anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

A aparut editia a II-a a biografiei Parintelui Arsenie Boca – de Florin Dutu

DSC07815

Florin Dutu – autorul biografiei Parintelui Arsenie Boca: imagine dintr-o emisiune de la B1 TV, 12 aprilie 2015

Pana in prezent, cea mai documentata biografie a Parintelui Arsenie” (conform afirmatiei Parintelui Daniil Stoenescu – Episcop-loctiitor al Daciei Felix) – a aparut zilele acestea (inceput de noiembrie 2015) in cea de a doua editie, revizuita si adaugita de autorul ei, teologul si economistul cibernetician Florin Dutu.

Prima editie a biografiei, cu tiltul „Şi cărţile au fost deschise” (Apocalipsă 20, 12). Părintele Arsenie Boca (1910-1989) – o biografie. Bucureşti: Editura Floare Albă de Colţ, a  fost publicata in 2013. La doi ani, iata, s-a cerut a aparea a II-a editie. Despre aceasta carte – la publicarea primei editii, Alexandru Valentin Craciun nota (vedeti intreaga referinta, aici):  “Un merit incontestabil al cărţii este contextualizarea istorică, situarea biografiei Părintelui Arsenie în „tăvălugul” marilor curente culturale, sociale, politice, care au însoţit prima jumătate a secolului trecut, culminând, desigur, cu instaurarea comunismului. Dar „munca de detectiv” a lui Florin Duţu are o miză apologetică: aceea de a da un răspuns documentat, detractorilor vechi şi noi ai memoriei Părintelui Arsenie Boca“.

DSC09787

DSC09788

 

 

Alexandru Valentin Craciun, absolvent de filosofie si master in teologie este cunoscut indeosebi in urma debutului sau din revista Lumea Credinţei  din 2007, cand a semnat un articol despre pictura Părintelui Arsenie Boca – in legatura cu identificarea paternitatii celebrei fresce a lui ‘Iisus în Zeghe’ de la Biserica Sfantul Elefterie-Nou de la Bucuresti. In aprilie 2010, A. V. Craciun sustinea intr-un interviu: “Părintele Arsenie continuă să fie un personaj incomod. De ce continuă să fie incomod – nu mă întrebaţi, nu ştiu. Astea sunt reacţiile pe care eu le-am constatat pe teren. Ele oscilau aşa: de la teamă, suspiciune, până la refuz încăpăţânat, adică negare. Deci părintele este şi temut şi contestat în acelaşi timp. De confraţii dânsului vorbesc. Cum mi-am explicat eu chestia asta?.. Din ce-am mai citit despre biografia dânsului, pentru că n-am avut privilegiul să-l cunosc în viaţă, s-a păstrat mentalitatea comunistă foarte mult în Biserică, iar pe de altă parte, prigoana pe care dânsul a suportat-o în tăcere, renumele pe care l-a avut în timpul vieţii, de om căutat de foarte multă lume şi de om văzător cu duhul ş.a.m.d., sunt lucruri care au fost foarte incomode şi pe care Biserica încă nu şi le-a asumat. Dovadă: nu s-a întocmit un dosar de canonizare a părintelui deşi, cu prisosinţă…” (intregul interviu, de citit aici).

Biografia Parintelui Arsenie in cea de a doua editie realizata de Florin Dutu contine si cateva fotografii absolut inedite cu Parintele Arsenie, din 1987, cu doi ani si jumatate inainte de trecerea sa la cele vesnice. Astfel, pe coperta I a cartii (vedeti mai sus), sunt reproduse doua fotografii datand de la 14  aprilie 1987: fotografia cu Parintele vazut din spate a fost realizata in curtea Bisericii din satul Draganescu de langa Bucuresti (unde a pictat incepand din 1967/1968 in tempera intregul interior) , Parintele indreptandu-se spre poarta de iesire din curte si probabil spre a traversa si a ajunge la Casa Parohiala unde gazduia, la Parintele Paroh Savian Bunescu (gardurile se pastreaza si azi in aceeasi forma!). Fotografia ce il infatiseaza din fata este un detaliu, iar imaginea a fost surprinsa in aceeasi zi, in dreptul usii de iesire din biserica in pridvor. In aceasta editie a cartii mai apar pentru intaia data si alte doua fotografii din 1987, de la Draganescu. Cred ca fotografiile din 1987 sunt ultimele realizate inainte de plecarea Dincolo a Parintelui.

Cartea biografica, in a doua editie, este prezenta si la Sibiu, la Targul National de carte si revista religioasa de zilele acestea. De la acelasi targ am aflat ca se asteapta, posibil chiar la ziua de pomenire a Parintelui Arsenie Boca – 28 noiembrie 2015 – 26 de ani de la trecerea in lumea dreptilor, lansarea celui de al III-lea volum al cartiiParintele Arsenie Boca in arhivele securitatii. Opis de documente” – volum realizat si ingrijit de Florian BichirRomeo Petrasciuc si Ramona Toderel.

2 Comments »

Al doilea volum de memorii ale profesorului Nichifor Crainic – reeditat, august 2015.

NC_1Teologul si economistul cibernetician Florin Dutu, cel care s-a preocupat in ultimii doi ani de completarea substantiala a biografiei Parintelui Arsenie Boca (a publicat 5 lucrari pe aceasta tema in mai putin de doi ani), tocmai a finalizat de reeditat si publicat si al doilea volum de memorii ale profesorului Nichifor Crainic, “Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947“. Singura editie anterioara a volumului al II-lea de memorii a aparut in 1996, sub ingrijirea Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti, sub titlul “Pribeag în ţara mea ; Mărturii din închisoare ; Memoriu : Răspuns la actul meu de acuzare . “

In ordine cronologica, despre personalitatea Profesorului Nichifor Crainic, Florin Dutu a mai publicat foarte recent: Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni” (Ed. Floare Alba de Colt, decembrie 2014) si primul volum de Memorii ale Profesorului Crainic, “Zile albe, zile negre. Memorii.” (Ed. Floare Alba de Colt, mai 2015).

CUPRINSUL CARTII Pribeag în ţara mea. Sub mască. Memorii 23 august 1944 – 24 mai 1947″

I.„Iarăşi se tulbură Irodiada… iarăşi cere pe tipsie capul lui Ioan” – Ioan Nichifor Crainic – academicianul prigonit (studiu introductiv de Florin Duțu)

II.Mărturia lui Alexandru Cojan, ginerele lui Nichifor Crainic, despre întâmplările din 1944-1947

III.Pribeag în țara mea – sub mască. Memorii

***

Cuvant de intampinare – de Florin Dutu:

„După sfatul lui Petru Groza, am stat camuflat prin satele ardeleneşti doi ani şi jumătate, crezând, după cuvântul său, că vine amnistia politică. M-am predat la 24 mai 1947. Am făcut contestaţie şi, în noiembrie 1947, mi s-a anulat pedeapsa şi s-a început rejudecarea. Dar în 19 iunie 1948, înainte de terminarea procesului, am fost depus la Aiud.” (Nichifor CRAINIC)

Cartea aceasta este continuarea volumului de memorii „Zile albe, zile negre. Memorii” (Ed. Floare Albă de Colț, 2015) şi cuprinde amintirile din pribegie ale academicianului Nichifor Crainic din perioada 23 august 1944 – 24 mai 1947. Amintirile au fost scrise după cei cincisprezece ani de temniţă (1947-1962), cu speranța că ar putea să și le publice în acei ani (1962-1972). După trecerea în viaţa de dincolo de mormânt (20-21 august 1972), manuscrisul a fost păstrat de fiica sa, Furtuna Ioana, apoi de ginerele său, Alexandru Cojan.
La 23 august 1944 comuniștii au ieșit din ilegalitate și profitand de prezența armatei sovietice au format cadrul legal pentru condamnarea tuturor potențialilor opozanți. Spionii lui Stalin, precum Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko) și Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), au pătruns rapid în Servciul Secret Român (Siguranța), la conducerea căruia vor ajunge după 1948, transformându-l în Securitate. În plus, se spunea că „Ana Pauker, Luca László, Teohari Georgescu, Gheorghiu Dej / Bagă spaima în burgheji”. În acest context Nichifor Crainic a aflat din ziare că este denigrat. La scurt timp a avut loc Procesul Ziariștilor Naționaliști, o „făcătură” de proces, unde comunista Alexandra Sidorovici (soția odiosului Silviu Brucan), a fost acuzator public și l-a condamnat în lipsă pe Crainic la detenție grea pe viață și confiscarea întregii averi (4 iunie 1945; decizie anulată atât în 1947, cât și în 1995). Nichifor Crainic şi-a început sub mască pribegia în Transilvania după ce a obţinut un buletin de identitate fals, sub numele de Ion Vladimir Spânu, negustor de cherestea din Bucovina, eliberat de primarul refugiat la Sibiu din Gălăneşti (Rădăuţi). Şi-a lăsat barbă şi şi-a pus ochelari de sticlă groasă pentru a nu fi recunoscut.
Mai întâi s-a ascuns la Sibiu, apoi la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, ajutat de prietenul său, marele duhovnic Arsenie Boca, să părăsească Sibiul într-un camion ce transporta brânză, scăpând astfel de raziile româno-sovietice. Întâmplarea a fost relatată în această carte. Aventura în Transilvania a continuat-o Nichifor Crainic ascunzându-se în satele din Munții Apuseni (în judeţul Hunedoara: satul Grosuri Deal – comuna Blăjeni; satul Zdrapţi – comuna Crişcior; Comuna Vaţa – în apropierea locurilor natale ale Părintelui Arsenie Boca), apoi în cele de pe Valea Târnavelor din Mureș (în Lepindea – comuna Bahnea, la preotul Cornel Dascăl; în Icland – comuna Ernei, lângă Târgu Mureș, la preotul Matei Morușca, fratele episcopului românilor din America, Policarp Morușca; în satul Cerghid, la preotul Ioan Sămărghițan). Toate întâmplările sunt relatate genial de Nichifor Crainic.
S-a predat la 24 mai 1947. I s-a anulat sentința (nov. 1947) și i s-a rejudecat procesul, dar Petre Pandrea, avocatul său și cumnatul lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost arestat. Crainic a fost aruncat în temnița Aiudului pentru cincisprezece ani, fără sentință judecătorească.”

Nota bio-bibliografica a profesorului Crainic  (autor: Florin Dutu)

Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlaşca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogoşoaia, Bucureşti-Ilfov) – poet, profesor de teologie mistică, ctitor al Filocaliei românești din secolul XX, publicist tangențial politic, ziarist (1916-1918 „Neamul Românesc”; 1918-1920 „Dacia”; 1924-1926 „Cuvântul”; 1926-1928 „Rampa”; 1928-1929 „Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul „Calendarul”; 1936-1938 „Sfarmă-Piatră”; 1938 „Porunca Vremii”; 1962-1968 o serie de reportaje la revista „Glasul Patriei”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literară şi artistică „Gândirea”, unde a grupat scriitori și teologi de seamă ai ţării: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Petrovici, Gib Mihăescu, Dumitru Stăniloae etc.), scriitor creştin ortodox militant, om politic. Distincţii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (5 nov.1940); Premiul Naţional de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare în comuna natală; 1904-1912 Seminarul Central din Bucureşti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminată). Activităţi: 1912-1916 Funcţionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar în Primul Război Mondial; 1923-1926 Director al secţiei culturale la Fundaţia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti; 1940 Preşedinte al Radiodifuziunii Române; 1942-1944 Preşedinte al Societăţii Cinematografice „Filmul românesc”; Demnităţi politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor şi Artelor; 1929 Deputat independent de Vlaşca; 1940 Ministru al Propagandei în Guvernul Gigurtu; 1941 – patru luni Ministru al Propagandei în guvernul Ion Antonescu. Cărţi de poezie: 1906 – a publicat versuri încă din clasa a III-a de seminar în diverse reviste literare; 1916 „Şesuri natale”; 1920 „Darurile Pământului”; 1921 „Privelişti fugare”; 1925 „Cântecele patriei”; 1932 „Ţara de peste veac”; postum, 1990 „Şoim peste prăpastie”, versuri create în temniţele Aiudului, unde a fost închis 15 ani de către „apostolii urii” ai comunismului. Cărți de teologie: Dostoievski și creștinismul rus; Cursuri de mistică ortodoxă și mistică germană; Nostalgia paradisului. Alte volume: Puncte cardinale în haos; Ortodoxie și Etnocrație; Spiritualitatea poeziei românești; Zile albe, zile negre. Memorii 1889-1944.

Leave a comment »

Experienta limita a marelui teolog roman Nichifor Crainic, in legatura cu operatia sa pe creier, suferita in 1942

coperta NCAm citit de curand volumul “Zile albe, zile negre. Memorii“- al uneia dintre cele mai mari personalitati teologice, culturale si politice ale perioadei interbelice – profesorul Nichifor Crainic.  Editia a aparut de curand, la Editura Floare Albă de Colț (Bucuresti, 2015) –  sub ingrijirea teologului Florin Dutu. Este o carte care aduce la lumina pretioase si absolut inedite informatii ale timpului, dar si fragmente de istorie traita pana la radacini, si repovestita, deoarece autorul  a evoluat pornind din mediul simplu taranesc romanesc si a ajuns in mediile elitiste ale vremii, intrand in cercurile cele mai inalte ale puterii din statul roman. Dincolo de – adesea insolitele – rememorari si cronici, am gasit consemnat de profesorul de mistica ortodoxa Nichifor Crainic, un fragment foarte interesant din viata personala despre propria experienta la limita mortii – cu care s-a intalnit in 1942, cand a suferit mai multe interventii chirurgicale extreme la nivelul capului. Cunoscut si drept unul dintre remarcabilii profesori de teologie mistica si mistica germana pe care i-a avut Romania si chiar Europa (despre care Parintele Dumitru Staniloae gasea cu toate ocaziile cele mai reverentioase cuvinte iar Parintele Arsenie Boca avea cea mai adanca stima si condescendenta), marturia sa despre experienta personala a mortii se constituie intr-o valoroasa descriere a ceea ce suntem aici pe pamant…

Primind acordul editorului Florin Dutu (caruia ii multumesc si aici) pentru reproducerea textului, redau mai jos un mic fragment din carte (cu sublinierile mele), cu privire la acest subiect special:

Misticii, aceste bufiniţe agere, care scrutează mai adânc ca oricine străfundul de taină al sufletului, susţin că sufletul constă din trei categorii de puteri: senzaţiile de la periferia lui, care sunt uşile şi ferestrele prin care lumea din afară năvăleşte înlăuntru, facultăţile superioare, inteligenţa, voinţa şi sentimentul, care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte, iar în adânc un sâmbure spiritual necunoscut ce rămâne ascuns înseşi conştiinţei noastre de noi înşine. Acest sâmbure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de conştiinţă, e însăşi esenţa sufletului, străfundul ori sinea lui divină, altceva decât eul psihologic în sens obişnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafaţă. Poate chipul ascuns faţă de care eul psihologic nu e decât o fotografie în raport cu originalul. Sensibilitatea periferică şi facultăţile superioare, care prefac şi centralizează impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creată, pe câtă vreme, susţin misticii, străfundul inefabil al sufletului, esenţa lui luminoasă, sinea lui necunoscută nu vine în contact cu lumea, ci e o putere întoarsă cu faţa spre Dumnezeu. Funcţia ei e să pipăie prin bezna transcedentă şi să dorească legăturile intime dintre fiinţa omenească şi Creatorul ei. Necunoscut nouă în mod obişnuit, acest tentacul al sufletului, întins spre lumea spirituală de dincolo de noi, se revelează în culminaţia rugăciunii, în contemplaţia extatică sau în mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeşte chipul lui Dumnezeu în om.

În această teorie mistică a sufletului, care fără îndoială e mult mai veridică decât concluziile vagi ale psihologiei zise ştiinţifice, mi s-a părut că zăresc, cât de cât, o explicaţie a experienţei mele spirituale din timpul operaţiei. Pentru lumea din afară murisem, adică nu mai aveam senzaţii, reprezentări sau idei în legătură cu ea. Sensibilitatea şi facultăţile mele psihologice încetaseră să mai funcţioneze. Conştiinţa de lume dispăruse. Ceea ce este foarte interesant de reţinut este că eu însumi aveam certitudinea neclintită că am murit, că am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pământească. Şi, totuşi, rămăsese ceva viu în mine de vreme ce eram sigur că am murit. Poate că trupul meu era mort, dar spiritul meu era încă viu. Această conştiinţă postumă, supravieţuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenţa lui întoarsă către lumea cealaltă? Căci având certitudinea că am murit, cum puteam să ştiu mai departe că alunec printr-un întuneric orb, cald şi umed? Ştiam sigur că întunericul acesta, prin care lunecam încet şi uşor, e neantul morţii. Şi îmi ziceam: iată, moartea nu e o grozăvie, cum se crede, ci ceva, pe care l-aş numi chiar plăcut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lină prin această beznă caldă şi umedă. Întunericul s-a făcut din ce în ce mai fierbinte şi mai dogoritor. O nelinişte mare m-a cuprins atunci, o panică, pe care n-o pot spune în cuvinte. De unde vine această dogoare ce înfierbântă întunericul prin care lunec? Simt că mă apropii mereu de ea. Fără îndoială, nu poate veni decât sau din flacăra iadului sau din lumina raiului. O nelinişte mare cât Universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacăra iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osândit pe veci sau voi fi mântuit? Cine poate să mă smulgă din chinul acestei incertitudini? Ştiu că alunec mereu spre această dogoare nevăzută, pe care o simt dincolo de întunericul fierbinte şi mai ştiu că dacă sunt abătut la dreapta sau la stânga, spre rai sau spre iad, sentinţa va fi definitivă şi nu se va mai schimba în veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste două absoluturi mă duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am făcut-o! Neliniştea propriei mele sorţi, nesiguranţa aceasta din bezna morţii îmi dau o groază cutremurătoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omeneşti. Nu mi-a fost dat să văd dogoarea de dincolo de întunericul în care alunecam; am simţit-o numai. Experienţa mea s-a sfârşit în această beznă a incertitudinii. Pesemne, în momentul acela am revenit la viaţa în trup.

Dar această experienţă a panicii transcedente, pe care eu am trăit-o în moarte, seamănă cu un moment pe care misticii îl descriu limpede. E momentul când sufletul extatic, purificat total şi desprins din lumea aceasta, n-a ajuns încă la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat între cer şi pământ, sufletul trece prin noaptea de groază a neantului. I se pare că Dumnezeu l-a părăsit şi constată că e singur în abisul incertitudinii. Această panică a incertitudinii am trăit-o, după ce ştiam sigur că am murit pentru lume.

Nu voi face aici consideraţii asupra sufletului care supravieţuieşte trupului, deşi ar fi tocmai cazul. Am vrut să descriu cât se poate de exact o experienţă, o trăire, care e cea mai puternică din viaţa mea. Liber e oricine, dacă îl interesează, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, această experienţă extraordinară mi-a dat dovada mai mult decât toate teoriile din lume că omul e în esenţă spirit şi că spiritual nu moare niciodată.

Text extras din:  Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii“, Ed. Floare Albă de Colț, Bucuresti, 2015, p. 411-414.

Leave a comment »