“Portretul unei femei care a înfruntat un sistem şi care a intrat în cartea de istorie”

 

Astazi, sambata – 17 octombrie, TVR 2, la ora 16:00, in serialul realizat de doamna Lucia Hossu-Longin, Memorialul Durerii, potretul Elisabetei RIZEA:

“Dintr-o „Istorie a bravilor” nu putea lipsi povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, luptătoare anticomunistă din grupul „Haiducii Muscelului”.

Primul interviu cu această vitează a fost difuzat în septembrie 1992. Filmul i-a adus celebritatea. Mii de oameni au venit în pelerinaj la casa cu nr. 13 din Nucşoara. Scrisori, mesaje, flori, toate adresate „dragă, sfântă şi bună româncă”.

Oricâţi ani vor trece de când n-ai mai revăzut această peliculă document, mereu vei avea sentimentul că ai în faţa ochilor acel colţ din România captivă sub comunism care nu s-a plecat în fata terorii şi a înfruntat cu demnitate, cu suferinţă şi cu sacrificii deşertul roşu. O coloană de rezistenţă a României de azi a fost Elisabeta Rizea.

Sunt fericită că am putut s-o cunosc şi la rându-mi să-i trimit portretul în lume. Pe 6 octombrie, la 12 ani de la dispariţia ei, toţi românii ar fi trebuit să verse o lacrimă.

Urmăriţi, într-o vreme care e clătinată de criza reperelor, .

Vă aştept sâmbătă pe TVR 2!” (text preluat de aici)

Maici de copii, la Manastirea Paltin-Petru Voda: Maica Mariami si copiii de la caminul de acolo

Parintele Justin Parvu si Maica Mariami, Manastirea Petru Voda, 2009

O figura care m-a captivat si m-a urmarit de cand am vazut-o prima oara la Manastirea de maici de la Petru Voda, in 2009, a fost figura Maicii Mariami. Pe chipul ei este multa lumina, si deseori, un zambet inconfundabil, care tot catre lumina inalta interlocutorul. Pe Maica Mariami nu pot spune ca o cunosc, caci am intalnit-o scurt si doar in cateva randuri. Dar in adancul meu am mereu impresia ca e acolo dintotdeauna… In viata de zi cu zi este mereu ocupata, activa, cu responsabilitati din ce in ce mai mari.

Prima oara cand am vazut-o, m-a intampinat in usa casei (caminului) de copii de la manastirea de maici de la Petru Voda – era in octombrie 2009, cand am pasit eu pentru prima oara acolo, ducand cateva daruri si multa curiozitate personala… Era prima oara cand vedeam cu ochii mei ceea ce citisem undeva – ca in incinta unei manastiri functioneaza un asezamant pentru copii, sustinut din fondurile manastiresti si prin devotamentul vietuitoarelor.

S-a intamplat sa aiba uneori vreme pentru un scurt dialog, cand se intampla sa trec pe acolo, iar intr-un rand, cred ca era in 2013, intreband-o daca l-a cunoscut pe Parintele Gheorghe Calciu, mi-a povestit, cu o evlavie adanca, cum l-a cunoscut dumneaei acolo la ei in ograda si ce impact a avut intalnirea cu Sfintia Sa. Traind sub directa ascultare a Parintelui Justin Parvu, si avand deja o suficienta experienta monastica, povestea de Parintele Calciu in asa fel, incat mie imi curgeau lacrimile… Era o trecere a vibratiei de care era incarcata maica, povestind, catre sufletul meu.

Nu stiu ca Maica Mariami sa fi fost intervievata in mod special si nici nu stiu daca in general gaseste ragaz pentru asta (caci la Manastirea Paltin Petru Voda harnicia este intre cele mai insemnate si dragi ascultari). In cartea profesoarei Gratia Lungu Constantineanu – “Parintele Justin Parvu – Ctitor si parinte duhovnicesc“, Ed. Haritina, Iasi, 2009, am gasit totusi publicat un dialog cu Maica Mariami.

Maica Mariami – responsabila casei de copii, asezata intre Parintele Justin Parvu si unul dintre primii sai ucenici, Parintele Ioan Sismanian. In stanga Parintelui Justin este stareta Manastirii Paltin Petru Voda, Maica Justina (imagine de coperta a unui numar din revista ATITUDINI a Fundatiei Parintele Justin Parvu)

De acolo am aflat cate ceva din biografia dumisale dar si despre istoria caminului de copii. Dialogul din carte incepe astfel: “In 2000 aici nu era scoala. Aici era doar vechiul azil de batrani (n.m. in septembrie 2000 s-a stabilit la Petru Voda, venind de la Manastirea Agapia, Maica Mariami). Cand am venit stiu ca eram la o bolnava paralizata cu totul. Imi amintesc ca am facut ascultare mult timp la ea. Dupa aceea, in anul urmator, in 2001, cand nu se terminase cladirea aceasta (n.m. este vorba de actuala cladire a caminului de copii de la Manastirea Paltin), si era numai schele – stateam impreuna cu maicile, cu maica Paraschiva, eram in casa noastra si vedeam ca varuie si se lucreaza  – am intrat si am urcat scarile si am simtit ca aici voi face ascultare. Constructia nu promitea nimic. Se stia ca nu va fi scoala cu profesori, ci un orfelinat, un camin pentru copii saraci. Am urcat scarile, dar nu stiu ce fel de scari am urcat, ca atunci cand am urcat mi s-a parut ca scarile sunt foarte late. Scarile pe care am urcat noi.  Apoi cand am urcat pe 15 septembrie erau inguste si ma gandeam: Unde sunt scarile acelea late pe care am urcat? De multe ori ma gandesc: pe ce scari am urcat atunci? Am avut impresia de largime foarte mare, si cum urcam scarile am avut presimtirea ca voi face ascultare aici. Am si acum biletul pe care ni l-a dat Parintele Justin, in care a desemnat echipa. Dintre maicile numite de Parintele pe biletul acela am mai ramas doar eu cu maica Paraschiva, care facem ascultare aici. Au mai fost maici cu care am inceput si care sunt in obste, dar s-au retras pe diverse motive, ca deh, viata monahala nu se intersecteaza in multe puncte cu lumea copiilor. Si eu in prima luna am avut impresia ca-mi sar din minti. Dupa aceea ceva s-a intamplat, ca nu ma mai deranjau copiii. M-am dus la Parintele si i-am spus: ‘Parinte, cred ca am sa inebunesc.’ ‘Nu, n-ai sa inebunesti!’ Si intr-adevar, nu am inebunit.”

Caminul de copii al Manastirii Paltin Petru Voda are astazi o pagina electronica pe site-ul manastirii – unde se gasesc informatiile necesare. Caminul, cu numele oficial “Centrul social pentru copii ‘Acoperământul Maicii Domnului’ ”  este parte a Fundatiei Justin Parvu (alaturi de “Caminul de batrane Sf. Spiridon”).

Filmul-reportaj de mai jos, care include si interventiile Maicii Mariami, a fost realizat la inceputul anului 2010 de TVR2 (si redat in cadrul emisiunii “Dincolo de harta”), distribuit de APOLOGETICUM si prezinta situatia de acum 5 ani a casei de copii. Situatia actualizata in 2015 se gaseste aici.

Filmul se numeste “Locul unde renaste speranta – Copiii de la manastirea Petru Voda“:

<p><a href=”https://vimeo.com/11339850″>Locul unde renaste speranta – Copiii de la manastirea Petru Voda</a> from <a href=”https://vimeo.com/user1880294″>Apologeticum</a&gt; on <a href=”https://vimeo.com”>Vimeo</a&gt;.</p>

Activitatea social-filantropica a Bisericii Ortodoxe Romane a devenit transparenta si detaliata

Pe site-ul Patriarhiei romane a fost postata foarte recent o harta interactiva a tarii unde au fost inserate toate centrele social-filantropice active din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Romane, cu titulatura, adresa si informatii sintetice (vedeti aici). Dupa numeroasele atacuri din media privitoare la fondurile BOR, raspunsul acesteia a venit si in aceasta forma.
În interiorul graniţelor ţării, în cuprinsul Patriarhiei Române, funcţionează 1 Centru Patriarhal si 6 mitropolii (care subordoneaza arhiepiscopii,  episcopii,  protopopiate, parohii, mănăstiri si schituri), iar pe teritoriul Republicii Moldova activeaza, subordonata tot Patriarhiei Romane, si Mitropolia Basarabiei. Pe teritoriul national sunt active la aceasta data 606 centre sociale/filantropice, iar pe teritoriul Basarabiei sunt 21 de centre active, toate acestea fiind finantate din fondurile bisericii.

 

Organizatia Tinerilor din Sibiu invita la o intalnire la Manastirea de la Sambata, in memoria arhimandritului Teofil Paraian

“Cu ocazia împlinirii a 6 ani de la trecerea în veșnicie a Părintelui Teofil Părăian, în perioada 23-25 octombrie, vom poposi pe meleagurile bucuriei, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde fiecare locșor poartă, încă, zâmbetul părintelui.

Veniți de luați bucurie din izvorul ce curge, neîntrerupt, din Lumină! Părintele Teofil are pentru toți!

Organizatori: Organizaţia Tinerilor din Sibiu, Liga Studenţilor din Timişoara, Liga Studenţilor din Cluj, Liga Studenţilor din Oradea, Asociaţia Tinerii din Ziua de Azi Braşov, Liga Tinerilor Creştin Ortodocşi din Tîrgu-Mureș și Liga Tinerilor din Cugir.” (sursa anuntului, aici)

Ioan Ianolide in cererea de recurs la condamnarea sa din 1959, despre Valeriu Gafencu si trairea crestina in temnitele comuniste…

Sursa fotografiei: partea a III-a a articolului cercetatorului CNSAS Adrian Nicolae Petcu – in Ziarul Lumina

In Ziarul Lumina din aceasta toamna, istoricul si cercetatorul in arhivele CNSAS, – Adrian Nicolae Petcu – publica, in serial, “Mărturii de spiritualitate creștină în temnița comunistă: confesiunea lui Ioan Ianolide“.

Din partea a III-a a serialului, aparuta astazi in ziarul Patriarhiei Romane (integral – de citit aici) preiau mai jos un extras publicat din cererea de recurs la noua condamnare, datata 30 septembrie 1959, a lui Ioan Ianolide  – tulburator expozeu dar si exceptionala caracterizare a modelului crestin de vietuire raspandit intre confratii de suferinta din temnita, de marturisitorul si prietenul sau, Valeriu Gafencu…

„La Tg. Ocna a fost cea mai tragică existență: boală, moarte, temniță și teroarea reeducării. Am ajutat și am discutat cu aceeași dragoste cu evrei, unguri, bulgari, țărăniști, comuniști ori legionari. Am fost pe poziție creștină. Am respectat legile, dar mie nu mi s-au respectat legile și mi-am distrus viața în temniță. Principiile lui Valeriu au caracter strict spiritual, bisericesc-ortodox și nepolitic. Ele se confundă cu înseși principiile structurale ale creștinismului. Cine poate condamna îndemnul spre realizarea unei armonii universale prin dragoste și prin desăvârșirea spirituală a omului? Aceasta reprezintă aceste principii! Am îndemnat și am fost exemplu de legalitate tot timpul. Cer să nu loviți Adevărul și Dreptatea, căci eu pot să mor, dar ele nu. Pentru mine viața nu mai are nici o chemare, căci s-a rupt și ultima legătură ce o păstrăm cu viața, dar vă cer să faceți dreptate. S-au eliberat din temnițe marii criminali, criminalii de război, comandanții legionari și eu continui să fiu deținut și să asist zi de zi cum mor. Sunt înfiorat de trist nu că sufăr și mor, ci pentru ceea ce mi-au oferit mie oamenii pe care i-am iubit, i-am iubit mai mult decât pe mine însumi”.

Medicul Pavel Chirila in conferinta despre bioetica crestina la Sibiu, azi

In aceasta seara, in Aula Magna a Facultatii de Medicina din Sibiu a conferentiat medicul si profesorul Pavel Chirila, la invitatia Organizatiei Tinerilor din Sibiu.

Tema prelegerii a fost “Aspecte ale bioeticii crestine“, iar in deschidere, Prof. univ. dr. Pavel Chirila s-a adresat cu predilectie studentilor medicinisti.

Au fost prezenti in sala, alaturi de nucleul organizatiei gazda, foarte multi tineri studenti ai universitatii sibiene, dar si cateva cadre didactice si auditoriu matur.

Conferinta s-a deschis cu o scurta rugaciune catre Dumnezeu a gazdelor si cu binecuvantarea preoteasca. In preambul gazdele au facut cunoscuta tinerilor o sinteza biografica a medicului si profesorului Pavel Chirila, care de ani buni de zile deja, este si cadru didactic al Facultatii de Teologie din Iasi, sustinand acolo un curs de bioetica crestina, ale carui elemente pivotante au fost prezentate asta-seara la Sibiu in Aula Magna. In deschidere a vorbit si lingvistul si traducatorul Manuel Valeriu, citand dintr-o recent tradusa carte semnata de filosoful Thomas Molnar.

Am retinut cateva aspecte prezentate de dr. Pavel Chirila pe tematica centrala a prelegerii:

“Bioetica laica este limitata de existenta pamanteasca a fiintei umane. Bioetica crestina abordeaza medicul in perspectiva eshatologica, cu constiinta ca sufletul lui evolueaza in vesnicie.”

“Elemente de anatomie spirituala: – Trupul este templu al Duhului sfant; – Sufletul este cineva, nu este ceva; El este perssoana; El da definitia vindecarii integrale; – Inima – este centrul; toate vin spre inima, toate pleaca din inima, toate trec prin inima, toate exista in inima; – Mana – este simbolul lucrarii; – Genunchiul – este simbolul rugaciunii si al privegherii universale; – Sangele – este simbolul vietii biologice si al fraternitatii; – Ochii: “daca nu plangi, plangi pentru aceasta, ca nu poti sa plangi” (Sf. Ioan Scararul);

S-a vorbit apoi despre omul in ceasul mortii, citandu-se pe aceasta tema din Parintele Dumitru Staniloae si Diognet. Atat din Scriptura, cat si din propria sa experienta de la clinicile ridicate prin efort propriu unde sunt ingrijiti in spririt crestin ortodox bolnavii de cancer, Medicul Pavel Chirila a subliniat ca in pragul mortii oamenii experiaza ca “timpul se dilata si spatiul se rarefiaza”.

O parte foarte importanta din prelegere s-a centrat pe conceptul si abordarea mortii cerebrale – cu exemple si explicatii deosebit de argumentate, atat din perspectiva stiintifica cat si crestina. Un alt subiect semnificativ a fost legat de donarea si prelevarea de organe si de transplant. Prelegerea a fost presarata cu citate din Sfintii Parinti, Scriptura, amintiri de ganduri duhovnicesti culese si reimpartasite de la marii duhovnici (si a fost citat Parintele Arsenie Papacioc in cateva randuri).

Prelegerea a durat ceva mai putin de o ora si a fost urmata de raspunsurile la intrebarile din sala si povestirea multor experiente si invataturi proprii – de mare valoare pentru public, asa incat intreaga intalnire a durat aproape trei ore. O foarte interesanta argumentatie s-a adus temei homeopatiei, ca raspuns la una dintre intrebari. La final, un tanar din public a avut initiativa de  a multumi in mod cu totul special Profesorului-medic Pavel Chirila pentru modul sau de abordare si tematica prezentata, el insusi recomandandu-se ca revenit in tara din Occident si remarcand izbitorul contrast dintre abordarile stiintifice vestice si actuala prelegere.

Cateva fotografii din aceasta seara, mai jos (click pe fiecare pentru marire).

UPDATE 21 octombrie 2015: Fotografii si impresii de la intalnirea organizata de ei, de Organizatia Tinerilor din Sibiu, postate pe contul de Facebook al organizatiei, vedeti aici.

Ziarul Lumina: portrete de marturisitori crestini in baza documentelor din arhiva CNSAS – Valeriu Gafencu si Ioan Ianolide

Ziarul Lumina a publicat foarte recent un grup de articole-sinteza alcatuite de istoricul si cercetatorul Adrian Nicolae Petcu, articole ce aduc o serie de lamuriri documentare privind portretul a doi mari marturisitori crestini ai temnitelor comuniste: Valeriu Gafencu si Ioan Ianolide.

Ioan Ianolide lasase in urma scrieri de o uriasa valoare documentara, pe care dragostea si munca grupului monastic de la Manastirea Diaconesti le-a adus la lumina prin publicarea, la Editura Bonifaciu din Bacau, a trei carti nepretuite: ““Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua” (2006),  “Detinutul profet” (2009)  si “Testamentul unui nebun” (2015).

Istoricul Adrian Nicolae Petcu

Iata ca in ultimele sapatmani, Ziarul Lumina, prin aportul documentar al lui Adrian Nicolae Petcu, completeaza informatiile de tip memorialistic din cartile citate prin publicarea unor elemente semnificative extrase de asta data din dosarele existente in arhiva CNSAS. In acest fel, profilul celor doi se desavarseste cu cinste in revista Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Romane.  Seria din Ziarul Lumina se intituleaza “Mărturii de spiritualitate creștină în temnița comunistă”. Primul subtitlu este “Duhovnicul lui Valeriu Gafencu” – articolul a aparut la 30 septembrie 2015  (cititi aici), iar al doilea, este: “Confesiunea lui Ioan Ianolide” – acesta fiind divizat in parti (partea I – publicata la 7 octombrie 2015, partea a II-a la 12 octombrie 2015, si aflata in curs de publicare intr-un numar viitor al revistei, partea a III-a).

Imaginile de mai jos sunt preluate din partea I-a si a II-a a articolelor semnate A.N. Petcu citate mai sus si sunt fotocopii ale unor pagini din procesul verbal de confruntare despre care se face vorbire, dintre detinutul reeducat Nuti Patrascanu si detinutul care a refuzat reeducarea, Ioan Ianolide, confruntare ce a avut loc la 17 aprilie 1959. Valeriu Gafencu si Ioan Ianolide au fost considerati ca elemente de baza din cercul misticilor care se opuneau incercarilor de reeducare orchestrate de Securitate.

Din textul partii a II-a a articolului semnat de Adrian Nicolae Petcu, redau aici (cu multumiri) un scurt paragraf: “În anul 1950, fiind împreună cu legionarul Gafencu Valeriu la Târgu Ocna, acesta mi-a făcut cunoscută starea lui de conștiință în fața morții, pe care el și-a fixat-o într-un număr de aproximativ 36 principii intitulate, sub diferite forme ca: «Principii de viață creștină», «Năzuințe creștine» și «Votul meu». Aceste principii au un caracter exclusiv creștin și ele aveau drept scop integrarea omului creștin-ortodox în învățătura și dogmatica Bisericii creștine. Ele se refereau și la cei care nu sunt creștini și la cei ce sunt mai puțin creștini, în scopul de a-i aduce și pe aceștia pe adevărata linie creștină. (…) Scopul cu care am discutat principii de viață creștină cu cei menționați mai sus a fost cunoașterea de către ei a învățăturii creștine și a mijloacelor de purificare sufletească.”

***

Va invit sa vizionati un interviu din 9 octombrie 2014 de la ADEVARUL LIVE cu tema „Religia e opiu pentru popor!“ Despre prigonirea bisericilor în comunism şi despre „sfinţii închisorilor“ – la care a participat si Adrian Nicolae Petcu.

Asociația Ortodoxia Tinerilor: propunere de intampinare a zilei nationale a Romaniei

Chisinau – Basarabia: vederi aeriene, din drona

Meditatii de toamna ale Parintelui Savatie Bastovoi

Textele de mai jos si fotografiile dupa lucrarile Parintelui Savatie sunt reproduse (cu multumiri!) de aici.

Despre greșeli și ceea ce urmează după ele

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 30 septembrie 2015

Există lucruri irecuperabile. Oamenii sînt recuperabili întotdeauna.

Atunci cînd cineva face o greșeală, de obicei o face din neștire. Greșelile făcute în urma unui conflict de conștiință, nasc un lanț nesfîrșit de alte greșeli, care sfîrșesc într-o înfrîngere totală. Cea mai mare greșeală nu e prima, ci a doua, pentru că ea o întărește pe prima și devine ușa tuturor greșelilor care vor urma.

Greșelile nu se repară. Orice încercare de a repara o greșeală se aseamănă cu încercarea unui copil de a șterge o pată mică de cerneală de pe o foaie albă: pînă la urmă el face o gaură murdară în hîrtie. De altfel, o pată mică de cerneală nu ne împiedică să citim o scrisoare, iar alteori ea poate părea plină de farmec și autenticitate.

Am cunoscut oameni care și-au irosit viața în strădania de a repara o greșeală de tinerețe. A repara, pentru mulți dintre ei, a însemnat a ascunde. Ei au reușit să ascundă atît de bine greșeala tinereții lor, încît au ajuns să o uite cu totul. Un lucru nu l-au putut uita: sentimentul vinovăției. Acest sentiment, care este cel mai greu de pe pămînt, i-a făcut să urască acea faptă ca pe Distrugătorul vieții lor. Dar fapta nu mai era în ei, pentru că ei au ascuns-o. Acum fapta era în ceilalți. Așa au ajuns să urască oamenii, să urască viața, să urască și să se ascundă.

Atunci cînd Dumnezeu a întrebat-o pe Eva dacă a mîncat din pom, Eva a dat vina pe șarpe. Adam a mers și mai departe: el a dat vina pe Eva, dar nu oricum, ci zicînd: ”femeia pe care Tu mi-ai dat-o m-a îndemnat”, adică L-a învinuit pe Dumnezeu de faptul că i-a strecurat un intrus care l-a făcut să nu fie la fel de bun și de corect ca întotdeauna.

Pînă la urmă, ceea ce ne împiedică să devenim mai buni este chiar dorința de a părea mai buni. A părea – iată începutul minciunii.

”Oricine dorește să-și scape sufletul său, îl va pierde și oricine se va lepăda de sine, va trăi”, a zis Hristos. Oricine ține la bunul său nume mai mult decît la adevăr, își va pierde și numele și sufletul, iar cine își va recunoaște vina, va avea un nou prilej de a o lua de la început.

Ce altceva mai vrednic de admirație este pe pămînt, decît omul care nu se teme să o ia de la început? Tot așa, nu este nimic mai jalnic decît omul care adună pămînt în jurul greșelilor sale, fără ca măcar să bage de seamă că se îngroapă și el laolaltă cu ele.

***

Pe cît de indiferent ești la laude, pe atît de tare vei fi la vorbirea de rău

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 30 septembrie 2015

A suferi atunci cînd afli că ai fost vorbit de rău e un lucru normal. Nu e normal să suferi ca și cum asta s-a întîmplat chiar atunci, de parcă tu ai fi fost altul pînă la această veste neplăcută. Sîntem aceiași indiferent de ce vorbește lumea, iar faptele noastre nu se schimbă în funcție de comentariul pe care îl primesc: ele sînt rele sau bune doar în raport cu Dumnezeu.

Sînt foarte mulți oameni care se protejează de vorbirea de rău. Acest fapt le conferă un confort lăuntric. Alții merg mai departe – se înconjoară doar cu oameni care îi laudă. Totuși, dincolo de ceea ce simt și cred ei despre sine, acești oameni rămîn ceea ce sînt, iar faptele lor, care scapă de judecata oamenilor, nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Există și oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, mai bine zis, pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decît să te judeci prin comparație – se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele de care au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.

A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decît a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. ”Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sînt mai expuși pericolelor decît cei vorbiți de rău.

Dacă ați auzi cu cîte laude sînt înconjurați oamenii răi de cei ce mănîncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa sa.

În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sînt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?

Omul se cunoaște după felul cum reacționează la defăimare, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine, care își cunoaște faptele și lucrarea, omul care așteaptă judecata lui Dumnezeu, știind că doar El unul cunoaște totul despre toți, un astfel de om nu se întristează atunci cînd e vorbit de rău, pentru că nici de laude nu se îndulcește.

Oamenii sînt lingușitori din fire, de aceea majoritatea oamenilor trăiesc fără să afle vreodată ce vorbesc despre ei în lipsa lor prietenii și casnicii. Atunci cînd se întîlnesc, toți își zîmbesc și se salută, chiar dacă mai înainte te-au bîrfit. Înclinația spre lingușire și minciună îi face pe oameni să creadă că cei cu care intră în legătură au o părere bună despre ei. Din această cauză noi înșine ajungem să avem o părere prea bună despre noi. Dar cîți ajung să-și piardă cumpătul atunci cînd află că au fost trădați, mințiți, vînduți chiar de cei pe care i-au crezut prieteni. Lucrul acesta nu s-ar întîmpla dacă fiecare dintre noi am judeca decent despre noi înșine, dacă nu am pune un preț prea mare pe propria noastră persoană.

Dacă vrei să știi cît de tare te poate răni vorbirea de rău a altora, vezi cît de mult te încălzesc laudele. Pentru că de laude au parte toți, dar de vorbire de rău doar cei care pot duce.

***

Despre relele aduceri aminte

de Ieromonah Savatie Bastovoi, 2 octombrie 2015

Întrebarea dacă amintirile fac parte din viața noastră, sau nu, e ceva la care m-am gîndit adeseori. Pe deoparte, sîntem făcuți din amintiri: amintirile ne mișcă, amintirile ne opresc. Amintirile bune ne dau curaj, amintirile rele ne opresc să repetăm aceleași greșeli. Pe de altă parte, amintirile sînt ceva ce nu mai există în fapt.

Totul e simplu în privința amintirilor, dacă nu ar fi lucrurile pe care le uităm. Sînt atîtea lucruri pe care le uităm. Pînă la urmă, noi, sau ceva din noi, alegem ce rămîne pentru noi o amintire și ce se dă uitării. Și dacă amintirile noastre se stochează selectiv, atunci ele nu sînt neapărat o parte din făptura noastră, mai bine spus sînt doar niște frînturi, nu întotdeauna cele mai fericite, sau de regulă nefericite.

Poate că amintirile nu înseamnă nimic? Poate sînt doar niște închipuiri hrănite de noi, umflate, crescute, pînă cînd devin mai mari decît noi înșine, decît unii dintre noi, pînă ne înghit cu totul și ne fac și pe noi o parte din trecut, a propriului trecut, a unui trecut neîntreg, fărîmițat, un trecut care există doar în amintiri.

Rugăciunile vechilor asceți, păstrate în rînduielile creștinilor ortodocși pînă în zilele noastre, conțin multe referiri la gîndurile rele, la obiceiurile nepotrivite și la amintiri. În una din rugăciunile de taină citite de preot la Vecernie se cere izbăvire de ”relele aduceri aminte”.

Amintirile sînt văzute ca arme în mîinile demonilor cu care luptă împotriva noastră.

Nu este nimic mai cumplit decît sfîșierea gîndurilor care se pricinuiește unui suflet întristat și neîncrezător în Dumnezeu. Omul chinuit de gînduri poate răbda foame, nesomn și frig, fără ca măcar să bage de seamă. Un om disperat se aruncă în luptă fără nici o reținere, sare de la înălțimi, intră în foc, își pune capăt vieții. Iuda este un om ucis de propriile gînduri.

Totuși, asceții din Pustia Egiptului luau în derîdere atacurile gîndurilor. Pentru ei, amintirile sînt ca păsările care zboară pe cer căutînd să-și facă cuib în inima noastră. Cu alte cuvinte, între noi și amintirile noastre este tot atîta înrudire cît între o pasăre care zboară pe cer și o grămadă de paie.

Dacă oamenii ar fi preocupați de ceea ce trebuie să facă și unde trebuie să ajungă, amintirile ar dispărea din mințile și inimile lor în chip firesc, căci ar fi date afară de preaplinul rîvnei cu care își trăiesc viața.