anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Ganduri de Pastile anului 1878 despre om si Dumnezeu – de Mihai Eminescu…

PAŞTELE

de Mihai Eminescu, la 16 aprilie 1878

DSC07808Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cîntare să aducem stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind!

Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii : ,,Ce este adevărul?”.

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pămîntul cu sînge şi cu cenuşă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia şi chiar astăzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negam) Europa într-un război al cărui sfîrşit nici un muritor nu-1 poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Isus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creştini? — şi sîntem dispuşi a răspunde nu.

Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc :

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm şi unul altuia trupurile mîncăm prin feluri de lăcomii şi prin nedireaptă voinţa noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtăşire avem cu tine, ca să ne şi împărtăşim bunătăţilor Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iată, sub mîna Ta cea lucrătoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpîne!

Rar ni s-a întîmplat să vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţă de caracterul omenesc :Tu eşti bun, recunoaştem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

,,Video meliora proboqne, deteriora sequor”

„Vedem cele bune şi le aprobăm, dar urmăm cele rele.”

Astfel, cu multă umilire strigăm :

Călcînd aceste porunci ale tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot păcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulă, ţinere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorba mincinoasă, vorbă de ruşine firească şi afară de fire, şi ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvîntătoare, acestea foarte pagîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură si rîs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfînt şi Inchinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; şi in cărări neînţelepţeşte şchiopătînd, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înţe1eagă, nu este pînă la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sărăcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticăloşii! ne-au despărţit ca prin nişte bătăi ca acestea să ne tragi la tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgînilor spre robie şi spre pradă si spre junghiere şi spre jefuire celor fără de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depărtat de la vicleşugurile noaste şi de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine si prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Şi astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pămînt în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Si toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţă cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără fiinţă şi un vis al înşelăciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd că această viaţă cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din natură, omul totuşi pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stăpînirea peste tot pămîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viaţa decît împlinirea normală a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-şi hrăni existenţa şi a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul îşi adună provizii pentru iarnă, şi încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universităţi şi şcoale, diplomaţi, adunări legiuitoare, biruri, advocaţi, societăţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale si altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertăciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţă, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar şi voieşte să-l bea… cînd iată că sună încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînă…el e recîştigat pentru viaţă.

Înviere — renaştere ?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii şi răutăţii, paralel cu acea ţesătură de egoism, vicleşug, tiranie de uliţă şi tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugăciunea lui — trăieşte creierul omenirii o mică parte din viaţă deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici războaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor şi adîncul mărei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupează în marmură frumuseţea liniilor şi în pictură a colorilor, discompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu şi desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea ?

Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare mai bună decît cea neştiutoare?

După cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rămînea într-adevăr un tezaur în urma generaţiilor, însă totuşi, omul armei si acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust răspuude :

,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salută oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pămîntului se repetă acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hőr’ich wohl,  allein mir fehlt der Glaube /”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este ; dar pentru acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zîmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că si ei se închină la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînă la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştină: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi.

Dar rămîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”

 

1 Comment »

Oua de Pasti cu imagini biblice – la muzeul oualor din Ciocanesti-Suceava

DSC05812 DSC05811

Leave a comment »

Asezarea lui Iisus Hristos in mormant – o pictura de Irineu Protcenco

Intre icoanele pictate pe panza de iconarul calugar Ivan (Irineu) Protcenco aflate in Paraclisul Manastirii Sihastria din jud. Neamt, se gaseste si cea de mai jos, avand ca subiect pregatirea trupului lui Iisus cel rastignit, pentru punerea in mormant. In aceasta “Joi mare”, Iisus a murit lumii acesteia de jos, intru Invierea in lumea de Sus…

DSC06213

Leave a comment »

Parintele Arsenie Boca: scrisoare cu privire monahism, din 1952

In numarul 5 din 1993 al seriei noi a revistei “Gandirea“, Maica Zamfira Constantinescu publica, sub titlul larg “Pagini despre monahism” si o scrisoare a Parintelui Arsenie Boca catre Prea Sfintitul Andrei Magieru – Episcopul Aradului, cu privire la reinfiintarea Manastirii Geoagiului ca manastire de maici. Scrisoarea era datata 7 mai 1952 si a fost scrisa pe vremea cand Parintele Arsenie se gasea la Prislop, la nici doua luni de zile de la eliberarea sa din prima detentie grea, de la Canalul Dunare-Marea Neagra (o biografie sintetica si completa a Parintelui Arsenie se poate parcurge aici).

Este o scrisoare ce demonstreaza viziunea cu totul aparte a Parintelui Arsenie despre rolul, misiunea si modul de functionare al manastirilor. Sunt convinsa ca aceasta scrisoare – fara dubii de a fi neoriginala, este una care va zgudui din temelii multe credinte si mentalitati alterate cu privire la gandirea Parintelui Arsenie Boca. Scrisoarea indica in plus si o parte a motivelor pentru care o parte din confratii clerici au fost / au ramas si astazi de o parere cu totul contrara Parintelui Arsenie.

DSC05116

PARINTELE ARSENIE BOCA, Scrisoarea catre Episcopul Andrei Magieru, Prislop, 7 mai 1952:

Am vazut si rasaritul, si apusul multor manastiri.

Rasar, cand graiesc constiintei poporului prin simpla existenta lor; si apun, cand aceasta existenta e patata de nevrednicia vietuitorilor lor. De rasaritul sau apusul acestora atarna increderea sau neincrederea ce le mai ramane oamenilor in forta de creatie a Crestinismului. E destul sa pomenim bisericile si manastirile din Ardeal, infiintate de ctitorii de peste munti, ai caror vietuitori au tinut treaza in constiinta unitatea ortodoxa a neamului. Iar cand vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a daramat si ars, s-au aratat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cei rusinos, al decadentei actuale, cand manastirile si le desfiinteaza calugarii. Aci e cazul de popas. Ce reinfiintam, care situatie?

E frumoasa initiativa si trebuie apreciata, dar fara oameni indeajuns formati, care sa conduca cuminte ceea ce se aduna la intamplare, nu se ajunge decat la o situatie decadenta.

Iata cateva decadente:

Saracia, cu care uneori se incepe o manastire, determina cersetoria, umblatul cu “pantahuza”, pretarea la slujbe pe rufarie, taxe pe slujbe – rusini. Din diferenta de zestre, pe care si-o aduce fiecare, se nasc in obste atitudini umilitoare, intaietati nedrepte – destramare sufleteasca.

Oamenii din afara, care ajuta prin donatii mai de seama, ba si care n-ajuta cu nimic, daca nu li se are grija, incep sa se amestece in treburile interne ale manastirii, sa invrajbeasca obstea si sa se invrajbeasca si intre ei inafara; – smintelile.

Sanatatea fizica a fiecarui ins in parte trebuie medical si dinainte stiuta. Aci e un punct gingas, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiti in aceasta nevointa de-o viata a sfaturilor evanghelice, decat oameni perfect sanatosi cu plamanii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sangele si glandele endocrine. Acestea din urma, pricinuind oarecare jena, raman de obicei la voia intamplarii si prada unei pareri cu totul pe dos, mai ales intre femei, ca incetarea mai devreme a unor functii de natura endocrina ar fi o invrednicire, un preludiu al sfinteniei. De fapt e o tragedie care bate la usa: dezorganizarea mintala, in diferite grade, de unde inclinatia spre exagerari, denaturari, habotnicii, inchipuiri, naluciri – toate tulburari psihice din cauze netratate. De multe ori, “inclinatia spre manastire” nu e de fapt o inclinatie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevarata chemare insa nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de-a alege liber acest mod de mantuire nu arunca ponoase pe celalalt mod de mantuire, al familiei. Infirmii vad in manastire: vis, usurare, litanie, – ca sa sfarseasca in deceptii si sminteli. Adevaratii chemati vad limpede eroica nevointa a desavarsirii, fara ispita sfinteniei.

De asemenea e foarte bine sa se stie de la inceput care e punctul de vedere al fiecarui ins asupra raului. Multe structuri psihice sunt prada obsesiei raului, a pacatului, a diavolului, manihei asupra trupului si osanditori ai familiei, – obsesii si interpretari nesanatoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesanatos al mintii sau ducand la el. Speriatii acestia se dedau de capul lor la nevointe care le ruineaza amandoua sanatatile – nu sunt de nici o treaba in manastiri. Iar daca totusi sunt primiti, sub influenta structurii lor, obstea poate ajunge prada mancatoriei, lucraturilor, viciilor, straini la trapeza si rugaciune, ba chiar dusmani. Infirmii se fixeaza pe ingustimi neesentiale Crestinismului, ca de pilda pe amanunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravila, ingustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai suparari.

***

Intotdeauna se gasesc vietuitori de manastire, dar foarte arareori se nasc povatuitorii: staretii si duhovnicii. Acestia trebuie sa fie minti luminate, vederi largi, buni cunoscatori ai omului, limpezi in doctrina, imbunatatiti in smerenie si iscusiti in dreapta socoteala si, pe deasupra, structuri cu o fericita imbinare intre iubire si autoritate. Din cate au ei de facut pomenesc doar una: Unificarea sufleteasca a obstii, ca toti sa fie intr-un cuget.

E atat de anevoie lucrul acesta, dar si atat de mare, incat atrage prezenta nevazuta a lui Iisus intr-o atare obste. Iubirea de Dumnezeu si de oameni, intr-o obste de un cuget, e ridicata de Noul Testament la valoarea de argument al existentei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definitie, porunca si rugaciune.

Iata rostul si sarcina povatuitorilor. Ziduri se pot face usor Prea Sfintite, gospodarie la fel, adunare de vietuitori foarte usor; – greutatea-i la ales. Caci multi par buni, luati in parte, dar devin rai adunati laolalta; – devin ceea ce erau de fapt inainte de a veni la manastire.

Obstile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povatuitori cu calitati, – cu cat sunt mai mari cu atat au o viata mai scurta. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire intre oameni, chiar putini, e o dovada de lucrare dumnezeiasca si, desavarsit, numai El o poate face.

Deci, ca incheiere a parerilor: decat realizari sortite decadentei, sub raportul asezarii, al inzestrarii si al componentei personalului, mai bine fara ele. Caci pietrele, pastrate asa: moment de culme al trecutului, graiesc mai bine constiintei poporului, decat realizarile prezente fara nadejde. Nu multe manastiri, ci putine: cat mai putine, dar cu atat mai bune, si nu prea mari ci cu o cat mai adanca traire duhovniceasca, neaparat ortodoxa. Amin!

Leave a comment »

Volvo la romani…

Daca ati crezut ca nu mai exista in Romania trasurica cu obezi de lemn si trasa de magar , ati gresit!!! Si se cheama VOLVO!…  Mosul cu trasurica lui treceau pe langa masini, pe soseaua E81 / DN1, in marginea orasului Turda, sambata 4 aprilie 2015. S-a intors sa zambeasca inspre telefonul meu, care il fotografia…

IMG_20150404_133413_0

1 Comment »

Fotografiile acestui weekend…

A fost si primavara si iarna in Apuseni, in acest weekend (sambata – primavara, duminica – iarna):

2 Comments »

Rasfoind timpul Romaniei…

Q Marie 1923

Regina Maria a Romaniei, fotografie din 1923 (courtesy of Mr. Tom Kinter)

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război. Război! Soarele străluceşte şi va fi război!
Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!
Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

(Regina Maria a Romaniei, paragraf din cartea “Jurnal De Razboi 1916-1917 – Maria, Regina Romaniei“, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2014)

Leave a comment »

Despre tineri si cautarile lor…in ortodoxie, alaturi de Pr. Ciprian Negreanu

Afis Dragostea Jertelnica
M-am alaturat aseara publicului care a umplut la refuz aula Facultatii de Teologie “Andrei Saguna” din Sibiu. In proportie de 90%, publicul a fost constituit din tineri intre 20-25 de ani, veniti sa asculte cuvantul unui tanar preot slujitor la Biserica Studentilor – Sfinții Ioan Teologul și Nicolae Arhiepiscopul Mirelor Lichiei – din complexul Hasdeu, Cluj-Napoca, Parintele Ciprian Negreanu.

Pe Parintele Ciprian eu l-am “intalnit” intaia data cu ocazia vizionarii filmului documentar “Parintele Arsenie Boca – Omul lui Dumnezeu“, acum vreo 4 ani. Acolo, Parintele Ciprian apare in epilog, cu o extrem de emotionanta depozitie privind propria intoarcere pe Cale, catre Dumnezeu – o revelatie si o convertire, petrecuta cu ocazia unei vizite ale sale la Mormantul Parintelui Arsenie Boca la Manastirea Prislop, in 1993, pe cand avea 20 de ani. Acel episod mi-a ramas in minte…

Vara trecuta, cand am facut si un mic periplu manastiresc in Bucovina, am vazut “pe viu” pe Parintele Ciprian Negreanu la Manastirea Voronet, alaturi de tinerii pe care probabil ii pastoreste (vedeti aici).

Se pare ca lucrarea sa intre tineri a capatat putere si har, caci iata ca este invitat tot mai mult sa conferentieze tinerilor. La 42 de ani cati are, a atins maturitatea cuvantului de impartasit, si cu multa smerenie dar si responsabilitate duhovniceasca, a decis sa iasa din parohia clejeana si sa raspunda invitatiilor din tara. Astfel ca aseara a sosit la Teologia sibiana, la invitatia Organizatiei Tinerilor din Sibiu, iar cei prezenti au putut constata cu cata dragoste si ravna este urmarit. Tema centrala a prelegerii Parintelui Ciprian a fost “Dragostea jertfelnica” (fotografia afisului, mai sus), iar intalnirea a durat 2 ore si jumatate.

ots-conferinta-c-negreanu_13

Parintele Ciprian Negreanu in aula Facultatii de Teologie din Sibiu, 1 aprilie 2015. Fotografia a fost realizata de Alexandra Tănase si preluata de mine de aici – unde gasiti mai multe fotografii de la eveniment.

 

As vrea sa punctez numai cateva observatii personale desprinse din participarea mea la aceasta luminoasa si calda intrunire. Intai de toate, am remarcat punctualitatea desavarsita, chibzuinta si dramuirea demersului dialogal – ele sunt lucruri rare in zilele noastre, chiar si in asemenea anturaje, ca cel de aseara… Razbatea in orice moment, de la inceput si pana la ultimul cuvant, un adanc respect fata de publicul sau, mai cu seama tanar si foarte tanar, respect caruia cel mai nimerit este sa ii spunem smerenie si buna cuviinta. Un mod de a expune, explica si exemplifica ce cu desavarsire au devenit atipice in ultimii zece ani, inclusiv (din pacate) in unele zone ale clerului – deoarece Parintele Ciprian se subsumeaza grupului ascultatorilor, integrand mereu slabiciunile si caderile personale intre cele ale celor de fata, dandu-se exemplu intai pe sine in caderi si neajunsuri – si nu cu ostentatie, ci cu deplina luciditate si asumare. Practic, Parintele Ciprian s-a putut constitui in orice clipa parte atat a lectorului din spatele catedrei cat si a publicului din banci, nadajduind spre mai bine odata cu acesta, sub unica binecuvantare a Divinitatii. Timp de circa o ora Parintele a prezentat prelegerea sa, apoi o ora si jumatate a raspuns intrebarilor. Intre acestea din urma, una a atins si subiectul convertirii sale petrecuta la Prislop, la varsta de 20 de ani. Initial osciland intre a mai reda “intamplarea” si a o trece sub tacere (ea deja fiind cunoscuta “oficial” din filmul citat mai sus), parintele a voit sa o ocoleasca – din smerenie; insa apoi, probabil simtind nevoia unora de a intelege mai bine harul dintr-un viu exemplu personal, a ales sa o repovesteasca. Si cu prilejul acela (retraind efectiv starile din 1993), si in alte mai multe randuri aseara, Parintele Cirpian a evocat personalitatea Parintelui Arsenie Boca, amintind inclusiv ca probabil aula in care avea loc intrunirea era una ce s-a pastrat din vremea cand tanarul Zian Boca era student la Teologia din Sibiu.

Aseara, asa cum am spus, au fost prezenti in numar foarte mare, tinerii. Sala a fost plina cu totul, inclusiv la balcon, iar in spate s-a stat in picioare. Rareori se intampla aceasta, dupa stiinta mea – si cand este asa, publicul este eterogen ca varsta iar conferentiarul este deja un nume cunoscut in toata tara. Din aceasta perspectiva, cred ca nu gresesc cand spun ca publicul tanar al unui tanar preot de mir – asa cum este Parintele Ciprian, a fost surprinzator de numeros, dar si de viu in reactii. La finalul intalnirii aplauzele au continuat mai multe minute nealterat, Parintele simtindu-se tare stingher fata de acest raspuns inflacarat si parca interminabil… Discursul Parintelui Ciprian nu a excelat prin maiestria exprimarii ori prin eruditie teologica, in schimb a excelat cu totul prin puterea de transmitere, printr-o forma cu totul originala de empatie duhovniceasca – o fratietate in cuget si in duh. Acestea au razbatut intens pe toata durata intrunirii, aratand ca sunt intrinseci si pure. Acest fel de traire a invataturii diseminate, in care cel din fata ta, mirean fiind, parca iti simte direct inima, trairea interioara, si apoi recepteaza transpunerea in cuvinte, cred eu ca este ceea ce bucura si inflacareaza tinerii fata de predica Parintelui Ciprian. In Parintele Cirpian Negreanu am recunoscut amprenta a cel putin doi duhovnici a caror personalitate a modelat in structura sa (si pe care i-a si mentionat in mai multe randuri aseara): Parintele Arsenie Boca si Parintele Teofil Paraian. Intru bucurie, flacara nu se stinge!…

Leave a comment »