anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Parintele Gheorghe Calciu: ‘De Crăciun, cu darurile materiale rupem relaţia sufletească’

Preluare integrala de text pe site-ul Manastirii Petru Voda:

DSC09692

Pirogravura realizata de o Monahie a Manastirii Paltin Petru Voda si existenta in chilia memoriala a Parintelui Justin Parvu de acolo, cu imaginea Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa

Începând din 1935, Coca Cola a înlocuit pe Moş Nicolae sau pe Moş Crăciun, aşa cum era el, cu un tip îmbrăcat cu roşu şi cu alb… Şi acum, de sărbători, ce se întâmplă în magazine…! Mă duceam să cumpăr şi eu cartofi şi ceapă şi trebuia să stau mult la coadă: toată lumea cu mormane de mărfuri şi de mâncăruri în cărucioare. Ba încă am văzut că la Biblioteca Congresului, înainte de Crăciun există un fel de training al funcţionarilor de acolo: intelectuali dintre cei mai buni vin ca să-i înveţe pe cumpărători cum să nu se streseze de Crăciun. Adică să nu-şi pună problema ce să dea fiecăruia, fiindcă fiecare om se va bucura… Iar dacă constată că au cumpărat un dar pe care şi altul l-a mai dat aceluia, să nu se tulbure, să nu intre în depresie nervoasă, că toate sunt bune şi anul viitor o să-i facă alt dar… Sau dacă nu-ţi mai permiţi să-i dai un dar, du-te şi restituie-l, că ţi-l primeşte. Cred că unui român nici nu-i vin prin minte asemenea idei…

Învăţaţi din aceste sărbători nu aspectul comercial, nu să dai un dar cât mai scump unuia! Poţi să-i dai darul cel mai scump, dar dacă n-ai pus dragostea ta în acel dar, nimic nu este! Mă uitam la copii în casele in care intru: sunt zeci şi sute de jucării. Copilul nici nu are timp să se joace cu toate, nu are timp de afecţiune. El nu iubeşte nici o jucărie. Dacă face zgomot, o pune să facă zgomot. Dacă merge, o pune să meargă. Dar nu are afecţiune. Sufletul lui este rece. Noi creştem în felul acesta nişte copii cu suflete moarte. Mă gândesc câtă dragoste puneam noi într-o jucărie de lemn pe care ne-o făceam noi, sau ne-o făceau alţii mai mari, şi care un an de zile era jucăria noastră! O iubeam şi o comparam cu a celorlalţi şi spuneam că a mea e mai frumoasă, că a mea e mai nouă, că e mai mare. Jucăriile deveneau lucruri însufleţite de intimitatea dragostei. Şi eram bucuroşi şi fericiţi. Acum copiii iau o jucărie, se joacă o zi, sau nici o zi, dacă îi aduci cincizeci dintr-o dată…

Rupem cu darurile materiale relaţia sufletească. Ca şi cum am putea cumpăra cu o jucărie inima copilului nostru. Ca şi cum am putea cumpăra cu un cadou inima vecinului, sau a mamei, sau a tatălui. Pentru că ceea ce trebuie să puneţi în jucăria voastră este dragostea pe care Iisus a pus-o în toate darurile pe care le-a făcut El. Că dacă respirăm, respirăm prin bunătatea lui Iisus. Dacă vedem, vedem prin bunătatea lui Iisus. Dacă ieşind afară pot să pun un picior pe stradă fără să mă calce o maşină, fără să cad sau să păţesc altceva, e pentru că Hristos are grijă de mine. Şi are grijă de fiecare dintre noi. El păzeşte copiii, El îmbunează inima oamenilor, El aduce pacea caselor, El ne face adeseori să iertăm. Deşi iertăm cu greu, dar prin El iertăm. Prin El nu mai ţinem minte răul ori răzbunarea.

Iată învăţămintele adevărate pentru sărbătoarea Crăciunului”.

(din: Părintele Gheorghe Calciu – Cuvinte vii, “A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”, Editura Bonifaciu, 2009)

Leave a comment »

Colindatori din Basarabia in Ardeal, decembrie 2015

Zilele acestea un grup de 50 de romani din Basarabia, din zona Criuleni de pe malul Nistrului, strabat Romania colindand. Unul dintre locurile in care s-au oprit sa aduca gandul lor si cantecul lor la Nasterea Domnului a fost Sibiul, unde s-au aflat pe 23 decembrie 2015. Grupul a cuprins si primarul comunei Corjova din raionul Criuleni, patru preoti ortodocsi, grupul vocal-coral de tineri si maturi si cateva persoane insotitoare, inclusiv directoarea scolii. In scurta filmare de mai jos sunt doua colinde din programul lor – interpretate de grupul vocal si respectiv de preotul Vasile Pistrui, care adreseaza auditoriului si un cuvant de suflet. Grupul a colindat si Mitropolia Ardealului, unde au fost invitati sa ramana si la masa:

 

Leave a comment »

Colinde la Manastirea Oasa – Organizatia Tinerilor din Sibiu, 2014/2015

Leave a comment »

Urari basarabene cu ocazia Galei Anuale a Clubului de Presă din Republica Moldova

Clubul de presă din Chişinău – Centrul pentru Jurnalism Independent şi Comitetul pentru Libertatea Presei – a premiat jurnaliştii anului 2015, în cadrul Galei Anuale a Clubului de Presă, ediţia a XXI-a, organizată pe 17 decembrie 2015. Între cele trei premii speciale acordate s-a numarat si premiul ‘Speranţa anului 2015‘ – acordat jurnalsitei nevazatoare Livia Goncear-Pânzari de la Radio Moldova, ale carei trei emisiuni au fost postate si pe acest blog, sub denumirea de ‘Interviuri pentru viata’: audiati aici, aici si aici.

În cadrul Galei, au fost invitati si au facut urari cativa artisti ai Teatrului National ‘Mihai Eminescu’ din Chisinau (intre ei, la chitara, artistul Valentin Zorila):

Din urarile artistilor la gala jurnalistilor basarabeni:

„Frunză verde și-o migdală

Să vă spunem în astă seară

Să vă spunem așa direct, fără sfială

Cum trăiește ghiata țară.

Țara asta-i ca o vacă

O hrănesc toți cetățenii

Dar o mulg – politicienii.

Nu-i nici lege, nici măsură

Cine vrea, acela fură.

Iată am eu o întrebare.

Unde-i miliardul?

Iată bună întrebare

Dar este o vorbă în popor

не пойман, văi băieți, не Shor”

***

„Luați, luați și mai furați. Avem de tăti. Furați de tăti.

Baruri, cafenele, parcuri și hotele, livezi și păduri

Avem și fabrici și uzine. Spitale, magazine. Și aeroport

Veniți, veniți și luați și pielea de pe noi. Avem di tăti. Furați de tăti”…

Leave a comment »

‘…o grijă obsesivă a Părintelui Justin ca intelectualul să fie alături de Biserică, misiunea acestuia în societatea noastră fiind una determinantă’

P Justin_carteDupă dialogurile cu Părintele Iustin din anii 2005-2006, adunate integral, în ediție definitivă, în volumul „Părintele Iustin Pârvu – o misiune creștină și românească” (Editura Doxologia, 2014), credeam că nimic nu mai e de spus. Însă trecând pe la Petru Vodă, pe la începutul anului 2010, după ce Părintele Iustin a revenit din spitalul de la Cluj-Napoca, de unde tot primeam vești că „a plecat”, nu m-am putut abține și am mai înregistrat o convorbire. Apoi, la o vreme, revenind, părintele m-a întrebat: „Nu continuăm?”, Și am continuat. Derulând memoria reportofonului, am descoperit că au fost șapte întâlniri în perioada 2010-2011. Acestora li s-au adăugat alte câteva, când am stabilit forma finală a textului. Modalitatea de lucru era următoarea: după ce înregistram pe reportofon o convorbire, o reproduceam pe hârtie și discutam cu părintele fiecare întrebare și fiecare răspuns, până la forma finală. Manuscrisul definitiv era semnat de Părintele Iustin, în momentul în care consideram că totul este în conformitate cu spiritul dialogului. Volumul de față a apărut, cu binecuvântarea Părintelui Iustin Pârvu, într-un tiraj redus, în anul 2011. Motivarea scrierii și editării acestei cărți ține de o grijă obsesivă a Părintelui Iustin ca intelectualul să fie alături de Biserică, misiunea acestuia în societatea noastră fiind una determinantă.

Adrian Alui Gheorghe

1 Comment »

Parintele Savatie, cuvant la Bucuresti, 22 decembrie 2015

seara-editurii-cathisma-sb

‘Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, oricum ar fi ei. Părinţii nu ni-i putem schimba, dar atitudinea faţă de ei – da.
Ştiu că ai viaţa ta şi fiecare sîntem unici şi irepetabili, totuşi adu-ţi aminte de cîte ori ai urmat sfaturi străine şi încearcă să înţelegi ce te-a făcut să le urmezi. Începuturile rele îşi găsesc uşor un sfătuitor.’

ierom. Savatie Baştovoi

Cuvant de la lansarea unei carti, 2015:

Leave a comment »

“PRINCIPESA ILEANA – COPILA CU OCHI ALBAŞTRI”

Povestirea de mai jos a fost scrisa in 1931 de Regina Maria a Romaniei despre fiica ei mezina, Principesa Ileana. O redau aici integral, preluand traducerea in romaneste de pe site-ul d-lui Tom Kinter, cu multumiri, la fel ca si fotografiile inserate de pe acelasi site:

Marie&Ileana1

Regina Maria si al 6-lea copil al sau, Principesa Ileana

Si-a luat zborul in lumea larga – copila noastra cu ochi de un albastru adanc – copila Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti ceilalti, a luat-o cu el si – pentru ca o iubeam – am lasat-o sa plece. Am zambit chiar. Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul.

Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.

 

Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor, puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana. Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg numele pe care eu il voiam – o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci. Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea, dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a da un nume pe masura acelor ochi albastri… Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru ceilalti – cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut sa daruiasca.

Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor sai albastri si al dorului din ei… Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de culcare.

Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta.

Adesea cand sedea tacuta alaturi de mine, cu ochii aceia mari albastri largi deschisi, imi puneam mana pe mainile ei: Ileana, stiu la ce te gandesti – ii spuneam la ce se gandea si niciodata Ileana nu s-a mirat ca ii stiam gandurile.

Spuneam mereu: Ileana are dreptatea in ea, nimeni nu trebuie s-o invete ce e bine sau rau, Ileana stie.

Toate aceste pot suna ca si cum Ileana a fost prea asezata, dar nu era asa – era pur si simplu ca toti ceilalti copii.

Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt. Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una pe care el o numea “Foica” si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe “Foica” sub bratul lui si camasuta ei lunga matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una. O iubea insa pe Ileana si papusile sale.

Ileana&Mircea02

Principesa Ileana si Principele Mircea

Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa “Ilana…Ilana…” chiar cand nu mai stia de el, continua s-o cheme: “Ilana…Ilana…”.

A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe “Foica”. Dar Ileana nu s-a mai jucat niciodata cu “Foica”. “Foica” doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea.

Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei – prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale, aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient.

Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor. Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de el, tinandu-i mana.

 

Ileana6

Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan, brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati.

Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem “acolo”, in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului “patrie”, si parca vedeam cum radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc.

In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a imprietenit cu patru mici pastori – in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii, intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea.

A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti. Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva.

In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie – un barbat mai varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil…

Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui…

Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat de seriosi pe cat era si ea.

Marie&Ileana8

Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in “bine” si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.

Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.

Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.

Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte – ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca…

Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui “Sioara”.

Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.

Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.

Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. “Noblesse oblige” a fost deviza ei, cum fusese si a noastra.

Marie_Ileana2

Regina si principesa, mama si fiica, in costume nationale romanesti

Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si piedici – nu e asa usor sa fii un precursor – desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta, eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta.

Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata, cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i cu insufletire mamei sale “Little Boy Blue”, si simteam cum mi se ridica lacrimile in gat.

Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar fi fost un ofiter.

Ileana15

Principesa Ileana in 1929, la obtinerea brevetului de navigator

Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind valurile cu micul si viteazul sau velier “Isprava”, cu panzele intinse in vant, precum aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea. Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa! Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult – cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si implineasca destinul.

E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet – era ca si cum o vedeam cum se scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu!

Dar, in cele din urma, nu aripile “Ispravei” au scos-o pe copila cu ochi albastri din viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul iubirii…

Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si am plans…

MARIA
August, 1931

Marie&Ileana17

Leave a comment »

“Duhovnicul poartă ce-i mai greu din povara ta”

articol de Costion Dumitrescu, preluat integral din Ziarul Lumina, cu multumiri:

În Ortodoxie, duhovnicul pare a reprezenta, mai ales privit din afară, cam ceea ce ar fi „maestrul spiritual” pentru alte zone culturale sau religioase. În bună parte însă, e diferit şi, în orice caz, reprezintă mult mai mult decât atât. Cum la noi, în limba română cel puţin, există o diferenţă importantă de nuanţă semantică între „spirit” şi „duh”, am putea să ne folosim de ea şi să spunem că duhovnicul este un „maestru în duh” al ucenicilor sau al fiilor săi duhovniceşti.
Duhovnicul este, în sensul cel mai înalt al expresiei, un „director de conştiinţă”, dar nu unul care îţi poartă silit conştiinţa într-o direcţie, fie ea şi bună, precum un căţel într-o lesă, ci unul care ţi-o formează, care te conduce la a-ţi pune într-o corectă şi rodnică lucrare libertatea de conştiinţă.
Noi mai legăm duhovnicia de starea de sfinţenie. Căutăm la duhovnici în primul rând sfinţenia lor, sfinţenie pe care ei nu şi-o recunosc, dar pentru care este cât se poate de plauzibil ca rugăciunile să le fie mai degrabă împlinite de Dumnezeu. Pe de o parte, pentru viaţa pe care o duc, pe de alta, pentru că ştiu mai bine ce şi cum să ceară, ce se cuvine să ceri de la Dumnezeu. În legătură cu un astfel de duhovnic te simţi mai puternic şi mai la adăpost, rugăciunile lui îţi sunt ca nişte contraforţi care te sprijină să nu cazi, ca o mână întinsă care te ajută să te ridici mai repede dacă totuşi ai căzut.
Într-o exprimare mai liberă, s-ar putea spune că duhovnicul încercat este o „pilă” bună la Dumnezeu şi, prin urmare, el te poate scoate, uneori aproape miraculos, din diferite situaţii dificile. A spune că e o „pilă” nu înseamnă a crede că el face un simplu „trafic de influenţă”, cum se întâmplă în societatea lumească. Intervenţia lui nu are nimic magic în ea. Aşa ceva nu merge la Dumnezeu. Duhovnicul încearcă totdeauna să te ralieze la eforturile sale ascetice, să-ţi construiască acea structură internă care să te ajute, în mod normal, să te ţii, cât de cât, singur pe picioare. El îţi va cere să adaugi rugăciunile tale la rugăciunile lui, asceza ta la asceza lui. El nu poate face totul, lipsit de colaborarea celui care vine să-i ceară ajutorul. El poate numai să ajute, adică să adauge mult la puţin, dar trebuie să existe acel puţin la care să adauge. Căci întotdeauna el îşi va lua sarcină partea cea mai grea a poverii.
Însuşirile unui bun duhovnic provin şi dintr-o mare experienţă de viaţă. Dar, în cazul acesta, când spunem viaţă nu ne referim la frecuşul de zi cu zi pe care-l presupune parcursul nostru prin această lume sau la nenumăratele întâmplări din care învăţăm (dacă învăţăm!) câte ceva şi să ne formăm acel bagaj de învăţăminte pe care-l numim experienţă. E vorba de viaţă în sensul cel mai înalt, major, e vorba de Viaţa-Hristos („Eu sunt… Viaţa” – Ioan 14, 6), deci de o „experienţă de Viaţă”, la care, desigur, se poate adăuga cu folos şi ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin această exprimare. Legătura cu un duhovnic este asemenea unei căsătorii. Din ea nu poţi ieşi decât pentru motive suficient de grave, îndeobşte cu caracter dogmatic sau canonic.

DSC09509

Icoana – la Manastirea Rohita

Leave a comment »

„Femeile au suferit într-un mod aparte în închisoare”

Ionuț Aurelian Marinescu semneaza azi, 11 Decembrie 2015, in Ziarul Lumina al Patriarhiei BOR, articolul cu titlul de mai sus, pe care il preiau integral mai jos (sursa – aici):

“Zeci de credincioşi au par­ticipat miercuri, 9 de­cembrie 2015, la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, la conferinţa „Povestea obiec­telor confecționate de femei în închisorile politice comu­niste”. Invitatul serii a fost Radu-Alexandru Dra­go­man, arheolog în cadrul Institutului de Arheo­logie „Vasile Pâr­van” al Aca­demiei Ro­mâ­ne.

Conferința dedicată femeilor care au suferit încarcerare politică în timpul regimului comunist a fost prefaţată şi încheiată cu o rugăciune şi cu un scurt cuvânt adresat de părintele Cristian Galeriu, unul dintre slujitorii locaşului de cult.

Bazându-se atât pe cercetări documentare amănunţite, cât şi pe o serie de interviuri realizate cu puţinele femei supravieţuitoare ale acestor locuri cumplite de tortură sau cu descendenţii acestora, Radu-Alexandru Dragoman a prezentat atât condiţiile carcerale pe care le-au suferit femeile arestate pe criterii politice în România comunistă, cât mai ales o serie de obiecte confecţionate de acestea în perioada detenţiei. Discursul arheologului a fost însoţit de o proiecţie fotografică a unora dintre puţinele obiecte rămase de la deţinute.

Cercetătorul a reuşit să creioneze un adevărat tablou al vieţii de închisoare a deţinutelor politic: „Înainte de a fi plasate într-una dintre cele trei închisori destinate lor (Miercurea-Ciuc, Dumbrăveni şi Mislea), femeile treceau mai întâi printr-unul dintre sectoarele închisorii Jilava, unde erau supuse la crunte interogatorii. Anchetele erau foarte dure şi lungi, nedeosebindu-se în nimic celor suferite de bărbaţi. Închisoarea de la Mislea avea doar 12 celule, dar era atât de aglomerată încât deţinutele stăteau în picioare în celulele în care soarele intra cu anevoie printre zăbrelele foarte dese de la geamuri. Mobilierul era sărăcăcios sau inexistent. Aveau doar un lighean, o cană, o saltea cu paie putrezite şi uneori o pătură veche şi ruptă. Încălzirea era cu totul improprie, sobele fiind totdeauna plasate nu în celule, ci pe culoar, mult prea departe de trupurile îmbrăcate în zeghe. Mâncau terci, marmeladă, varză…, capete şi măruntaie de vaci. Cât despre igienă, aveau dreptul de a se spăla doar o dată pe săptămână, primind cu mare zgârcenie atât săpun, cât şi apă. Având trupuri mai firave decât bărbaţii, femeile au suferit într-un mod aparte în închisoare.”

Cât priveşte creaţiile lor, arheologul a subliniat că obiectele nu sunt nişte opere fără viaţă, ci obiecte vii, reali coautori cu autorii lor în opera de creaţie a obiectelor şi de întărire duhovnicească a creatorilor lor. Deşi duceau o viaţă de coşmar în închisoare, deţinutele reuşeau să se ascundă de privirile gardienilor şi să creeze. Ele confecţionau diferite obiecte cu simboluri religioase, semne de carte, crucifixuri şi chiar pulovere pentru copii.

După expunere, a luat cuvântul şi părintele nonagenar Nicolae Bordaşiu, slujitor al acestei biserici, care a suferit și el ani grei de închisoare comunistă: „Această muncă pe care am admirat-o, care este rodul unei creaţii şi al unei ingeniozităţi aparte, i-a transformat pe toţi cei în suferinţă în nişte titani, care au biruit şi răutatea omenească, şi timpul, şi foamea, şi frigul, toate… În fiecare lucru, în tot ce s-a făcut, era inclusă multă, multă dragoste. Aceasta ne-a ţinut pe toţi.”

***

Cu cateva zile in urma, jurnalistul Victor Roncea ne-a readus in memorie pe una dintre supravietuitoarele temnitelor comuniste (de la Mislea, Dumbraveni si Miercurea Ciuc) adresandu-i un respectuos si drag LA MULTI ANI! pe blogul sau, doamnei Aspazia Otel Petrescu – la implinirea onorabile varstei de 92 de ani.

***

Fotografiile de mai jos, conectate de subiect, au fost realizate la ‘Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei’ de la Sighetul Marmatiei in vara anului 2014:

DSC05587DSC05510DSC05583DSC05584DSC05585

DSC05586

Camasa ie apartinand Elisabetei Rizea

Leave a comment »

Manastirea Paltin de la Petru Voda – in emisie pentru crestini

RADIO PALTIN este postul local al Manastirii de maici Paltin – Petru Voda, care transmite in direct slujbele manastirii, interviuri si cuvantari ale Parintelui Justin Parvu, predici, emisiuni, dezbateri pe teme teologice, culturale, duhovnicesti si cantari bizantine (clik pe imaginea de mai jos):

radio paltin

Leave a comment »