anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Regina Maria a Romaniei, la 12 octombrie 1926: imbarcarea spre America

La 14 mai 1926 prindea forma un plan cu totul deosebit al Reginei Maria pentru tara ei: planul de a vizita America. In fapt acesta ii fusese sugerat si chiar argumentat insistent de catre doi oameni de incredere ai sai:  de prietena ei, artista dansatoare de origine americana Loie Fuller si de catre generalul Alexandru Averescu. Vizita in America urma sa aduca Romaniei prestigiu si recunoastere, atat de necesare pentru consolidarea ca natie. Fire activa, loiala si dedicata misiunii sale regale, Regina Maria, prin intreaga sa activitate, s-a implicat incontinuu, cu deosebit curaj si consecventa in sustinerea intereselor Romaniei. Anul 1926 debutase insa ca un an extrem greu si dureros pentru familia regala, in primul rand datorita plecarii din tara a printului mostenitor, Carol, si a renuntarii sale la tron, dar si datorita contextului politic al tarii, instabil si macinat de vesnicele lupte intre partide.  In acest context, Regina nu era convinsa ca va primi cu usurinta acceptul Regelui Ferdinand, pentru deplasarea peste ocean. Peste acestea, se suprapunea si debutul bolii regelui, care in prima jumatate a anului a fost mai agresiv. La 12 iunie 1926, regina nota insa in insemnarile sale zilnice, dupa o convorbire avuta cu Maiestatea Sa, ca “planul cu America prinde realmente contur.” La inceputul lunii august deplasarea era deja confirmata. Asa incat, in seara zilei de 2 septembrie 1926 sosea la Sinaia Loie Fuller – pentru realizarea concreta a etapelor calatoriei si a angajamentelor americane (SUA si Canada).

Regina Maria nota: “… Loie a sosit prima, o Loie epuizata si zeloasa, plina de vesti minunate si planuri extraordinare pentru turneul nostru american. Este prodigios, absolut deosebit tot ceea ce a facut ea. De neimaginat. Dupa cum am spus intotdeauna, te surprind cunostintele, munca, devotamentul si talentul organizatoric de care da dovada aceasta doamna in varsta cu aspect ciudat. Pe drept cuvant, Dumnezeu ne-a adus impreuna in tineretea noastra intr-un anumit scop. Increderea pe care o avem una in cealalta nu s-a schimbat niciodata si din aceasta cauza am putut realiza lucruri importante.”

Regina Maria va pleca in turneul sau american insotita de doi dintre copiii ei: Principele Nicolae (atunci in varsta de 23 de ani) si Principesa Ileana (de 17 ani). Data imbarcarii spre America a fost 12 octombrie, iar vasul a fost Leviathan.

marie-leviathan

Inainte de plecarea din Franta cu vasul Leviathan, spre America: Regina Maria (centru), copiii ei insotitori – prințul Nicolae (in dreapta ei) și Principesa Ileana (in stanga ei); alaturi – stanga, doamna Woodrow Wilson, vaduva fostului președinte american (photo – courtesy of Tom Kinter)

Cronologia vizitelor in diversele locuri din SUA si Canada ale reginei (multe dintre ele la cel mai inalt nivel), din perioada 18 octombrie 1926 (cand debarcat la New York) si pana la plecarea din 24 noiembrie 1926 (imbarcarea pe vasul Berengaria catre Europa) este redata succint aici (si cu fotografii).

Legat de data de 12 octombrie, ziua plecarii cu vasul Leviathan din Cherbourg (Franta), regina nota in jurnalul sau urmatoarele (conform volumului al VIII-lea din “Insemnari zilnice“, Ed. Polirom, Iasi, 2013):

La Cherbourg, primire oficiala: amiralul american si cel francez si oameni deosebit de placuti, angajati ai liniei navale americane cu care plecam. Vremea era ploioasa si cu vant. Am participat, solemn, la ceaiul aranjat foarte frumos pe chei. Flori, imnul national, etc. A mai durat inca o ora cel putin pana am plecat ca sa ne imbarcam pe Leviathan, asa ca am avut timp sa scriu ultimele cateva scrisori si telegrame. In cele din urma, cam pe la ora 7, am fost dusi sa ne imbarcam pe gigantul care ne astepta, pornind in noapte cu mii de lumini, ca un oras fantastic. Am fost primiti de amiralul care comanda vaporul si de un echipaj extraordinar, care era aliniat pe doua randuri. Am trecut printre ei pe fondul sonor al imnului romanesc. A fost frumos si impresionant. Toate covoarele erau de un rosu-aprins. Leviathanul arata exact ca un oras plutitor. Am fost condusi in apartamentul oficial, care este la fel de elegant ca un apartament de hotel luxos, totul e desavarsit si functional, personalul, extrem de amabil si instruit corespunzator. Parca era un vis frumos. Vasul este imens, uluitor. […] Eu, Niki si Ileana impartim apartamentul oficial, trei cabine mari, frumoase, care dau in salon, fiecare cu baie separata. Patul meu este imens si foarte confortabil. Dincolo de emotii, gandul imi zboara la toti cei pe care i-am lasat in urma.

Costurile deplasarii pentru ea si familie, regina le-a acoperit din banii proprii, respectiv cei obtinuti in urma scrierii si publicarii a numeroase articole in ziarele americane, in lunile anterioare turneului. In America a avut intalniri cu personalitati marcante ale industriei, politicii si armatei americane, iar in unele locuri a fost invitata sa tina mici discursuri despre Romania si viziunea casei regale asupra viitorului tarii. (pentru cei interesati, o carte completa asupra turneului este “Regina Maria si America” – de Adrian Silvan Ionescu, Ed. Noi Media Print, 2009).

Leave a comment »

Moartea, o revelatie in trepte – ganduri ale Parintelui Rafail Noica

Eram copil si, fara multa educatie duhovniceasca, amestecam libertatea, asa cum o intelegeam noi pe pamant – adica libertatea de expresie, putinta de a face tot ce vrei,  de a voiaja – cu libertatea in duh, rugaciunea si viata bisericeasca. Dar, de mic copil era ceva in mine care ma atragea catre cele duhovnicesti si cred ca – numai bunul Dumnezeu stie de unde incep toate – drumul vietii mele are legatura cu un moment al copilariei, de care imi amintesc. Nu stiu cum a inceput, dar tin minte ca aveam la un moment dat sentimentul mortii, un sentiment asa, vag. Cineva imi vorbise despre aceasta, probabil mama, si-mi amintesc ca aveam oroare de moarte, cum avem toti. Si ma intrebam: ‘Daca ne nastem, de ce trebuie sa murim?’ Neavand educatie duhovniceasca, nu stiam atunci (lucrul acesta l-am flat mai tarziu) ca nu Dumnezeu a facut moartea si ca moartea este boala omului, dusmanul omului. Si incercam si eu sa ma mangai, asa cum faceau si semenii mei, ca toate mor, ca asa e facuta lumea, ca si animalele, frunzele si florile au un sfarsit, si, deci, de ce nu si eu?”

DSC08860

“As vrea sa va indemn pe toti sa vedeti ceea ce este launtric si esential, fiindca odata ajuns la asta, omul nu poate muri. Si acestea sunt cuvintele pe care Parintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales in ultimii patru ani. Pentru om nu exista moarte si, in clipele cele mai tragice ale vietii, ori in ce fel ar fi tragice, o mare mangaiere este credinta ca omul nu poate muri. Marea mangaiere este sa stii ca toate valurile vietii sunt provizorii. Fata de vremea in care simteam tragedia aceasta de a inchide ochii la toata frumusetea lumii, acum din ce in ce mai mult vad ca frumusetea aceasta nu este decat un simbol al realitatii ultime. Deci, viata de acum o vad intr-un aspect dublu. Un aspect caruia i-as zice functional. De exemplu: mancarea, bautura si toate lucrurile care te tin in viata au doar o functiune. Chiar lucrurile care ne imbata cu frumusetea si cu tot felul de atrageri sunt functionale. Fara ele, intr-o oarecare masura, murim sau scadem in viata. Exista insa si un aspect simbolic, care tradeaza ceva din vesnicie. Si simtirea omului se agata de un simbol ca si cum ar fi realitate. Biserica, Maica noastra, ne naste intru vesnicie, aratandu-ne ca trebuie sa ne dezlipim de acestea, pentru ca ele nu sunt decat niste dezvaluiri intr-o forma foarte redusa a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi si la inima omului nu a putut intra, adica cele pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru cei ce-L iubesc.”

Extrase din cartea “Celalalt Noica”, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1994.

2 Comments »

O meditatie a Parintelui Arsenie Boca, de acum 64 de ani

image28

Parintele Arsenie Boca – desen de Gabriela Mihaita David

In aceeasi zi a calendarului ca si azi, la 9 octombrie, insa in 1949, la Manastirea Prislop, Parintele Arsenie Boca nota:

“OSANDIREA IERTARII…

Unul dintre marile pacate ale fariseilor.

Fariseul – dreptul dupa parerea sa – osandea in cugetul sau pe pacatoasa – nu pacatul.

Iisus – dreptul dupa adevar – ierta pacatoasa, fiindca singura se osandea de pacatele sale.

Osandirea din ochii fariseului interzicea pocainta femeii. Dupa fariseu, dupa punctul de vedere fariseic, nu exista convertire. Poate ca si de aceea a lepadat Iisus ‘dreptatea’ mioapa a fariseilor. Dar osandirea cade in propria sa sentinta: fiindca ea interzice iertarea, atrage asupra-si aceasta interzicere. Osandirea nu are indreptare. Ricoseaza in ea chiar si tactica divina, caci fariseul osandi iertarea, pe care o dadea Iisus femeii; adica osandea pe Dumnezeu Insusi pentru ca ierta. Cine stie, poate ca la farisei s-a gandit Iisus cand a zis ca vor fi judecati cu judecata cu care judeca.

Fariseul era solipsistul vremii sale, care se credea pana si criteriul lui Dumnezeu. Ce trufie groaznica gasesti la cate unii ‘drepti’. Nu in zadar a zis Iisus, ca mai mare bucurie se face in cer pentru un Pacatos care se intoarce, decat pentru 99 de ‘drepti’. Nu in zadar se zice ca cea mai primejduita este mantuirea sfantului. De aceea Dumnezeu le ascunde constiinta de sine a sfinteniei. Sfintii sunt fara sa stie ca sunt. Acestia tin mortis ca-s pacatosi.

(din cartea “Cuvinte vii“, Deva, 2006)

6 Comments »

Eminescu despre Basarabia, in ziarul “Timpul” – ianuarie 1878…

La 25 ianuarie 1878, in ziarul “Timpul” (a carui redactie se afla in Palatul Dacia de pe Calea Victoriei din Bucuresti  – foto mai jos cu cladirea actuala, unde la etajul I se gasea redactia jurnalului), Mihai Eminescu semna un articol despre problema Basarabiei – al carui continut are actualitate perena. Reproduc mai jos textul jurnalistic eminescian din “Opera completa“.

DSC00469

Cladirea Palatului Dacia, unde la primul etaj a functionat redactia ziarului “Timpul” pe vremea cand Eminescu era redactor la jurnal

DSC00468

În sfîrşit vedem limpede. Generalul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu ştiu căror petice de pămînt de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburînd ca pleava în vînt asigurările unei convenţii a cărei iscălituri sînt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvînt se credea în drept să se întemeieze.

Şi ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sînt o condiţie de existenţă mai mult decît poate pentru noi? După cît auzim, ea nu are nimic de zis daca i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de Jos.

Dar cum să se asigure această neutralitate? Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se scriu astăzi pentru ca să fie călcate de-a doua zi.

Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pămînt din pămîntul nostru? Pe cuvîntul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr !

Şi pe ce se-ntemeiază acest point d’hon[n]eur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de Bucureşti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării în Rusia şi trupele ruseşti se-ntorceau în marş forţat, în ruptul capului, luînd faţa pămîntului românesc pe tălpile lor.

Cine i-a văzut întorcîndu-se, căzînd pe drumurile ţării de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu putea crede că peste curînd succesele acelei armii aveau a-i cîştiga o provincie. Se ştie că diplomaţia engleză, împreună cu vînzarea beiului grec Moruzi, a fost cauza cesiunii Basarabiei.

Beiul grec şi-au pierdut capul. Anglia e pedepsită abia astăzi. Şi cînd Moldova au căpătat îndărăt o parte din pămîntul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei şi acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi ceea ce pe nedrept ni se luase?

Căci prin ce păcătuise Ţările româneşti Rusiei? Nu le-am hrănit într-atîtea rînduri oştirile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?

Pe cîtă vreme presa rusească comitea necuviinţa — căci altfel n-o putem numi — de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atîta vreme am ignorat glasul unei prese care ştiam prea bine că n-are nici o însemnătate şi este liberă a se ocupa în mod platonic de toate cestiunile pe cari le permite poliţia de a fi discutate, fără de a-i creşte cuiva prin aceasta peri albi.

Dar astăzi nu mai este presa rusească care vorbeşte, ci guvernul, care acolo este tot.

Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi cîteva zeci de milioane cheltuieli de război, ani ajutat pe ,,mandatarul Europei” în îndeplinirea sacrei sale misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu pagubă, tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinţii?

Pînă acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privinţă. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sînt prea vechi şi prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvînt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe cînd Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pămînt drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi pînă în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mîntuire într-adevăr.

Cuvîntul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.

Într-unul din numerii trecuţi am înregistrat zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenţiei încheiate. Cerem lămurire guvernului. Convenţia nu trebuie să rămîie literă moartă şi orice trecere peste ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimănui a fi stăpîn în casa noastră decît în marginele în care noi îi dăm ospeţie. Daca naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Dar toate acestea sînt consideraţiuni făcute faţă cu o eventualitate asupra căreia stăruim a fi în îndoială.

Oricît de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare, a trebuit însă să se încredinţeze că în zadar a făcut-o.

Mai departe nu va merge !

Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliat; atît însă şi numai atît. Voim să păstrăm bune relaţiuni cu vecinii.

Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dînsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.

Leave a comment »

Familia regala a Romaniei, in Basarabia: o vizita “istorica”, dupa 73 de ani de lipsa

In iarna anului 1940, de sarbatoarea Bobotezei, regele de atunci al Romaniei Mari, Carol al II-lea, insotit de fiul sau (viitorul rege) Mihai, facea ultima vizita in acea parte a Romaniei, la Chisinau, de dinainte de pierderea Basarabiei. Filmul acelui eveniment este redat mai jos:

Cu ani in urma, in 1918, Regii Ferdinand si Maria, sarbatoreau refacerea Romaniei Mari, dupa ani grei de razboi si dupa un remarcabil succes diplomatic – datorat, cu deosebire, reginei.

In 1920, Regina Maria facea o vizita la Chisinau, surprinsa admirabil de eseistul, istoricul literar, cronicarul și folcloristul Ovidiu Papadima (1909-1996). El publica, in seria noua a revistei “Gandirea“, in 1993 (no. 5/1993 al revistei) o minunata amintire a sa despre intalnirea cu Regina Maria la Chisinau, imediat dupa alipirea Basarabiei la Romania, copil fiind. Autorul avea 10 ani la vremea intamplarii, si ajunsese, alaturi de familie, sa locuiasca in Basarabia, unde era o acuta nevoie de profesori si invatatori romani ( tatal sau fusese detasat acolo, ca profesor la seminarul eparhial si la inca un seminar din Chisinau). Baiatul a fost primit ca elev (in clasa a III-a) la scoala primara a Societatii Ortodoxe a femeilor Romane, societate care avea ca presedinta de onoare pe Regina Maria si ca presedinta activa pe Alexandrina Cantacuzino. “Sotii Mircea erau dintre invatatorii care venisera de dincolo de Prut , ca sa faca apostolat in Basarabia. Erau pedagogi excelenti, cu o inima romaneasca cat tara de mare. Eu incepusem sa scriu poezii, inca din luna ianuarie a anului 1917. […] La Chisinau, suvoiul poeziei mi se largeste, mai ales sub influenta lui Alecsandri. […]. Astfel se face ca la examenul final al scolii primare si la serbarea de incheiere, sotii Mircea au decis sa recit din poeziile mele. M-am executat cum am putut mai bine. La sfarsit, ma trezesc ca vine invatatorul si ma cheama in cancelaria profesorilor. Acolo ma astepta Regina Maria. N-aveam, la varsta aceea, nici un pic de simt arheologic, asa ca n-am notat nimic din senzationala mea intalnire din cancelaria scolii. Dupa cat mi-aduc aminte, ea a decurs cam asa. Regina mi-a laudat, cu multa gingasie, poeziile. Apoi a rostit o intrebare pe care astazi as grava-o in aur: ‘Ovidiule, stii ca si eu sunt scriitoare?’ Intrebarea putea sa ma uluiasca, dar n-a fost asa. Devoratorul de carti din mine a irupt pe nerasuflate: ‘Stiu Majestate. Am citit ‘Crinul vietii’, ‘Povestea unei inimi’, ‘Povestea unui dor’, ‘O poveste de la Sf. Munte’… Emotionata, uluita de faptul de a fi descoperit tocmai in Basarabia, atat de curand revenita in tara romaneasca, un copil care i-a citit cartile, Regina Maria n-a putut rosti nici un  cuvant. S-a aplecat si m-a sarutat pe frunte. Invatatorul meu, tot asa, neputand sa rosteasca o singura vorba, m-a luat de mana si m-a dus in clasa.

In aceste zile, respectiv in perioada 7-10 octombrie 2013, dupa 73 de ani de instrainare, familia regala a Romaniei, reprezentata de Principesa Margareta si Principele Radu, revin in Republica Moldova, pentru o vizita oficiala al carei program este public. Dupa aterizarea la Chisinau din aceasta dupa-amiaza, momentul de sosire, emotionant, a fost surprins si filmic de presa din Basarabia:

Leave a comment »

Regasire la manastirea de maici Paltin – Petru Voda

DSC02136Din timp in timp, sufletul meu gaseste ragaz de inchinare si de trecere prin Petru Voda, de cand acolo am intalnit un sfant in viata. Acum, sfantul acela a trecut la Domnul, dar tot ce a lasat in urma e numai bucurie, lumina, nadejde. Parintele Justin Parvu este prezent, poate chiar mai prezent ca inainte – cand era Aici, in locurile sale dragi din Neamt, dar mai ales in oamenii in care a incrustat taria si invatatura sa. “Veniti de luati nadejde, veniti de luati curaj!” – pare ca rosteste de dincolo de vami vocea blanda a Parintelui. Cei care au urechi de-auzit, aud…

Intai am urcat la manastirea de calugari de la Petru Voda, unde Parintele Justin se odihneste sub cetina presarata cu flori si sarutari si inchinari neincetate, in latura bisericii sale dragi. Abia ingenunchiata la mormant, am si primit semn de-ntampinare, in nevrednicia mea fara margini: aparuse brusc, parca de nicaieri, unul dintre cei mai apropiati ucenici ai parintelui din ultimii sai ani de vietuire pamanteasca – cel care a fost martorul si confidentul fiecarei batai de inima din viata aceasta trupeasca a omului care a fost Parintele Justin – ucenicul sau de ajutorare, Parintele Gurie. L-am privit pret de cateva minute inchinandu-se la mormant cu dragostea si dorul acela pe chip, care nu se pot descrie… Imparteam, in inchinare, din darul Parintelui, inclinarea fruntii si dorul, dar cat de mare trebuie sa fi fost dorul acestui ucenic al sau?… Aveam sa aflu ca nici macar obstea nu stia ca tocmai revenise din Israel… Iar eu, “ma nimerisem” acolo, chiar atunci. Asa ma-ntampinase Parintele Justin, pe care avusesem ignoranta indrazneala sa-l intreb, cand m-a primit, privindu-i ochii albastri: “Ce este iubirea, Parinte?”… In curtea bisericii de la Petru voda – liniste, in biserica liniste. Flori si ghivece inviorau mai mult ca pana acum tot locul. Am coborat apoi in cimitir. Pace… Crucile verzi, legamant peste timp ca fratii nu se uita nicicand. In ograda de jos a Parintelui Justin si-au cerut somnul de veci, in tihna si sub ocrotire neclinitita, Parintele Gheorghe Calciu, Radu Gyr, si-atatia altii. Numai ei, cu totii, stiu ce au impartit in anii cumpliti ai inchisorilor contra-nationale, despre care noi ne-nfioram numai citind. Ce stim noi?…

Apoi am coborat la vale, la manastirea de maici, la Paltin,  unde cu patru ani in urma traisem prima zguduire serioasa in fata lui Dumnezeu. Trairi pe care abia azi incep sa le pricep, si al caror sens se reveleaza lent, zabavnic. Usa larga a bucuriei se deschide si aici. Maica Mariami, cu fata cea mai luminoasa pe care o cunosc la vreo monahie, te intampina totdeauna daruind. Tu daruiesti copiilor din centrul de ingrijire cele materiale, iar maica-mama Mariami multumeste daruiund insutit. La Maica Mariami am gasit eu mereu, materializat desavarsit, “mestesugul bucuriei” (pe care il defineste  o alta monahie draga sufletului meu, Maica Siluana Vlad). In ragazul ei, uneori mai scurt, alteori mai lung, Maica Mariami ofera. Cu Maica Mariami dialogul se leaga usor, rapid. Stie sa iese in intampinare si sa bucure. De asta data, timpul i-a permis un dialog care pe mine m-a umplut de stari adanci, rare, coplesitoare. Amintiri si ganduri despre Parintele Gheorghe Calciu – cum l-a cunoscut, despre sotia dumnealui, azi in varsta de 89 de ani, bolnava de o boala grea si ingrijita acolo, in aceeasi ograda nemarginita a Parintelui Justin, despre familia unui asemenea om, care a cunoscut inchisorile ca nimeni altul, 24 de ani de detentie, in total… Maica Mariami crede in oameni, crede in suflete, crede in Romania! Tot ce a atins cu duhul Parintele Justin, s-a transformat in aur, aurul credintei fara margini. Ei toti, acolo, la Paltin si la Petru Voda au aceeasi stare, a biruintei si a frumusetii dobandite! Am fost apoi partasa rememorarii celui mai pretios cadou primit vreodata de Maica Mariami – si nu am putut decat sa simt ca sufletul meu nu mai incape in el insusi. Este greu, imposibil, sa exprimi in cuvinte acest fel de dialog, de traire, de schimb tainic intre oameni. Maica Mariami face parte din grupul primelor patru traitoare de la manastirea de vale (azi Paltin) si este deci radacina vie si adanca in care ancoreaza azi o obste de 160 de maici. Povestea inceputului nu cred ca ar spune-o altfel decat tot in nemarginita seninatate, care o caracterizeaza. Si totusi, povestea e departe de a fi una usoara (a fost depanata de Maica Stareta Justina, cu ceva timp in urma – link aici). In bisericuta de lemn, cand intri la rugaciune, simti parca povara multora din cele care au poposit vremelnic ori pentru un timp mai lung, aici. Caci nimeni nu a fost alungat, toate cele care au dorit sa ramana, au ramas. Aceasta era nemarginita dragoste si mila a Parintelui Justin, de a primi pe oricine, oricat. Azi, o noua bisericuta de lemn este in constructie in imediata apropiere a trapezei. Cladirea de langa poarta de intrare este finalizata, si la parter se gaseste magazinul cu produsele naturiste ale locului. Florile, in numar mare, au inceput sa fie de-acum starornicite si aici in ghivece, iar pe marginea drumului au aparut ladite de lemn lacuit, pentru flori. Aici totul este in miscare, in prefacere, in evolutie. Si, vorba Maicii Mariami: “acum ne dam noi examenul, acum cand Parintele Justin nu mai este aici…” Am plecat de la Manastirea Paltin-Petru Voda cu impresia clara a desprinderii de mine insami. O altfel de desprindere decat cea de acum 4 ani, dar tot zguduitoare pana in strafunduri. De data aceasta, in explozii de lumina…

Fotografii de la Manastirea Paltin – Petru Voda, 2 octombrie 2013:

Leave a comment »

Intalniri memorabile ale istoriei: Principesa Ileana cu si despre Ana Pauker

Cred ca, daca cineva m-ar pune sa aleg numai un brat de carti dintre toate pe care le-am citit in aceasta viata, pana acum, si doar pe acelea sa le iau cu mine, intre acelea s-ar regasi si cartea Principesei Ileana a Romaniei, “Traiesc din nou“. Poate ca, pentru a o alege si altii ca si mine, este nevoie mai inainte de a citi macar “Povestea vietii mele” a Reginei Maria a Romaniei, mama sa, si o parte a insemnarilor zilnice ale reginei. Si de a avea deplina luciditate ca istoria noastra nu se gaseste in manuale iar accesul la adevar, la realitate, este o cale stramta, pe care intra doar cei cu adevarat interesati, si nu fara efort…

Principesa (Domnita) Ileana a fost mezina familiei regale a Romaniei – Regele Ferdinand si Regina Maria, dupa ea, ultimul vlastar regal, Mircea, plecand din viata la varsta de numai 3 ani. Principesa Ileana avea 5 ani cand unchiul ei, Regele Carol I al Romaniei, parasea aceasta lume, in plin razboi mondial. In copilarie, apoi in adolescenta, a fost cea mai apropiata de mama sa, Regina Maria, dintre copiii regali, si a fost martora nenumaratelor evenimente prin care a trecut Romania, pana la instaurarea efectiva a regimului comunist. A fost sora medicala in timpul celui de al doilea razboi mondial si a urmat “modelul” mamei sale in multe dintre activitatile sociale si politice. Principesa Ileana a fost fortata sa paraseasca Romania imediat dupa abdicarea Regelui Mihai, nepotul sau, de comunisti, respectiv a parasit Romania la 7 ianuarie 1948. A mai revenit in tara o singura data, la mai putin de un an inainte de moarte, respectiv in 1990, cand s-a inregistrat si un interviu telefonic cu ea. Era deja, de ani buni, calugarita – sub numele de Maica Alexandra, in SUA, infiintand ea insasi un asezamant ortodox acolo.

Cartea “Traiesc din nou” a fost scrisa cand Principesa Ileana se gasea in primii sai ani de exil, in SUA, adica in anii 1950-1951, si a fost tiparita acolo, in 1952, sub titlul original “I live again“. O experienta de viata covarsitoare si ametitoare, un destin de exceptie, sunt cuprinse intre filele cartii ce deapana o viata de pana la implinirea varstei de 40 de ani. In postfata cartii, Principesa Ileana lamurea:

Ileana75

Principesa Ileana in mai 1960, la Los Angeles (courtesy of Mr. Tom Kinter)

Socotesc de cuviinta sa subliniez ca aceasta carte este propria mea poveste. Neavand pretentia de a fi o lucrare politica sau istorica, ea doar incearca sa arate influenta pe care au avut-o evenimentele politice recente asupra unei persoane particulare – si aceea sunt eu. Exista un indoit motiv pentru care am incercat sa povestesc toate acestea: in primul rand adanca mea credinta ca lupta pentru o lume libera este o lupta pe viata si pe moarte, si apoi dragostea profunda si durabila pe care o nutresc pentru Romania. Nu este nevoie sa-mi apar convingerile fata de persoanele cu judecata, ci doresc sa spun mai multe despre tara mea atat concetatenilor mei, cat si celor pe care ii intereseaza povestea mea. Simt dragoste si mandrie fata de Romania care a luptat de-a lungul secolelor pentru independenta nationala, precum si Romania Mare care a obtinut aceasta independenta. Insa mai adanci si mai greu de pus in cuvinte sunt dragostea si mandria pe care le simt pentru Romania din anii ei de suferinta. Atunci a existat o solidaritate remarcabila, o fratie pe care nu am intalnit-o in vremuri mai bune. In zilele acelea de intuneric si disperare, in ciuda spionilor si a denunturilor, am ramas impreuna. Nimeni nu ar fi refuzat sa ofere adapost oricui i-ar fi batut la usa. Opiniile politice nu aveau importanta. Eram cu totii romani, impotrivindu-ne ca un singur om opresorilor si puterilor intunericului. Astfel, daca celor care au urmarit aceste evenimente din afara tarii li se va parea ca nu condamn sau nu apar anumite fapte cu destula hotarare, aceasta se intampla partial si din cauza acestei fratii pe care am trait-o. Se intampla, dupa cum am spus, si din cauza ca aceasta este povestea mea, si ca persoana individuala, am putut intotdeauna sa tin cont si de punctul de vedere al celuilalt. Sperantele, bucuriile si tristetile oamenilor m-au miscat intotdeauna profund pentru ca am vazut tot timpul individul ca fiinta umana mai degraba decat ca exponent al vreunei conceptii sau doctrine, iar mila a fost sentimentul meu cel mai puternic si fata de prieteni, si fata de dusmani. Acest fapt nu m-a indemnat in nici un caz la toleranta in fata raului, ci mi-a daruit un fel de intelegere care separa individul si raul in loc sa-l prezinte pe unul ca personificare a celuilalt. Am trait timp indelungat in spaima si durere si de atunci valorile si-au schimbat intelesul pentru mine. Nu doresc sa judec pe nimeni, ci stau cu intransigenta de partea libertatii si a dreptatii. Voi lupta cu putreile intunericului, in orice forma le voi intalni, pana la moarte. Nu simt nici resentiment si nici ura. Acestea sunt slabiciuni in care nu avem dreptul sa ne complacem astazi. In ele se pierd putere, energie, si nu ne putem permite sa pierdem nici una dintre acestea.

*************

Unul dintre multele episoade speciale ale cartii sale, se refera la intalnirea pe care Principesa Ileana a avut-o in primavara lui 1946 cu membrii guvernului Petru Groza, si in speta cu comunista Ana Pauker. Se cunoaste ca la 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Regele Mihai (nepotul Principesei si fiul fratelui principesei, ex-regele Carol al II-lea) a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Roman, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Regele Mihai a funcționat insa ca simplu șef de stat, fără autoritate. Între august 1945 și ianuarie 1946, regele a încercat fără succes – prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” – să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza. La presiunile sovietice, britanice și americane, regele a renunțat în final la opoziția sa față de guvernul comunist. La acea vreme membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic si ministru al apărării naționale, era Emil Bodnăraș, care era in relatii amiabile cu Principesa Ileana. Prin intermediul acestuia, principesa va cunoaste si pe Ana Pauker. Intalnirea este una memorabila, in care principesa surprinde caracterul si modul de manifestare propriu capilor comunisti. Este un paragraf de valoare istorica remarcabila, mai ales datorita faptului ca a fost scris in 1950 – cu o luciditate si o putere de intelegere pe care altii, abia multi ani mai tarziu, au reusit sa le atinga. Paragraful este extras din editia 2010 a cartii, aparuta la Editura Humanitas:

Cam pe vremea aceea mi-a spus Bodnaras ca, dupa parerea lui, ar trebui sa fac cunostinta si cu restul guvernului, asa ca m-a intrebat daca accept o invitatie la o petrecere organizata acasa la el? M-am gandit la asta si mi-am dat seama ca existau unele avantaje. Daca regele acceptase compromisul care ii fusese impus la Conferinta de la Moscova si acum exista o relatie politica intre el si guvern, nu aveam nici un motiv serios sa spun nu. Am acceptat invitatia si, cand am ajuns la casa lui, earu toti! Atunci l-am intalnit pentru prima data pe Groza, care, cu felul lui vesel de a fi, stia sa fie antrenant intr-o societate. Radea zgomotos, iar glumele sale erau prea putin rafinate. Sitta (n.n. mama Regelui Mihai, Regina-mama Elena) mi-a spus odata ca puteam fi chiar recunoscatori la aceste petreceri pentru incapacitatea lui totala de a simti atmosfera, ceea ce il facea sa umple toate golurile din conversatie galagios si plin de el. Mai era si Gheoghiu Dej, fostul mecanic de tren, un barbat solid si nu neplacut ca infatisare; Maurer, care era poate mai distins decat ceilalti din grup; Lucretiu Patrascanu, ministrul justitiei, cu frumoasa si talentata lui sotie – singura femeie dintre cele prezente imbracata cu gust; si mai era si scundul, antipaticul, Theohari Georgescu, ministrul de interne, care nici macar nu se straduia sa fie agreabil.

La urma, dar in mod sigur nu mai putin importanta – Ana Pauker. Corpolenta, cu un par carunt, scurt si in dezordine, cu ochi albastri taiosi, privind pe sub sprancenele joase si cu un zambet fascinant, nealterat de faptul ca buza de sus se rasfrangea peste cea de jos, ea ii facea pe toti sa simta ca aveau de a face cu o adevarata personalitate. Am avut intotdeauna impresia cand ma aflam in preajma ei ca era ca un boa constrictor care abia a fost hranit, asa ca nu te mananca pe loc! Greoaie si trandava cum parea, avea tot ce este respingator, dar totodata fascinant la un sarpe. Puteam sa-mi imaginez cu usurinta, doar privind-o, ca isi denuntase propriul sot, care fusese, ca urmare, impuscat; iar intalnirile mele ulterioare cu ea mi-au aratat stralucirea rece si dezumanizata datorita careia ajunsese la puternica pozitie pe care o ocupa acum.

In acea prima seara n-am vorbit cu ea decat putin. Cu alta ocazie, cand incercam sa usurez cumva teribilul tratament de care aveau parte cei din puscarii, am conceput planul de a o invita sa ia masa cu mine si cu copiii in Bucuresti. Oarecum spre uimirea mea, a acceptat. Toti copiii erau prezenti, si, ca de obicei, inainte de a ne aseza la masa cel mai mic a spus rugaciunea – si iat-o pe ateea noastra stand in picioare, cu respect, ca si noi. Era chiar simpatica in modul cum vorbea cu copiii despre ceea ce invatau la scoala si, dupa ce au plecat sa se culce, am avut cu ea o conversatie foarte interesanta care a durat aproape trei ore. La sfarsit am fost surprinsa si chiar amuzata sa o aud spunand:

– Acum ma concediati sau sa plec eu singura? Atat de mult mi-a placut aceasta conversatie incantatoare, incat am uitat cum este protocolul!

Nu fusese o conversatie in care sa ma disting eu in vreun fel, caci nu puteam tine piept avalansei de jumatati de adevar si fapte vag deformate pe care le folosea cu dexteritate in argumentarile ei. Uneori raspundea la intrebari atat de direct, cu o asemenea lipsa de ‘omenie’ cum spunem noi, incat imi amintea de primii soldati rusi pe care ii vazusem la Bran. Stiu ca am rugat-o sa-mi explice cateva din principiile si metodele comuniste; de ce, de exemplu, foloseau atata violenta, cand violenta nu a convins niciodata pe nimeni.

– Nu este menita sa convinga, a replicat ea calma, ci sa inspaimante. Cand cineva planteaza din nou, intai distruge tot ce creste: si radacini, si crengi. Apoi niveleaza pamantul. Doar dupa aceea se poate planta bine.

Era destul de sincera in ce priveste motivele comportarii lor fata de oameni. Spunea ca nu era posibil, din pacate, sa se distruga o intreaga generatie si sa ramana doar tinerii de instruit. O anume cantitate de munca fizica era totusi necesara – munca la drumuri, in agricultura, in industrie – pentru a susutine copiii pana la majorat. Pentru asta trebuia lasata in viata generatia mai in varsta, dar acestia trebuiau sa fie prea inspaimantati ca sa mai indrazneasca sa intervina in educatia pe care o fac comunistii copiilor lor. Pentru a ajunge la aceasta stare erau inventate amenintari morale si fizice de toate felurile si procedand astfel nu era nevoie sa se acorde nici o importanta vietii omenesti. Erau, oricum, destui in generatia ‘de sacrificiu’, prea batrani ca sa mai fie instruiti pentru a munci, asa ca nu conta in ce numar erau folositi sau omorati.

In cele din urma am ajuns la subiectul inchisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detentii, care totalizau noua ani.

– Si v-a schimbat inchisoarea? – am intrebat-o.

– Nu, mi-a raspuns ea, dar v-am mai spus ca nu cautam sa ii schimbam pe oameni in inchisori. Sunt prea batrani ca sa mai poata fi convinsi; obisnuintele lor sunt prea puternice. Doar dam raul la o parte din drum atunci cand ii intemnitam.

– Dar de ce sa nu ii omorati pe fata pe cei pe care intentionati sa ii pedepsiti cel mai grav? am intrebat-o.

Si iarasi senzatia de neomenie cumplita, impersonala, neinduratoare.

– Simpla moarte ar fi prea buna si prea usoara, a spus ea. Si nu i-ar inspaimanta suficient pe ceilalti.

O singura data am reusit sa o las fara replica, dar numai pentru o clipa. Vorbeam tot despre conditiile din inchisori si m-a asigurat cu bunavointa ca multe lucruri erau exagerate; ca de fapt conditiile nu erau chiar atat de rele pe cat credeam eu. Am spus ca as vrea sa o pot crede.

– Bine, a spus ea, puteti vedea oricand, cu ochii dumneavoastra, daca mergeti in cateva inchisori, ca nu e chiar atat de rau!

I-am raspuns prompt:

– Atunci sa mergem chiar acum! M-as bucura sa-mi aratati ca am gresit!

A ezitat un moment, evident luata prin surprindere, dar si-a revenit repede.

– Dar, draga mea, replica ea zambind, ce ar spune lumea – ai dumneavoastra si ai mei – daca ne-ar vedea mergand prin inchisori impreuna!

Poate ca nu mai este necesar sa adaug ca rugamintile mele pentru usurarea inspaimantatoarelor suferinte si torturi au fost in van.

Am vorbit si despre America. Dupa cum aveam sa observ de multe ori, ura comunistilor pentru SUA era de o inversunare fantastica, mai puternica decat ura lor fata de orice altceva. Ana Pauker, ca si alti comunisti cu care am vorbit, era foarte precisa in ce priveste planurile lor referitoare la aceasta tara. De fapt nu am fost atat de impresionata atunci pe cat am fost cand am venit in SUA, caci propriile mele cunostinte depsre conditiile de aici erau destul de vagi. Abia acum incep eu sa apreciez informatiile si evaluarile detaliate si ingrijite cu care comunistii pareau sa fie atat de familiari. Intrucat pe acea vreme romanii inca vedeau aceasta tara ca pe un puternic salvator care ar putea pune capat ocupatiei rusilor in Romania, am fost socata de calmul cu care Ana Pauker desconsidera in mod absolut aceasta posibilitate. Ea mi-a explicat destul de convingator si – dupa cum am putut pana acum sa imi dau seama din ziarele si revistele pe care le-am citit aici – destul de corect sistemul industrial al Statelor Unite, si imi amintesc cum a pus accentul in special pe dependenta acestuia de energia electrica. Venea cu cifre si statistici care aratau ca daca energia electrica ar fi distrusa, intreaga tara ar fi atat de dezorganizata incat nu ar putea sa-si revina decat atunci cand ar ajunge la putere cei pregatiti special pentru aceasta situatie. O alta metoda usoara de atac, a explicat ea, ar fi oferita de tipul sistemului de alimentare cu apa potabila de care depindea un mare procent din populatie si care putea fi distrus sau poluat simplu si usor. Mi-a explicat ca aceste posibilitati si altele similare existau nu numai din cauza ca populatia urbana uitase principiile fundamentale de cultivare a cerealelor si legumelor si de preparare si conservare a alimentelor, dar si pentru ca sistemul de distributie a hranei putea fi conturbat serios doar cu un mic efort si complet distrus cu un efort putin mai mare. In aceasta directie fusesera deja facute niste experiente in SUA, m-a asigurat ea, asa ca informatia in ce priveste metodele generale fusese verificata si pusa la punct cu mare acuratete. O serie de lovituri mici si strategice, era ea de parere, ar putea face inutile bombele nucleare; dar numai cateva bombe bine plasate ar rezolva toata treaba daca aceasta parea o metoda mai buna. Ca masura de precautie, ea mi-a explicat intr-o doara de ce acest lucru era imposibil in Rusia, unde organizarea era absolut diferita. Avea ea dreptate? Cum ar putea sa verifice acum cineva? Dupa cum am spus, era o vorbitoare excelenta, o arma cumplita si inumana a unei forte care reprezinta insasi esenta raului. Veninul comunismului este tot atat de impersonal de malign pe cat este cel al unui sarpe care musca. Desigur, faptele pe care le prezenta ea pareau corecte, si concluziile pe care le tragea puteau constitui macar una din posibilitati in situatia de atunci. Bineinteles, ea il lasase pe Dumnezeu total in afara planurilor, iar eu nu pot face asta pentru ca am vazut puterea Lui. Totusi, nu cred ca este dorinta sau planul Lui sa credem ca propria noastra ignoranta ne va apara. Cred ca dorinta Lui este sa credem in Dragoste si Intelepciune care astazi se pare ca prea putin se mai manifesta in viata oamenilor. Am vazut, la urma urmei, cum nazismul a luat in stapanire o tara, iar comunismul alta. Una din ele nu este inca libera in intregime, iar cealalta se afla inca in robie absoluta. Asta poate ma face mai constienta decat as putea fi in alte circumstante de posibilitatile noastre si de nevoia de a recunoaste aceste rele in mod inteligent si de a ne apara impotriva lor.

2 Comments »

Inspre sine…

DSC02075TU

poezie de Zorica Latcu (Maica Teodosia), aparuta in volumul “Osana luminii”, 1948

Pe ce Te-am cunoscut? Nu Te-am vazut
Si nu Te-am auzit; dar am stiut
Ca Tu erai Acela… N-am simtit
Nici falfairea hainei; neclintit
Era in casa totul si inecat
In bezna, cand deodata s-a miscat
Ceva, dar n-am stiut: in mine fu
Miscare, sau in juru-mi. Stiu ca Tu
Ai fost Acela. Nu, n-ai stralucit
In slava mare, nici nu Te-ai ivit
Sa-mi dai sa-ti pipai urmele de cui.
Dar Te-am simtit si n-as putea sa spui,
Cum ai venit si iarasi, cum Te-ai dus.
Simteam ca o putere de nespus
Ma-nvaluie, rapindu-mi suflul tot
Al vietii in varteju-i. Cum nu pot
Sa scriu, pe ce Te-am cunoscut? Orbit,
Tot sufletul imi tace ca un schit…
Pe ce cunosti ca-i zi, chiar de nu vezi,
Si stii ca-i noapte, chiar daca veghezi?
Putea-voi sa gasesc vreun de-al Tau,
Cand gandul, ametit, se pierde-n hau,
Si-n minte-abia de pot sa-l mai cuprind?
Ce punte pana la Tine voi sa-ntind,
Pe care Tu sa vii, senin in jos?
Eu te-am simtit asa de luminos
Ca n-am putut sa vad. O vreme-am stat
Cu ochii-nchisi ca moarta. Nemiscat
Ai stat si Tu in mine, undeva,
Si eu in Tine. Dragostea era
Aceasta neclintire? Nu mai stiu…
Dar mi se pare lumea un pustiu
Si ziua, intuneric nesfarsit,
De cand in noapte, Doamne, Te-am simtit,
Atat de-aproape. Dragostea era?
Stateam pierduta-n Tine, undeva,
Invaluita cald in Dumnezeu …
Si Tu erai in mine, Doamne-al meu!

Leave a comment »

Monahii luminosi de la Manastirea Sihastria si locurile lor de veci

Trei dintre figurile de referinta ale ortodoxiei romanesti de la Manastirea Sihastria (jud. Neamt) – desenele chipurilor monahilor apartin artistei Gabriela Mihaita David, alaturi fiind fotografiile mormintelor lor din cimitirul manastirii (Parintele Ioanichie Balan, Cleopa Ilie si Paisie Olaru):

3 Comments »

Popas de inchinare la casa Parintelui Justin de la Petru Voda…

Pasajele de mai jos sunt extrase din cartea “Parintele Justin Parvu – Viata si invataturile unui marturisitor“, de Gratia Lungu Constantineanu (Ed. Haritina, Iasi, 2008) si sunt cuvintele parintelui insusi. Le-am insotit de cateva fotografii facute cu doua zile in urma la Manastirea Petru Voda (jud. Neamt), unde Parintele Justin – sfantul romanilor, ne astepta si ne primeste cu aceeasi dragoste dintotdeauna, de dincolo de tricolor si de florile care-i presara locul de odihna.

Am dorit sa-mi arat recunostinta fata de neamul acesta pe care l-am iubit asa de mult, incat nu puteam sa am alta manifestare, decat sa doresc ca o ultima expresie a nevointelor mele, sa asez drapelul tarii mele sub streasina bisericii mari a manastirii, inconjurand biserica, pentru neamul jertfitor din 1948 pana in 1964. Este unica biserica din tara care este inconjurata de tricolorul romanesc, acele trei culori, pentru neamul nostru jertfitor de totdeauna.

Este greu de gasit, dar nu-ti trebuie prea multa bataie de cap ca sa recunosti un povatuitor duhovnicesc. Cel care cauta cu adevarat un povatuitor duhovnicesc, la momentul potrivit, il va simti. Sufletul simte cui trebuie sa i se incredinteze, caci Dumnezeu este Cel Care pune in inima dragostea fata de cel caruia ti-a randuit sa-i urmezi.

DSC02134

O zi de alta o deosebesc prin intrebarea pe care mi-o pun: Ce-am facut eu in viata mea personala si ce am facut pentru cei din jur? Omul nu traieste pentru sine, omul este binecuvantat sa traiasca pentru celalalt. Traind pentru celalalt, traiesti pentru sine. Eu nu am pus nimic personal, nimic care sa-mi dea o satisfactie mie, un orgoliu. Daca ajungi sa faci ceva duhovniceste pentru tine, esti o binefacere si pentru tine si pentru altul. Sacrificiul asta nu este chiar zadarnic. Trebie sa ai in vedere ca de la lucrurile cele mai simple pana la cele mai complexe, cand gandesti pentru altul, pentru cel de alaturi, in necaz sau nu, Dumnezeu iti da de cinci ori mai mult. Exemplul cel mai bun e chiar la manastire. Daca eu fac bine unui om azi, maine el va face bine la cinci oameni pe care ii intalneste. Daca eu hranesc un calator azi, el va hrani cinci oameni maine cu ceea ce lasa la manastire. Aceasta este multumirea si satisfactia mea, ca oamenii se ajuta si se sprijina unul pe altul, se hranesc unul pe altul si toti sunt satisfacuti. Oamenii care inteleg acest mod de trai, acest mecanism, nu pot sa fie niciodata rai sau egoisti, la manastire oamenii invata aceasta lectie a generozitatii, a darui catre celalalt. De asta zilele mele nu seamana intre ele, pentru ca mereu alte probleme si griji ma incearca. Dar satisfactia mea e ca oamenii care trec pe aici nu pot sa fie rai, nu devin mai rai, ci, multi dintre ei, se indreapta. Oamenii iau exemplu unul de la altul. Omul are atata sfintenie cata rugaciune are in el. Omul primeste sfintenie prin botez si o poate spori prin faptele sale. Prin mana unui om care daruieste ceva saracului si mana saracului care primeste banutul se creeaza o punte care duce la Dumnezeu. Puntea asta este fragila la inceput, dar prin perseverenta poate fi facuta temeinica. In manastirile noastre sunt multi traitori, multi calugari care se roaga pentru ceilalti, pentru lume. Omul se hraneste cu paine dar se mantuie cu rugaciune.

Memoria inimii imi spune ca tot ce exista este un dar ales. Inima este forta vitala care sustine existenta omului si toate inceteaza dupa existenta omului. Si atata vreme cat aici, in inima, se intalnesc cerul cu pamantul, aici sunt ingerul si demonul, aicea se creeaza toata existenta omului intre cer si pamant, in inima. Azi, oamenii traiesc pentru forma si sunt asa de timorati incat nici nu mai vor sa afle Adevarul, nicidecum sa-L mai apere. Suntem, tot mai slabi, mai obositi, mai tracasati de lumea aceasta interesata sa descompuna natiunile si viata noastra. Exista o continua tendinta de descompunere si o tendinta negativa asupra fiintei noastre spirituale, ortodoxe si solutia este sa ne pastram credinta in care ne-am nascut, in ciuda tuturor greutatilor.

Casa mea este acolo unde ma gasesc eu cu mine insumi si pot trai in Dumnezeu. Casa mea, bogatia mea sunt acolo, cum spune Mantuitorul: ‘… mama Mea si fratii Mei sunt cei care asculta cuvantul Meu.’ Dezlipit acum de starea asta materiala, pot spune ca aceasta casa a mea este acolo unde m-am nascut, am crescut si s-au legat de mine toate amintirile. Eu ma vad aici pe paraiele astea pe unde trecem acum cu masina, unde mergeam pe o cararuie pe sub cetina brazilor. Era un fir de parau plin de pastravi si intram pana la jumatate in balti dupa ei, desi erau pestii cei mai iuti si mai greu de prins. Prindeam trei, patru pestisori si mi se parea ca au valoarea pestilor lui Iisus impartiti multimii flamande.

2 Comments »