MOTRU

Pe ŞES şi pe DEALURI

TURNU-SEVERIN

 

 

2 Comments »