anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

“Nebunul” – lui Savatie Bastovoi, in lectura autorului, la 10 ani de la lansarea cartii in prima sa editie…

Primele trei capitole ale romanului “NEBUNUL” – scris de Parintele Savatie Bastovoi (si aparut la Ed. Cathisma in 2006, iar in 2009 era la a 4-a editie) au fost postate, in lectura autorului, zilele acestea pe Internet.  

Scrisul ieromonahului Savatie Baştovoi îşi descoperă o nouă expresivitate în ‘Nebunul’ (Cathisma, 2006). „De la bun început, ne previne autorul, trebuie să spun că textul de faţă nu este o operă aghiografică, ci un roman scris cu toate uneltele necesare unei proze artistice, inspirat din realităţile consemnate în viaţa Sfântului Simeon cel nebun întru Hristos din Edessa”. Dacă nu este o „operă aghiografică”, modelul este hagiografic. Ieromonahul propune o nouă întemeiere literară, pornind de la cărţile sfinte.” (CORNEL UNGUREANU, in România literară, Nr. 3 din 26 ianuarie 2007).

Un comentariu preluat de pe site-ul Editurii Cathisma, postat la 20 martie 2009, consemna urmatoarele despre roman (sursa – aici):

“Cartea asta chiar e ceva de genul încurcate sunt căile Domnului. Deşi e a doua oară când o citesc (poate şi din cauză că nu e voluminoasă), mi se pare chiar mai interesantă decât la început, iar profunzimea întâmplărilor descrise de autor chiar m-au captivat. Cartea e de fapt un roman despre viaţa Sf. Simeon cel Nebun întru Hristos, acţiunea petrecându-se în Siria sec. al VI-lea pe vremea împăratului roman Justinian. Dar cum introducerile sunt plictisitoare o să fac ceea ce ma pricep mai bine, şi anume să reproduc superbele citate şi gănduri ale sfântului însuşi aşa cum le-am gasit şi eu.

Ce lucru straniu, găndi Nebunul, când omul zâmbeşte frumos, faţa i se luminează şi te face să-l iubeşti, dar când râde nestăpânit, faţa i se strâmba şi se înroseşte. Se gândi că omul nu e făcut să râdă în hohote, deoarece asta îl urâţeşte.

Interesantă mi s-a părut şi ghicitoarea pe care o adresează Nebunul mulţimii.

Fericit este împăratul care domneşte peste supuşii săi. Întrebarea e cine este împăratul şi cine sunt supuşii?

Împăratul este mintea, iar supuşii sunt simţurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpâneşte peste simţurile sale şi le face să lucreze numai ceea ce este bine şi folositor. Cu adevărat un astfel de om este mai fericit decât un împărat care domneşte peste lumea întreagă, dar peste simţurile sale nu este stăpân.”

 

 

1 Comment »

Memento: academician, profesor si monahie Zoe Dumitrescu Busulenga – Maica Benedicta

zoe-dumitrescu-busulenga.jpg

Zoe Dumitrescu Busulenga – fotografie din anii 1970, de la varsta de putin peste 50 de ani

Cu doua zile in urma, la 5 mai 2016, au fost 10 ani de la trecerea dincolo a uneia dintre cele mai cunoscute personalitati feminine ale culturii Romaniei, d-na Zoe Dumitrescu Busulenga (1920-2006). Filolog, cercetător, critic şi istoric literar, eseist, filozof al culturii, pedagog şi politician, Zoe Dumitrescu Busulenga a fost si membră a Academiei Române şi a unor importante instituţii culturale europene.

Ca majoritatea personalitatilor Romaniei care au traversat perioada regimului comunist aflandu-se pe pozitii de conducere agreate si sustinute de nucleul comunist, a fost o personalitate controversata. Dupa 1990 a demonstrat insa continuu valoarea sa intrinseca remarcabila – ceea ce ii adusese pozitiile privilegiate in cultura romana inca din perioada comunista, dar  si controversele aferente. A fost aleasa membru titular al Academiei Române numai dupa Revolutie, si anume la  22 ianuarie 1990. Drept recunoastere pentru meritele sale, a fost aleasa apoi imediat, pentru o perioada de patru ani de zile, vicepreşedinte al Academiei Române (2 februarie 1990 – 18 februarie 1994). In perioada post-decembrista a ocupat si demnitati europene, reprezentand Romania cu mare dedicare si patriotism; a fost, intre altele, director al Şcolii Române din Roma – (1991-1997), membră a Academiei de Ştiinţe şi Studii Europene din Franţa si membră a Academiei Europaea din Londra (din 1993).

Dupa disparitia sotului sau, in anul 2000, s-a retras cu totul la Manastirea Varatec, unde isi petrecea deja anual, verile, incepand de la mijlocul anilor 1970. In vara anului 2005 a fost calugarita in taina de Parintele Justin Parvu de la Manastirea Petru Voda, duhovnic cu care mentinuse o anumita legatura de mai multi ani.  Dupa aproape un an de zile de la calugarirea intru monahie – sub numele de Maica Benedicta, la 5 mai 2006 a trecut la Domnul, cu credinta pe care a avut-o ani in sir: “Pentru mine nu exista moarte, exista trecere dincolo.”

In volumul de interviuri “Să nu pierdem verticala!” (Ed. Nicodim Caligraful, 2013), aparut postum, gasim urmatorul fragment rememorat din vremurile comuniste de profesorul Zoe Dumitrescu Busulenga: A fost o perioadă pînă în 1964 în care am trăit un infern cultural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenţi din atîtea generaţii – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice şi a voinţei şefiei catedrei. Biblia figura ca primă carte în Bibliografia dată de mine. Dumnezeu mi-a ajutat pentru că nu ştiu cum am izbutit, certîndu-mă cu toţi. Au zis: “Doamna Zoe, cum puneţi Biblia?!” Le-am spus: “Dragii mei, nu obiectaţi, căci înseamnă că sunteţi completamente inculţi. Biblia este cea mai mare carte a umanităţii, fără ea nu se poate. Crezi, nu crezi, este altceva, dar trebuie s-o cunoşti”. Şi atunci le închideam gura. Am avut multe dificultăţi şi piedici. (A trebuit) să punem pe prima pagină un citat din Ceauşescu sau mai ştiu eu din ce, şi după aceea înăuntru noi puneam ce doream. Aşa am publicat Cioran, Vulcănescu, Eliade, pînă şi romanul lui Blaga. Iată că găseam nişte modalităţi, era un fel de samizdat. Dar cum altfel am fi putut transmite nişte adevăruri de cultură, nişte texte fundamentale, nişte nume extraordinare? Voiam să vină Eliade în ţară şi spuneam: “Tineretul nostru are nevoie de prezenţa lui Mircea, să ştie că existăm ca atare în spiritualitatea lumii, că Mircea este un unicat”. Şi părintele Andrei Scrima a zis: “N-o să vină în ţara ruşilor”. Şi n-a venit, deşi i-a părut rău, cum de altfel cred că suferă şi Enescu pe lumea cealaltă, că i s-a călcat dorinţa de a fi înmormîntat în pămîntul patriei. […] M-am lăsat condusă întotdeauna Dumnezeu pentru că am încercat să fac Voia Lui atîta vreme cît mi-am făcut desăvîrşit datoria. Ce poate mai mult să spună un om despre el?”

La maturitate, la varsta de 51 de ani, intr-un interviu TV alb-negru din 1971, Zoe Dumitrescu Busulenga amintea cateva elemente de rascruce din viata sa, demne de retinut pentru ceea ce va deveni la senectute…

Depre “intrarea pe Cale”, rememora d-na Zoe Dumitrescu Busulenga, intr-un interviu din 2003 cuprins in cartea “Să nu pierdem verticala!”:

Am avut un duhovnic care m-a introdus în esenţa rugăciunii – părintele Gheorghe Chiriac. Era un om extraordinar, doctor în teologie la Strasbourg. Făcuse o puşcărie amarnică şi era bătrîn. Mare credincios. Şi de la el am început să aflu de rugăciunea inimii. Ştia că eu o iubesc foarte mult pe Maica Domnului şi îmi spunea: “Încearcă, şi cînd te uiţi la icoana ei, du imaginea ei în inimă şi întoarce-o înapoi în minte. Fă gimnastica asta ca să-ţi faci liberă calea pentru mai tîrziu, să-ţi curăţeşti inima pentru Mîntuitorul”.

Noul Testament l-am citit destul de devreme, fiind sătulă de literatura care nu zideşte. Îmi place expresia Apostolului Pavel: “Toate-mi sînt îngăduite, dar nu toate zidesc”.

Prin ’75 veneam vara în vacanţă la Văratec împreună cu Valeria Sadoveanu, prietena mea, părintele [Bartolomeu] Anania, Lili Teodoreanu, dirijorul Horia Andreescu, Horia Bernea. Am avut o viaţă culturală foarte plină. […] Venea multă lume la colocviul “Eminescu”: Părintele Mina Dobzeu, Părintele Teofil Pârâian, Teodor Codreanu, Părintele Justin Pârvu – cel care m-a călugărit pe mine. Am o stimă uriaşă pentru Părintele [Justin]; el are o concepţie care nu prea place: “Eu tund în monahism bărbaţi şi femei intelectuale în special şi îi trimit în luptă, ca acolo unde ne ducem să-L prezentăm pe Mîntuitorul, să-L mărturisim”. În 31 August 2002 ştiţi că au vrut să-l ucidă şi a murit bietul celălalt bătrîn. Dar bine că l-a apărat Dumnezeu!”…

O prelegere inregistrata audio din anii 2000 (decorata cu fotografia profesorului Busulenga devenit Maica Benedicta), reveleaza perceptia omului inaintand pe Cale (audiati-o mai jos).

In legatura cu cel care a calugarit-o, Parintele Justin Parvu, rememora: Am fost odată pe la începutul anilor 1980 la Părintele Justin care e acum la Mănăstirea Petru Vodă. Un mare duhovnic, şi el a trăit la închisoare, chinuit… Era la Bistriţa atunci, ieşise din închisoare de curînd, şi l-am întrebat ce să fac, să-mi spună un cuvînt, şi el a zis: “Ieşiţi în faţă!” Şi eu n-am înţeles ce însemna asta. Ioan Alexandru, care era exemplar sub raport spiritual, el ştia. Atunci m-am gîndit că “Ieşiţi în faţă!” se referea la o temere a mea. Poate a vrut să-mi spună: “Să nu te temi”. Sunt convinsă că asta a vrut să spună: “Să nu te retragi, să nu abandonezi”.

O alta prelegere memorabila din ultimii ani de viata ai academicianului-monahie / a Maicii Benedicta de la Manastirea Varatec:

Cititi si  Testamentul Maicii Benedicta – de Razvan Codrescu.

 

 

Leave a comment »

Bisericuta veche a Manastirii de la Sambata a fost resfintita de Izvorul Tamaduirii, la 6 mai 2016

DSC01980

Bisericuta Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus a fost rezidita incepand cu anul 1926, la 141 de ani de la distrugerea ei cu tunul, din ordinul generalului Bukov.  In 1926 Mitropolitul Ardealului, Nicolae Balan, avea sa demareze lucrarile de refacere a bisericutei pe ruinele careia crescusera copaci (vedeti fotografiile cu bisericuta inainte de refacere – aici), iar la sfarsitul anilor 1930 avea sa aduca primii vietuitori acolo, intre care si pe (initial) diaconul Arsenie Boca, ce avea sa depuna voturile monahale la Sambata, la 3 mai 1940, la sarbatoarea Izvorul Tamaduirii.

DSC07629

Tabloul votiv cu Mitropolitul Nicolae Balan, in bisericuta veche a Manastirii Sambata

La 15 august 1946, cu 70 de ani in urma, s-a efectuat sfintirea bisericii manastirii, actul de tarnosire de atunci existand si astazi  (foto – mai jos) si fiind semnat de Mitropolitul Nicolae Balan si de monahii Arsenie Boca si Serafim Popescu, vietuitorii cei mai iubiti ai vremii, acolo.

IMG_2191

Actul de tarnosire a Manastirii Sambata, datand din 1946, citit la resfintirea din 6 mai 2016 (sursa foto: aici)

La 6 mai 2016, de sarbatoarea din Vinerea Luminata, Izvorul Tamaduirii, si dupa renovarea realizata in ultimii doi ani, bisericuta veche a fost resfintita de catre Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza.  Mai multe informatii si fotografii se pot consulta pe site-ul Mitropoliei Ardealului, la articolul:  Vechea biserică a Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus a fost resfinţită.

 

 

Leave a comment »

Nichifor Crainic, Basarabia, Rusia…: O scrisoare din luna mai 1931 adresata profesorului Nichifor Crainic, ca director al revistei GANDIREA

INTRO: “Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri.” (Extras din micul medalion Nichifor Crainic realizat in cartea lui Ioan Ianolide – “Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Ed. Bonifaciu, 2012, pag. 305):

NC

Profesorul Nichifor Crainic (sursa foto: aici)

In decembrie 1930 se implineau zece ani de existenţă a revistei româneşti “Gândirea” condusă de poetul si teologul Nichifor Crainic. D-l Dimitrie Remenco, pe atunci redactor basarabean la revista rusească “Drumul” a lui Nicolae Berdiaiew – ce aparea la Paris, şi colaborator al revistei Gandirea, trimitea următoarea  scrisoare (preluata in intregime din revista GANDIREA, no.6-7-8, iunie 1931, pag. 322-323):

Mult stimate şi iubite Domnule Crainic,

Au trecut câteva luni de când toată intelectualitatea românească a sărbătorit acel fecricit eveniment în istoria culturei române contimporane, care este jubileul de 10 ani al revistei „Gândirea”. Toate conştiinţele curate, necontaminate de politică în general, şi în forma cea mai urâtă a ei — materialistă, în particular, au remarcat acest eveniment ca o isbândă eminamente spirituală a intelectualităţii româneşti în aceste vremuri de după răsboiu, când cultura cea veche s’a arătat zguduită până la temeliile ei, iar cultura cea nouă n’a fost creiată încă. Revista „Gândirea” deci ni se arată ca un simbol şi garanţie a renaşterei spirituale a poporului român.

Permite-mi, te rog şi mie — unui străin de neam şi frate după credinţă şi idei — să-ţi spun şi eu câteva cuvinte de admiraţie pentru acea revistă care, cea dintâiu, mi-a deschis ochii asupra chipului adevărat al poporului român. Dacă pentru dumneata şi confraţii dumitale de spirit revista „Gândirea” este o scară de înălţare spirituală, pentru mine ea era — cel puţin în primele momente — o portă prin care am intrat în grădina culturei române ; dacă pentru gruparea „Gândirii” această revistă este însăşi creaţia culturală, apoi pentru mine ea era isvor de cunoaştere a unui suflet nou — sufletul poporului român. In această privinţă, „Gândirea” a avut asupra mea o înrâurire profundă şi hotărîtoare. Prima întâlnire a mea cu poporul român a fost pe frontul delà Mărăşeşti, totuşi primele idei ale mele despre acest popor, sufletul lui şi cultura lui s’au format în anii de pace, dacă poate fi numită pace lupta crudă şi sângeroasă între stihia revoluţionară a Basarabiei şi statul român în anii 1918 şi 1919. Nu trebue să fii om politic (deşi dumneata ai fost deputat!) ca să înţelegi acele condiţiuni psihologice de atunci, care au determinat cristalizarea aci în Basarabia a unei stări sufleteşti cu totul deosebite. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în lupta lui cu revoluţia, singur statul uneori se contamina de psihologia revoluţionară, devenind tot aşa de crud şi nemilos ca şi revoluţia. N’am evitat nici eu influenţa fatală a anilor 1918 şi 1919 şi nu-ţi voi ascunde că primele idei ale mele despre sufletul românesc au fost colorate în dezamăgire, pesimism şi chiar disperare.

Aceasta era starea mea sufletească atunci când am făcut cunoştinţă cu „Gândirea”. Nu ţiu minte când s’a întâmplat aceasta, dar în colecţia mea a revistei păstrez exemplare chiar şi din anul 1921, când abia am început să învăţ mai serios româneşte. îmi aduc aminte că două curente în „Gândirea” m’au impresionat adânc : în primul rând interesul sincer şi profund pentru cultura rusească, mai ales pentru filosofia ej religioasă, şi în al doilea rând : afirmarea înfocată a autohtonităţii spirituale a poporului român. E natural interesul şi simpatia mea pentru primul curent ; şi s’ar părea nenaturală — din prima vedere cel puţin —• adânca mea simpatie pentru ideile de autohtonitate a culturei româneşti, care idei au culminat în articolul dumitale „A doua neatârnare”, zic, s’ar părea nenaturală, dacă această simpatie n’ar fi avut un substrat religios şi deci n’ar fi devenit într’un anumit sens supranaturală ; şi aci se manifestă rolul ortodoxiei în apropierea mea de sufletul român, şi — sunt convins — rolul ei în apropierea viitoare între poporul român şi cel rus.

Pentru gruparea „Gândirei”, autohtonitatea poporului român nu e un fapt biologic sau etnic, deşi se afirmă deosebirea de rasă a acestui popor, ca o ramură a rasei latine ; substanţa culturală a unui popor constă nu în calităţile biologice ale sângelui lui sau în deosebirile anatomice ale corpului lui, ci în calităţile lui spirituale. Temelia spirituală a culturei române este credinţa ortodoxă a purtătorului acestei culturi. Această temelie spirituală predomină în istoria poporului român întrupându-se în faptele lui de cultură. Cultura, poporului român, deci, este eminamente ortodoxă. Aceasta este teoria culturei ortodoxe române pe care o desvoltă „Gândirea”. Cel puţin aşa o înţeleg eu. Şi de aci se poate trage o concluzie importantă, care deşi în operele scriitorilor din gruparea „Gândirei” nu este revelată de loc, mie însă îmi este foarte scumpă : că ortodoxia este un teren de apropiere a poapoarelor mult mai superior şi mai real decât terenul etnic şi de rasă. Ortodoxia însă nu înseamnă nimicirea rădăcinei etnice a poporului şi desfiinţarea deosebirilor lui de rasă. Din contra, ele îşi păstrează toată realitatea lor în această lume de multiplicitate şi devenire. Ortodoxia însă le spiritualizează şi le transfigurează : ele devin un mijloc de revelaţie al ei şi această revelaţie în procesul istoric devine cultura, şi anume : cultura ortodoxă ; fiecare cultură naţională ortodoxă, deci, revelează un aspect oarecare al ortodoxiei, care în adâncimea ei mistică rămâne una şi aceeaşi ; de aici isvorăşte caracterul absolut al ortodoxiei — ecumenicitatea ei. Ortodoxia este acea cupolă ecumenică ce adună pe toţi credincioşii, unifldu-i în adevăr şi iubire.

Şi, nu credeţi oare, domnule Crainic, că intrăm într’o epocă, când ortodoxia noastră trebue să-şi reveleze ecumenicitatea ei, într’o măsură mult mai puternică decât până acum? Omenirea suferă de o sete enormă de unire ecumenică. Ce sunt Liga Naţiunilor şi Internaţionalele socialiste sau fasciste, dacă nu un avânt spre unirea universală a popoarelor civilizate? Şi Biserica ortodoxă trebue să satisfacă acest dor de unire prin ac­ ţiunea de înfrăţire a tuturor credincioşilor, absolut în toate direcţiile şi pe toate tărâmurile. Sunt convins că a venit ceasul, când ortodoxia trebue să iasă din ograzile bisericelor naţionale şi distrugând internaţionalele ateiste sau chiar anticreştine, să construiască templul adevăratei ecumenicităţi, care este Biserica ecumenică ortodoxă. Aceasta nu înseamnă, desigur, că lupta pentru ecumenicitatea este ceva nou în Biserica ortodoxă, căci toată istoria ei este o sforţare eroică de a preface adevărul absolut al ecumenicităţii într’o realitate istorică. Viaţa tuturor sfinţilor ortodocşi nu e oare o întrupare vie a ideei ecumenice?

Şi probabil ţii minte de o convorbire recentă a noastră, când ţi-am povestit de dorinţa mea de a scrie o lucrare despre marele stareţ al mănăstirei Neamţu -Paisie Velicicovschi, a cărui viaţa a fost un caz de întâlnire a poporului rus cu poporul român, un act de unire desăvârşită a două popoare sub cupola Bisericii ortodoxe ecumenice. Şi sunt convins că epoca noastră necesită revelarea şi întruparea maximală a ideei ecumenice.

Vezi, domnule Crainic, că prea mult vorbesc de Biserica ortodoxă şi caracterul ecumeniè al ei. Dar îţi mărturisesc că tocmai ideea aceasta, pe care o susţine şi desvoltă revista dumitale, îmi este în deosebi scumpă pentru că în ea, în ideea ecumenicităţii, păstrându-şi individualitatea, se unesc şi se contopesc „eu” şi „tu”, se petrece acea minune logică, când multiplicitatea devine unitatea şi vremea devine veşnicie. Şi aceasta o face iubirea creştină. Iubirea! Acest sentiment e mai puternic decât toate teoriile religioase şi fără de el aceste teorii n’ar fi avut nici o valoare. In cartea sa „Varietatea experienţei religioase” filosoful american W. James, spune că realitatea sentimentului religios se oglindeşte în voinţa morală a omului ; dacă lipseşte această voinţă, sentimentul religios este o simplă iluzie.

Şi eu cred că adevărul unei filosofii religioase se cunoaşte după sentimentul de iubire pe care-l trezeşte ea în inima omului. Dacă inima omului rămâne nemişcată, aceasta înseamnă că teoria religioasă este un simplu lanţ de sofisme, lipsite de adâncimea mistică a adevărului religios şi acele sentimente de iubire faţă de poporul dumitale, pe care le-a trezit în inima mea revista dumitale „Gândirea”, cred eu —sunt un semn neîndoelnic, că în activitatea dumitale şi a grupării „Gândirei” suteţi conduşi de Mâna lui Dumnezeu, că în teoriile voastre religioase luminează Adevărul dumnezeesc adevărat. Activitatea dumitale e o slujire Bisericii Ortodoxe. In graniţele unei ţări slujeşte ideei economice, şi aceasta este misiunea naţională pe care o îndeplineşte revista „Gândirea”.

Cu dragoste intru Hristos

Al dumitale Chişinău,

DIM. REMENCO

30 Maiu 1931.”

 

CITITI SI:  În culisele Istoriei: Pe valurile memoriei cu Nichifor Crainic – un articol semnat Iurie Colesnic si publicat online in iulie 2015 in ziarul “Timpul” de la Chisinau, articol ce a fost cuprins si in cartea „Biserica basarabeană. Chipuri de neuitat.”, Ed. Cultura, Chisinau, 2015, pag. 93-98. Articolul cuprinde si o fotografie inedita cu Nichifor Crainic si sotia sa Aglaia – ca nasi la o nunta din Orheiul basarabean cat si o fotocopie dupa o scrisoare a profesorului Crainic din 1968.

Leave a comment »

Mestesugul impodobirii oualor de Pasti: Muzeul oualor, com. Ciocanesti, jud. Suceava

DSC05824DSC05797DSC05801DSC05804DSC05810DSC05820

2 Comments »