anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Marturii despre parintele Arsenie Boca ale PS Irineu Duvlea, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America:

In scrierea ‘Părintele Arsenie Boca “Sfântul Ardealului” – 25 de ani de la trecerea la cele vesnice‘, articol aparut in Revista SOLIA (publicatie a Episcopatului Roman Ortodox din America), numarul din noiembrie-decembrie 2014), parintele Irineu Duvlea rememoreaza intalnirile sale cu Parintele Arsenie Boca de la Sambata si Draganescu. Preiau mai jos textul semnificativ din revista citata:

fantanita sambata

Fantana din lemn sculptata dupa un model desenat de Parintele Arsenie Boca – ramasa la manastirea de la Sambata si recent expusa public in parcul memorial al Manastirii

Am avut bucuria şi binecuvântarea să-l cunosc pe Părintele Arsenie în primul an când am intrat ca frate de mănăstire la Sâmbăta de Sus, unde părintele a început activitivitatea sa ca lider şi îndrumător de suflete. Era în toamna anului 1980 în postul Crăciunului când părintele a trecut în taină pe la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, era în haine civile cu barba scurtă căruntă, deosebit de curat şi cu acea privire de Crist care te pătrudea până în adâncul sufletului. Era însoţit de Maica Zamfira şi ea tot civil îmbrăcată împreună cu alte două persoane, deoarece erau urmăriţi tot timpul de forţele de securitate în perioada de tristă amintire care stăpânea atunci România.

Această primă întâlnire cu Părintele Arsenie mi-a marcat viaţa pentru totdeauna şi m-a întărit să merg pe drumul călugăriei şi a slujirii lui Dumnezeu cu toată fiinţa şi viaţa mea. Eram de rând la brutăria mănăstirii şi venise la mine bunul şi blândul nostru duhovnic Părintele Serafim Popescu, Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii, şi deodata o femeie care lucra la bucătăria mănăstirii vine la noi puţin speriată şi zice: “veniţi repede, este aici Părintele Arsenie”; sincer, pentru început mi-a fost frică, deoarece auzisem de Părintele că este clarvăzător şi cine ştie ce-mi va spune, aveam aşa… o reţinere. Părintele Serafim a plecat spre Sfinţia Sa, l-a îmbrăţişat şi stăteau de vorbă în curtea mănăstirii. Părintele Calinic Morar m-a încurajat şi m-a tras de mână să mergem să luăm binecuvântare de la Părintele Arsenie şi atunci Părintele Serafim mă prezintă: “uite, am aici un ucenic al meu”. Părintele mi-a dat mâna, m-a privit pătrunzător şi mi-a zis: “îi bun de mută munţii, dar să vedem cum îşi mută muntele că încă n-a gustat din el”, apoi a continuat zicând: “mai vorbim noi, să mă mai cauţi”. A fost ultima vizită a Părintelui Arsenie la Sâmbăta, de atunci nu am auzit să mai treacă vreodată până a trecut la cele veşnice.

A trecut un timp, şi Părintele Stareţ Veniamin vroia să mă călugărească. Eu eram aşa de tânăr şi nu eram întru totul decis ce este mai bine pentru mine, pentru viaţa mea, pentru viitorul meu, şi mulţi m-au sfătuit să merg la Părintele Arsenie la Drăgănescu unde picta o biserică şi să-i cer sfatul. Iau trenul spre Bucureşti ajung dimineaţa pe la ora 7, încă nu era ziuă şi intru în biserica din Drăgănescu şi văd în altar lumină şi cineva lucra, era Părintele Arsenie, mă cuprinsese frica, ce să fac, ce să-i spun. La un moment dat mă aude şi zice cu voce autoritară: “ce vrei mă? ce cauţi aici?”. Părinte am venit să va cer un sfat, zic eu; uitaţi, Părintele Stareţ vrea să mă călugărească, ce să fac oare, e bine să fac acest pas aşa devreme? Părintele uitâdu-se spre mine a zis; “fă-te mă, dar un singur lucru îţi spun: să faci şcoală şi să păzeşti voturile monahale, sărăcia, ascultarea şi fecioria; dacă le îndeplineşti ajungi la desăvârşire”. Atunci eu am adăugat: “Dar… ştiţi părinte, aş vrea să fiu şi diacon”. Atunci mi-a profeţit Părintele un lucru pe care nu l-am înţeles, decât numai după ce am ajuns în America: “mă, o să ajungi mai mult decât diacon şi vei sluji Biserica şi Neamul peste o apă mare, dar să ai îngăduinţă faţă de neputinţa omenească”. Aceste cuvinte ale Părintelui s-au împlinit după 20 de ani de şedere şi slujire la Sâmbăta. A văzut viitorul meu, a văzut soarta mea, un om luminat de Dumnezeu cum nu am mai întâlnit niciodată în lumea aceasta şi nici nu cred să mai întâlnesc.

Toate aceste lucruri despre care Părintele Arsenie mi-a vorbit, s-au întâmplat aici, în America, unde slujesc Biserica şi Neamul nostru Românesc risipit pe acest continent. Sigur, au fost şi alte discuţii care mă privesc pe mine personal, şi pe care am avut şansa să le discut cu Părintele timp de câteva ceasuri cât am stat doar eu cu Părintele în Biserică. La plecare m-a întrebat: “ce mi-ai adus de la Sâmbăta?”. Adusesem nişte nuci şi miere de albine pe care mi-a zis să le duc la casa parohială de peste drum şi să le dau Doamnei Preotese Bunescu. Am plecat, am tot bătut la poartă, dar cum nu a răspuns nimeni, am intrat în curte, Părintele Bunescu avea doi câini foarte răi care dormeau în pragul casei parohiale, am ajuns în dreptul lor, am păşit peste ei şi am intrat în casă. Doamna Preoteasă când m-a văzut, să cadă jos: “cum ai intrat şi nu te-au sfâşiat câinii?”, mă întreabă ea. Eu zic: “Părintele Arsenie m-a trimis”. După câteva discuţii mă întorc la biserică din nou, trec peste câini, şi când închid uşa la poartă, atunci au început să latre şi să mă atace. Vin în biserică speriat, iar Părintele care ştia toate cele ascunse ale mele, îmi zice: “te-au speriat câinii, mă”? Am zis: “nu ştiu Părinte ce se întâmplă că nu mi-au făcut nimic, doar când am ieşit au început să latre şi să mă atace, dar era prea tarziu că deja ieşisem din curte!”. Atunci Părintele mi-a zis: “mă, ai văzut ce înseamnă ascultarea?, ţi-am dat o lecţie de ascultare”. Deci Părintele avea aşa o putere încăt putea să stăpânească şi firea animalelor. 

Am avut bucuria să-l mai întâlnesc încă o dată pe Părintele la Biserica din Drăgănescu împreună cu Părintele Timotei şi Părintele Calinic, şi ultima dată cred prin 1984 în casa fratelui Maicii Zamfira din Bucureşti pe strada Aviator Iliescu, iar după această perioadă Părintele a avut mari probleme de sănătate şi a stat retras la Sinaia, la metocul Maicilor de la Prislop unde şi-a dat şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu. În acea perioadă, în Noimbrie 1989, mă aflam la Mănăstirea Ghighiu unde am participat la înmormântarea Părintelui Gherman, un alt ales a lui Dumnezeu, înmormântare care a avut loc Sâmbătă, şi parcă ceva mă îndemna să ajug acasă mai devreme. Am plecat cu ocazie până la Braşov şi de acolo cu alta pănă la Făgăraş şi într-un târziu ajung la mănăstire, acolo toţi supăraţi, şi aflu că Părintele Arsenie ne-a părăsit şi a trecut la cele veşnice. Părintele Stareţ Veniamin plecase deja la Prislop unde a doua zi Luni, avea loc înmormântarea Părintelui Arsenie. Într-un trâziu de noapte am găsit şi noi un binevoitor care ne-a ajutat cu maşina să ajungem la Mănăstirea Prislop unde am stat toată noaptea şi l-am vegheat pentru ultima dată pe Părintele Arsenie. A doua zi, cu nevrednicie, în drum spre cimitir mi s-a încredinţat să duc crucea Părintelui, care şi astăzi îi străjuieşte mormântul, iar Maica Filoteia care trăieşte şi astăzi îmi spune: “Părinte Irineu o să ai crucea Părintelui Arsenie, Dumnezeu să te întărească”. În momentul când am plecat de la Sâmbăta, m-am gândit la ce mi-a spus Maica Filoteia, că am să trec şi eu prin încecări şi cruci, aşa cum a trecut Părintele Arsenie care de fapt a şi spus când era încă în viaţă că: “nici mort nu mă mai întorc la Sâmbăta”.

Peste toate acestea s-au aşternut doar amintiri, noi toţi care ne-am împrăştiat unde ne-a chemat Dumnezeu si biserica, ne întorcem cu recunoştinţă şi dragoste faţă de cel ce a fost o mare personalitate a monahismului românesc şi în acelşi timp contemporan cu noi. Ne-am bucurat de binecuvântările sfinţiei sale, de sfaturile şi de tot ce Dumnezeu l-a înzestrat ca ales al Său, să dăruiască lumină şi dragoste celor din jurul său. Nu mă îndoiesc de faptul că Biserica Ortodoxă Română va împlini la vreme toate cele cuvenite pentru ca Părintele Arsenie să fie trecut în rândul sfinţilor.

Mă voi opri doar la un singur lucru pe care Părintele l-a spus de multe ori celor care-l căutau, ceea ce de altfel mi-a spus şi mie: “Mă, toată viaţa m-am străduit să-l schimb pe om şi nu am putut”. Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea de mare – ba mai mare decât lumea asta, şi anume: “Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare pâcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor unde se spune că tatăl când l-a văzut pe fiul că se întoarce nu l-a mai ţinut locul; a alergat înaintea lui ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată. El a rămas în inima tatălui aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele Arsenie ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot aşa de mare, tot aşa de infinită cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: “Căci precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul prin cuvintele: “Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Ps.102,10-13).

+IRINEU Episcop Vicar

2 Comments »

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (III) : gradinile de pe terase – gradina botanica, azi

Gradinile Palatului San Anton din Attard, in centrul Insulei Malta (vedeti aici) au fost cele care au inspirat-o pe Regina Maria a Romaniei sa inconjoare vila de la Balcic cu gradini similare. O parte foarte fericita a copilariei sale si-a petrecut-o in Insula Malta, asa incat imaginile de atunci nu au parasit-o niciodata si a simtit nevoia sa le reproduca intr-un anume fel. Astazi, gradina (botanica) a domeniului regal de la Balcic, aflata in administrarea statului bulgar, arata ca in fotografiile de mai jos.

 

 

In 1935, sub titlul “My dream houses“, aparea, scris de Regina Maria, un eseu in care rememora felul in care a construit si amenajat locurile ei de suflet. Alaturi de Castelul Bran, domeniul si vila de la Balcic au stat mereu pe primul loc. Redau mai jos extrasul original, in engleza (preluat de aici, cu multumiri lui Tom Kinter), din eseul aparut in Roumania Anniversary Number – edited by Horia I. Babes, The Society of Friends of Roumania, Inc., New York, 1935, modul cum a descoperit locul viitoarei asezari pe care avea sa o ridice la Balcic:

One day, after Bran had become an accomplished dream, as I rambled with my son Nicky through Dobrudja, I suddenly came upon a spot near the sea which awoke in me a quite particular sensation: I had the feeling that this place had always been waiting for me—or was it I who had always been waiting for this place? It was not as if I had come here for the first time.

That old tree hanging above the turquoise-blue sea from the top of a high crumbling wall, beneath which flowed a spring of clear moun­tain water . . . Somehow this spot was familiar to me, it had something to do with the very foundation of my being; here was peace, beauty, sea and fresh water, and that huge whispering tree bending right over the shore as if listening to the song of the waves.

I sat down in the shade of the great tree and gazed out upon the light-spangled sea, watching the play of waves against the shore. A feeling of complete, almost overwhelming, well-being took possession of me—I belonged to this and this belonged to me. Now and again along the long road of life this sensation has come; it is simply the feeling of coming home, of being entirely and absolutely accepted by one’s surroundings.

Yes, I must become possessor of this spot; it needed me—I felt this with a force that could not be denied.

And verily I did acquire that spot. It would be too long to relate how; but the old tree, the old wall and the crystal-clear water flowing from beneath it into the sea became mine. Immediately the vision rose before me of the house I wanted to build . . . a white house, strong, simple of line, of Turkish style, a house whose upper story would project over the lower; a house with a flattened roof, and with its feet almost in the sea; a house surrounded by stone terraces which little by little would be conjured into a paradise of flowers.

This dream-house, too, became reality. It was to have been an artist’s caprice, a little shack to which I could escape for a few days at a time. But my love for the place grew and grew; besides, the problem of painting into its surroundings my living picture exactly as it should be was so fascinating that the artist within me could not resist. This was not merely the adaptation of something already existing; this was creation, the modeling of stone, earth, water, trees and flowers into a harmonious whole. Proceeding slowly through lean years, it was created on a small scale, modest, rustic, in no sense monumental, but perfect in its way.

There was also this about Balcic—it was my return to the sea, my first love. Born on an island, I have in my soul an eternal deep craving for the sea. Ileana has inherited this love for the sea. She belongs to Balcic and Balcic belongs to her. I cannot think of Balcic without Ileana, and it was together with her that I developed my dream.

No joy being complete unless it can be shared by others, my child and I set about creating in the villages of Bran and Balcic homes for the poor, for those whose lot is hard work in airless places. And the joy of being able to provide for them large, sunny houses was like adding light to one’s soul.

Leave a comment »

Principesa Ileana – Maica Alexandra: spre monahism (I)

In primele zile ale lunii ianuarie 1948, ultimii membrii ai familiei regale a Romaniei paraseau siliti tara, dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai (fiul fratelui principesei, fostul Rege Carol al II-lea). Intre ei – fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, Principesa (Domnita) Ileana. Povestea vietii ei, acoperita pe jumatate de amintirile cuprinse in exceptionala sa carte, “I live again” (“Traiesc din nou“) – scrisa in 1950-1951, si publicata de Reinhart and Co. in New York in 1951, a continuat si dupa renuntarea la viata laica, renuntare ce s-a petrecut lent, dar ale carei inceputuri au fost probabil sadite in adancul fiintei ei, inca din copilarie, cand a vazut Ingerii. Acea a doua parte de viata (de dupa 1960) este foarte putin cunoscuta public, dar se poate recompune partial. Este putin cunoscuta mai ales pentru faptul ca pe la sfarsitul anilor ’50 decizia interioara si apoi exterioara a Principesei Ileana a fost sa se retraga din orice mediu laic, in toate formele, asa incat in 1967 va ajunge sa fie monahie, calugarita pe seama unei mici manastiri din Franta, loc in care cu totala surprindere avea sa o intalneasca, in chiar acel an1967, si academiciana Zoe Dumitrescu Busulenga. Aceasta avea sa scrie: “In aprilie 1967, ma aflam pentru întaia oara la Paris, ca urmare a unei invitatii de a tine cateva conferinte la universitatile din Paris si Montpellier, respectiv la catedrele profesorilor Alain Guillermou si Louis Michel, amandoi mari prieteni ai Romaniei. A fost, fireste, prilej de a-mi reîntalni vechi si dragi cunostinte, ca, de pilda, Anina Radulescu Pogoneanu, mult iubita mea profesoara, si de a face altele noi, ca aceea cu regretatul Ioan Cusa, remarcabilul poet si editor, si mai cu seama cu stralucitul intelectual, parintele Andrei Scrima, fostul asistent al lui Anton Dumitriu. […] Intr-o dupa-amiaza, Ion ne propune o plimbare cu masina ca sa-l însotim pe parintele Andrei pana undeva, în afara Parisului, unde avea treburi urgente. Plecam, trecem prin padurea de la Fontainebleau (spre mirarea prietenilor, am recunoscut-o îndata, evident dupa tablourile lui Andreescu) si ajungem într-un orasel, Bussy. Mi se spune ca e o manastire ortodoxa rusa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa. Intr-adevar, la intrarea într-unul din corpurile cladirii, o venerabila monahie (avea peste 90 de ani, era ducesa Serge) sedea într-un fotoliu comod. Mi-a întins mana sa i-o sarut, ceea ce am si facut, si a început o conversatie desigur conventionala. Prietenii mi-au facut semn sa astept. Parintele Andrei intrase în casa. Dupa cateva minute, se aud pasi grabiti coborand scara. Sprintena ca o ciuta, o maica ce parea foarte tanara se îndreapta spre mine si ma îmbratiseaza. Eu încremenesc. Incredibil! Si balbai, sugrumata de emotie: Domnita! Si ea spune razand: „Nu mai sunt domnita. Sunt Maica Alexandra”. Era principesa Ileana, cea mai draga noua, din familia regala. Si nu stiam ca se calugarise. M-a scos din uimire luandu-ma de dupa umeri si spunandu-mi: „Haide mai bine în chilia mea, sa putem sta de vorba în liniste!”. Si am suit în chilia „maicii”, care se afla în alt corp de cladire. Era o camera mansardata, îmbracata în lemn, careia cununi de ceapa si siraguri de ardei rosii atarnand de grinzi îi dadeau un fermecator aer rustic, de casa romaneasca de tara. Ici, colo, pe masa, printre icoane, stergare brodate în culori vii întareau amintirile de acasa. Ne-am asezat si am început sa vorbim. Intr-o romaneasca fara cusur, a prins sa ma întrebe despre cele de acasa. Stia tot, era destul de bucuroasa de momentul de deschidere care ne dadea un scurt respiro. Dar voia sa afle despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare în organizarea Cercetasiei, si despre sora ei Anicuta, despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a Liceului „Domnita Ileana” si despre alte multe cunostinte comune. Asculta cu un interes extrem de viu, cerea detalii despre sanatatea lor, ca sa le poata trimite medicamente, dorea sa stie ce mai e pe la Bran, castelul ei drag, lasat ei prin testament de Regina Maria. Si cate alteleCititi intregul articol, aici….

Ileana82a

Principesa Ileana, SUA, 1953 – courtesy of Tom Kinter

Manastirea unde a intalnit-o scriitoarea Zoe Dumitrecu Busulenga (devenita la randul ei monahie – sub numele de Maica Benedicta, calugarita de Parintele Justin Parvu la Manastirea Petru Voda, si care a trait ultimii ani de viata la manastirea Varatec si este inmormantata la Manatsirea Putna) a fost mica manastire ortodoxa ‘Notre Dame de Toute Protection’ de la Bussy en Othe, Franta. Manastirea se gaseste la 160 km de Paris, este cea mai veche manastire ortodoxa din Franța si a fost fondată în 1946 de patru măicuțe – parte de origine greacă, parte de origine rusa – maicute care adunasera deja în jurul lor la acea vreme o mica comunitate și încearcau să isi stabilească un loc de asezare. În acel an 1946 ele au primit drept moștenire o casă mare în partea de nord a Burgundiei, la Bussy-en-Othe și s-au stabilit acolo. Desi foarte sărace, au lucrat cu un curaj remarcabil si, ajutate de prieteni și sustinute de rugăciunile liturgice, au pus început vieții monahale. Ospitalitatea locului a avut un rol predominant asa incat azi exista acolo 22 de surori.

arapova1

Asezamantul monahal de la Bussy en Othe – schita

 

 

bussy_eglise_Img_0987

Biserica manastirii de la Busy-en-Othe

La manastirea de la Bussy en Othe, Principesa Ileana a petrecut 6 ani. Decizia sa de a se calugari a devenit totala in 1959 (din 1950 se gasea in SUA), insa cel de al doilea sot, doctorul Issarescu (cu care se casatorise in 1954), se opunea acestei decizii. Divortul al doilea a fost dificil, si a fost necesar sa petreaca 6 luni in statul Nevada pentru a obtine apoi divortul legal. In 1960, dupa consultarea cu arhiepiscopul ortodox din America, parintele Valerian Trifa  – la Grass Lake in statul Michigan, Principesa Ileana a ales manastirea de la Bussy din Franta ca loc de acomodare si verificare a deciziei interioare de a se calugari; avea nevoie de un loc cat mai retras si linistit si de aceea probabil ca a ales mica manastire din Franta.

VA URMA.

***

Pentru cei interesati, recomand parcurgerea si a altor pagini electronice de pe blogul meu, avand ca subiect personalitatea si viata Principesei Ileana:

2 Comments »

Despre Sfintii Inchisorilor, cu iubire, in vremurile grele de azi…

afis 20 aug 2015

Leave a comment »

Luari de pozitie transante fata de continutul Legii 217/2015 (intrata in vigoare la 30 iulie 2015) – care nadajduim ca vor conta…

11 august 2015:    Teologul Radu Preda, presedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICMER) a anunţat că va adresa în numele institutului o scrisoare deschisă preşedintelui Klaus Iohannis şi preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului în legătură cu greşelile din ‘legea antilegionară’. “Sunt greşeli impardonabile în aşa-zisa lege antilegionară. Cea mai izbitoare este lipsa condamnării comunismului. Se instituie o interpretare şi se omite ideologia care a produs cele mai multe crime. Mai mult, legea instituie delictul de opinie şi îl încadrează la fapte penale, ceea ce este extrem de grav” (articolul din care am preluat citatul, poate fi parcurs aici)

13 si 14 august 2015: Doamna Lucia Hossu Longin, autoarea si realizatoarea seriei TV si a volumelor  “Memorialul durerii“(parcurgeti intai interviul sau din 13 august 2015, cu titlul ‘Mi-am asumat misiunea de a fi călăuză prin infernul concentraționar‘ realizat de Sabina Iosub), a luat pozitie ferma la 14 august 2015, afirmand: “Eu personal, ca autoare a ‘Memorialului durerii’, voi face plângere penală iniţiatorilor legii pentru ca acest document să fie retras şi reformulat în termeni europeni. […] Personal voi continua seria de filme, pentru că românii au nevoie, după modelul evreiesc, de o memorie tenace şi imperioasă, au nevoie să iasă, chiar şi în aceste zile, dintr-o stare de ataraxie generalizată, când văd cum se încearcă terfelirea paginilor de eroism şi de curaj românesc. După cum scrie Orwell, evocat copios în aceste zile, cel mai eficient mod de a distruge oamenii şi chiar un popor este să le distrugi istoria. ” (cititi intregul punct de vedere, aici).

14 august 2015: Jurnalistul Claudiu Tarziu, in special prin articolele  ‘Legea antiromânească/ „antilegionară” trebuie abrogată‘ si  ‘Repet, Legea 217/ 2015 instaurează cenzura‘.

16 august 2015: Domnul Ioan Roşca, cercetător interdisciplinar, purtător de cuvînt al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului a deschis spre semnare si depunere Petiţie către Avocatul Poporului: Legea 217/2015 nu este constituţională

17 august 2015: Parlamentarul Bogdan Diaconu a depus astăzi la Parlament proiectul de lege “prin care să abrogăm OUG 31/2002, cu modificările suferite prin Legea 217, prin care s-a instituit un Index Librorum Prohibitorum de inspiraţie stalinistă prin care o întreagă pleiadă de intelectuali români a devenit interzisă după ce mai fusese condamnată o dată în perioada comunistă sub acelaşi pretext. Această lege care interzice cultura română modernă trebuie abrogată de urgenţă!” (intregul articol, aici)

Leave a comment »

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (II) : Vila Tenha Yuvah (Cuibul linistit), azi – imagini din interiorul vilei

Leave a comment »

Parintele Savatie Bastovoi, ganduri despre…

Despre lucrurile importante și neimportante

Uneori am impresia că nimic important nu se mai întîmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante.

Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru.

Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?

Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important.

Cînd sufletul este apăsat sau amărît, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.

Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decît o bătaie în ușă, decît o pereche de pantaloni sau decît niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zîmbet, o pasăre care se izbește în geam…

Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă.

(preluare de pe contul de Facebook al rucodeliei Parintelui Savatie, insemnare de la 24 iulie 2015)

***

Despre frumusețe

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele.

Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.

Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.

Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).

Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.

(preluare de pe contul de Facebook al rucodeliei Parintelui Savatie, insemnare de la 23 iulie 2015)

1 Comment »

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (I) : Vila Tenha Yuvah (Cuibul linistit), azi – vederi exterioare

Leave a comment »

Dialog de exceptie pe problematica prezentului: scriitorul Razvan Codrescu, la 6 iulie 2015, despre ideologia curenta a lumii in care traim: CORECTITUDINEA POLITICA…

Mici extras din filmul dialogului (de mai jos) pe o tema de MARE actualitate si insemnatate pentru noi, cei de azi:

Ce este ideologia?

Este o incercare de a forta realitatea sa intre in niste cadre prestabilite, sa raspunda unor idei preconcepute ale noastre, care ni se par noua ca sunt bune si despre care decretam noi ca ar avea valoare absoluta. Prin urmare este o forma de idealism istoric in care in loc sa te adaptezi la realitatea lumii lui Dumnezeu si sa incerci sa o imbunatatesti din mers tinand seama de datele ei, tu aplici asupra realitatii o grila constrangatoare care este de undeva din mintea ta si, daca realitatea nu corespunde acestei grile, atunci ajustezi realitatea, cum se intampla pe Patul Procustian.

***

Care este filiatia intelectuala a ceea ce numim astazi corectitudine politica?

Nu este de ajuns ca am iesit din comunism. Ca sistem, comunismul s-a prabusit datorita tarelor lui interne, dar trebuie sa iesim si din formele mentale de stanga, pentru ca aceasta experienta comunista nu este una izolata, ci are frati si surori in istorie; el a luat multe chipuri si probabil ca va mai lua in continuare, si pana la urma trebuie sa vedem unde sunt reziduurile de comunism care inca ne fac handicapati; si mai ales trebuie sa vedem cum ne vine in mod pervers dinspre occident o alta forma de agresiune ideologica care nu face decat sa potenteze sechelele pe care noi le-am mostenit din experienta comunismului direct; prin urmare, ne aflam pe aceeasi linie a stangii; stangsimul politic este un fenomen foarte complex si greu de redus la un numitor; comunismul, sigur, face parte din sfera generala a stangii, alaturi de socialsim, dar si alaturi de liberalism; deci exista o stanga mai blanda si o stanga mai radicala; ceea ce caracterizeaza stanga in raport cu dreapta politica este in primul rand faptul ca ea se aseaza din capul locului pe baze ateiste si materialiste; deci stanga nu vrea sa stie de Dumnezeu si are ca singur criteriu de judecata a realitatii factorul economic si cantitativ; dreapta – dimpotriva, are ca temeiuri pe care sta raportarea la Dumnezeu, la transcendenta,  la un Absolut care este pe deasupra umanului si raportarea la valorile de natura spirituala care sunt prevalente asupra valorilor materiale, fara ca valorile materiale sa fie dispretuite.”

Prin urmare crestinismul este direct afectat in toate formele lui […]. Acolo unde crestinismul este mai puternic si agresiunea este mai puternica…

Leave a comment »

La Marea Neagra, pe tarmul bulgaresc…

Leave a comment »