anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Parintele Dumitru Staniloae in amintirile acad. Zoe Dumitrescu Busulenga (Maica Benedicta)

La 5 octombrie 1993, acum 21 de ani, trecea la Domnul cel considerat cel mai important teolog al secolului al XX-lea, Dumitru Staniloae.  In cartea “Sa nu pierdem verticala. Interviuri si dialoguri. aparuta la Ed. Nicodim Caligraful a Manastirii Putna in 2013, academiciana Zoe Dumitrecu Busulenga (Maica Benedicta) isi amintea despre Parintele Staniloae, astfel:

p staniloae

Parintele Dumitru Staniloae – desen de Gabriela Mihaita David

Parintele Staniloae, la randul lui, este unul dintre teologii cei mai marcanti ai Ortodoxiei, nu numai romanesti, dar ai secolului al XX-lea. Heiddeger obisnuia sa spuna – fiindca Heiddeger l-a cunoscut la Freiburg – ca e cel mai mare teolog crestin al secolului. Parintele Staniloae era de o modestie, de o smerenie rara! Cand am intrat in casa lui cu Ioan Alexandru credeam ca o sa gasesc o casa de intelectual, si am gasit o casuta, o casuta de tara, cu mobila veche si necajita, cu niste scoarte tocite pe jos… Preoteasa – maica Maria, cum ii spunea el si ii spuneam si noi, – o batranica delicata si blanda ca si el, un rai de liniste. Simteai in jurul lui ca o aura de liniste, avea parul alb de tot, o liniste si o lumina in ochi extraordinare! O bucurie cand te vedea, indiferent cine erai, o bucurie extraordinara ca Sfantul Serafim din Sarov… Vedeti, in oamenii astia, in toti cei despre care am vorbit, era prezenta bucuria intalnirii cu omul! Ma gandesc cateodata la batranetea la care am ajuns si la impasurile psihologice in care ne aflam, unii dintre noi foarte batrani. De ce oare nu se mai poate uita un om cu dragoste astazi? Punem etichete, nu facem decat sa improscam, sa mintim, sa infectam oamenii acestia, ceea ce este si mai grav. Parintele, va spun, era de o blandete nemaipomenita! Ce opera imensa, o biblioteca intreaga umpli cu ea! A tradus singur Filocalia in douasprezece volume, e uluitoare treaba aceasta – caci Filocalia pe care Nicodim a facut-o la Venetia pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea era cam insailata, iar parintelui saracutul i se intorsesera pleoapele, avea niste dureri ingrozitoare… Ne uitam la el cu atata drag, cu atata admiratie! El asa smerit, umilit, ne povestea tot felul de lucruri, suferea de lipsa fetei lui, a Lidiei, si mai cu seama de a nepotelului lui, a lui Dumitras, care erau in Germania.

A trecut putin timp dupa ce ne-am cunoscut, ne-am mai vazut, am mai stat de vorba, ne-am mai luminat mintile, ne mai spuneam unele lucruri, dar cu o modestie si cu o lipsa de ostentatie, cu o lipsa de ingamfare totala. De obicei fiecare cand isi rosteste teoriile are asa un aer de superioritate absoluta… Ei bine, parintele era atat de bland si de sfios cand spunea lucrurile astea! Si la un moment dat maica Maria – sau sora Maria cum ii spuneam uneori – se imbolnaveste foarte grav si el ii spunea: ‘Sora Marie, maica Marie, nu ma parasi, mai stai putin pana termin cartea asta, ca sa plecam amandoi!’ Niste lucruri de mare frumusete! Dar s-a dus si el – i-a ramas opera, fara indoiala, si ucenicii. Parintele Staniloae a facut ucenici. Intre calugari si preoti sunt foarte multi ucenici ai lui. Dogmatica lui e o carte fundamentala, iar Filocalia, nu mai vorbim, este o opera nationala. N-a mai aparut si probabil nici n-o sa mai fie curand alta Filocalie, intr-o traducere atat de frumoasa si de neaosa, de proaspata, fiindca el, ardelean de prin partile Sibiului, avea o vorbire frumoasa cum au ardelenii din acele parti ale Fagarasului. Acolo e un nucleu de forta a expresiei romanesti curate, parca e apa de izvor… Cand mergi la Sambata iti aduci aminte de el. Acolo statea ucenicul lui care l-a ajutat si chiar l-a impins la traducerea Filocaliei, Arsenie Boca, un mare duhovnic, care a fost inchis, chinuit… Parintele Staniloae ii multumeste chiar in primele trei volume ale Filocaliei lui Arsenie, fara de care n-ar fi avut curajul sa inceapa si nici sa editeze, fiindca el se zbatea cu treburile administrative. Era un om de mare omenitate, adica mai mult decat omenie si umanitate, de o cuprindere a dragostei fiintei umane! Avem de invatat de la acesti batrani.

2 Comments »

“Noi nu ştim cum a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare…”

Protcenco -Ecce homo

Icoana “ECCE HOMO” – pictata de Irineu Protcenco (vedeti date despre iconar aici si aici) la Manastirea Sihastria, jud. Neamt, in jurul anilor 1948-1952

“Noi nu ştim cum a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare, nici cum e  Tatăl şi Duhul Sfânt. Nu ştim cu alte cuvinte cum e Dumnezeirea in sine, dar ştim că  Dumnezeirea Fiului după întrupare nu mai e o realitate despărţită de trupul şi de
faţa omenească. Dacă nu ştim cum e Dumnezeirea în sine, ştim că Dumnezeirea Fiului  s’a arătat oamenilor şi ca se va arăta în vecii vecilor prin înfăţişarea reală de om şi  numai prin ea. […] Astfel problema icoanei în creştinism se restrânge la întrebarea: poate fi lisus Hristos, Dumnezeu-omul, redat în imagine picturală? Cu alte cuvinte ar fi putut un
pictor contimporan cu Iisus sau chiar un fotograf, dacă această artă ar fi existat pe  atunci, să-L redea în imagine?
Iconoclaştii afirmau că numai omenirea lui Iisus s’ar fi putut vedea, nu şi Dum­nezeirea Lui. Iar imaginea omenităţii lui Iisus nu poate fi identificată cu imaginea lui  Iisus însuşi, căci în cazul acesta am contopi omenitatea cu Dumnezeirea lui (ceaace înseamnă erezie monofizită), sau L-am considera pe Iisus ca om, despărţit de Iisus ca Dumnezeu (ceeace înseamnă erezie nestoriană). Iconoclaştii însă n’aveau dreptate. Omenitatea lui Iisus nu poate fi nici despăr­ţită de dumnezieirea Lui, nici contopită. Ea cuprinde în mod necesar şi nedespărţit dumnezeirea…” (fragment din scrierea “Consideratiuni in legatura cu sfintele icoane” – de Preot Dumitru Staniloae, in revista Gandirea, anul XXI, nr. 3, martie, 1942)

 

***

Am primit rugamintea, de la Sandrina H., de a posta un apel umanitar din Basarabia: link aici, pe blogul ei!

1 Comment »