anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Filmarea vizitei in Romania a Principesei Ileana – Maica Alexandra, in 1990

Cu doua zile in urma doamna Marilena Rotaru, realizatoare TV recunoscuta pentru consecventa si profesionalismul cu care a urmarit constant istoria familiei regale a Romaniei si a fost apropiata sufleteste de aceasta, a facut publice, pe canalul sau de youtube, filmarile realizate in 1990, cu ocazia revenirii in tara intr-o vizita de doua saptamani, dupa peste 42 de ani de exil, a Principesei Ileana – fiica cea mica a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, devenita – din 1967, Maica Alexandra.

Imediat dupa emotionanta vizita in Romania a Principesei Ileana – Maica Alexandra din 1990,  respectiv la 23 septembrie 1990, eseistul Nicolae Stroescu Stînişoară realiza telefonic un interviu cu Maica Alexandra, interviu transmis apoi la microfonul postului de radio Europa Liberă (interviul se poate citi aici).

Este insa prima oara cand filmari din timpul vizitei sale in tara au fost facute publice – multumita doamnei Marilena Rotaru! Vizita in Romania, in septembrie 1990, a fost facuta ‘la invitația domnului doctor Pavel Chirilă, cu prilejul lansării Fundației Christiana‘. Peste doar 3 luni de zile, la 21 ianuarie 1991, Maica Alexandra avea sa treaca la Domnul, odihnind in curtea Manastirii ortodoxe ‘Schimbarea la fata’ de la Ellwood City, Pennsilvania, SUA, pe care a fondat-o si unde a vietuit incepand din 1968.

Materialul filmat brut din septembrie 1990, postat de doamna Marilena Rotaru, se poate viziona mai jos (cu multumiri!):

UPDATE 10 ianuarie 2016: cele doua filmari cu Maica Alexandra – Principesa Ileana au fost sterse astazi, fara explicatii, de pe canalul youtube al d-nei Marilena Rotaru !

1 Comment »

Jurnalist Oana Stanciulescu: “EXCLUSIV. Documentul prin care Regelui Mihai i s-a retras cetățenia română, în ședința din 22 mai 1948 a Consiliului de miniștri”

O Stanciulescu si surorile Coposu

Jurnalista Oana Stanciulescu alaturi de surorile d-lui Corneliu Coposu, decembrie 2015 (sursa foto: aici)

“Pe data de 22 mai 1948, în ședința Consiliului de Miniștri, s-a decis retragerea naționalității române Regelui Mihai și Reginei Elena. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial cu nr 122 (partea 1 B), din 28 mai 1948 (facsimil)”.

Textul deciziei semnate de Petru Groza si cateva facsimile au fost publicate ieri, 2 ianuarie 2016 – pe blogul jurnalistei Oana Stanciulescu.

 

Leave a comment »

“PRINCIPESA ILEANA – COPILA CU OCHI ALBAŞTRI”

Povestirea de mai jos a fost scrisa in 1931 de Regina Maria a Romaniei despre fiica ei mezina, Principesa Ileana. O redau aici integral, preluand traducerea in romaneste de pe site-ul d-lui Tom Kinter, cu multumiri, la fel ca si fotografiile inserate de pe acelasi site:

Marie&Ileana1

Regina Maria si al 6-lea copil al sau, Principesa Ileana

Si-a luat zborul in lumea larga – copila noastra cu ochi de un albastru adanc – copila Romaniei, Ileana Cosanzeana. Si-a deschis aripile si, desi stia ca isi smulge radacinile din inimile noastre, si-a luat zborul. Caci vine timpul cand cei tineri trebuie sa-si deschida aripile, cand pana si cuibul cel mai iubit ramane prea mic in fata chemarilor vietii, a chemarii iubirii, a chemarii destinului. Si asa, copila cu ochi mari, albastri, si-a intors fata spre alte zari, iar cel care insemna acum mai mult pentru ea, ca noi toti ceilalti, a luat-o cu el si – pentru ca o iubeam – am lasat-o sa plece. Am zambit chiar. Sau, daca am plans, ne-am ascuns lacrimile sa nu-i impovareze zborul.

Multe cuvinte frumoase s-au scris despre copila mea cu ochi albastri. Toti au iubit-o si totusi azi, cu mult dor, as vrea sa vorbesc despre ea, asa cum numai o mama poate vorbi, cea care a cunoscut-o cel mai bine; cea care o stie de cand era mititica si neajutorata, cea care i-a auzit primul scancet si care a vazut, prima, cat de mari si cat de albastri erau ochii pe care i-a deschis spre lume.

 

Putini copii au ochii mari chiar in ceasul venirii lor pe lume, dar ochii acestei fapturi stranii au fost de la inceput ca niste stelute. Cufundandu-mi privirea in adancul lor, puteam citi atatea taine pe care inca nu mi le putea spune, asa cum nici eu nu-i puteam spune inca acestui suflet dat in grija mea tot ce viata ma invatase. O mica straina, si totusi mai apropiata de mine decat oricine altcineva pe lume. Si am numit-o Ileana. Ceilalti patru copii pe care-i nascusem primisera deja nume pe masura cerintelor regale, omagiu traditiilor de familie, dar de aceasta data, mi-am cerut dreptul sa aleg numele pe care eu il voiam – o recompensa pentru lunga mea supunere de pana atunci. Nu mai eram copila de saptesprezece ani, venita dintr-o tara indepartata, care a trebuit mereu sa asculte si sa se supuna, eram acum femeie, cunoscusem bucuria si durerea, dar si povara regala a rabdarii, si puteam sa cer si eu in sfarsit o favoare, dreptul de a da un nume pe masura acelor ochi albastri… Ileana; si la inceput, parul ei era balai, si era o micuta atat de inimoasa! Chiar de mica, a trait nu doar pentru ea, ci si pentru ceilalti – cei care aveau nevoie de dragostea ei. A parut dintotdeauna sa inteleaga lipsurile celorlalti, lasandu-le la o parte pe ale sale. De la bun inceput, Ilenei i-a placut sa daruiasca.

Ileana. Pentru mine, numele acesta era muzica si, crescand, ea a crescut in mine tot mai mult si mai mult. Numele acesta n-a fost niciodata nepotrivit, a fost mereu al ochilor sai albastri si al dorului din ei… Desi Ileana putea fi atat de compatimitoare, a fost o fetita voioasa si fericita, interesata, ca si ceilalti copii, de pajistile insorite, cu flori si animale, de cer si de munti, de lingurita cu dulceata pe care o primea inainte de culcare.

Si Ileana isi iubea mama, cu o dragoste care ne-a contopit. Ne-am inteles in toate si intotdeauna, fara ca vreuna din noi s-o dezamageasca, vreodata, pe cealalta.

Adesea cand sedea tacuta alaturi de mine, cu ochii aceia mari albastri largi deschisi, imi puneam mana pe mainile ei: Ileana, stiu la ce te gandesti – ii spuneam la ce se gandea si niciodata Ileana nu s-a mirat ca ii stiam gandurile.

Spuneam mereu: Ileana are dreptatea in ea, nimeni nu trebuie s-o invete ce e bine sau rau, Ileana stie.

Toate aceste pot suna ca si cum Ileana a fost prea asezata, dar nu era asa – era pur si simplu ca toti ceilalti copii.

Si cand Mircea a venit pe lume, Ileana a devenit imediat ca o mamica. Mircea era cateodata un baietel neastamparat, dar Mircea si Ileana isi apartineau unul celuilalt. Mircea iubea papusile lui Ileana, tot asa de mult pe cat le iubea si ea, mai ales pe una pe care el o numea “Foica” si care era imbracata ca un bebelus englez, intr-o camasa foarte lunga, cu dantele. Mircea o insfaca pe “Foica” sub bratul lui si camasuta ei lunga matura podelele. Odata stateam si ma uitam la Mircea si la Ileana, punandu-si papusile la culcare. Patuturile erau asezate in sir si, dupa ce fiecare papusa era asezata cu grija la locul ei si invelita, Mircea se apleca, cu piciorusele lui grasute departate, si-i dadea fiecareia un pupic; Mircea era un mic strengar si se prefacea ca n-o iubeste pe nici una. O iubea insa pe Ileana si papusile sale.

Ileana&Mircea02

Principesa Ileana si Principele Mircea

Apoi a venit razboiul si, desi Mircea nu era soldat, razboiul ni l-a luat. In lupta lui cu Moartea, Mircea n-a incetat sa strige dupa “Ilana…Ilana…” chiar cand nu mai stia de el, continua s-o cheme: “Ilana…Ilana…”.

A trebuit sa treaca mult timp, pentru ca Ileana si cu mine sa capatam puterea de a vorbi de moartea lui Mircea. Nu aveam cuvinte sa-i lamuresc pierderea lui Mircea si, intrucat copila cu ochi albastri intelegea ca n-as fi putut sa-i explic de ce Mircea nu mai era, nu m-a intrebat niciodata despre el. Cand a trebuit sa ne refugiem la Iasi, am luat cu noi si calutul caraghios de lemn al lui Mircea, si pe “Foica”. Dar Ileana nu s-a mai jucat niciodata cu “Foica”. “Foica” doar statea pe un scaunel si privea fix, fara sa vada, intr-o lume care acum se schimbase. Cateodata, cand nimeni n-o vedea, Ileana se ascundea dupa soba mare, romaneasca, si se juca cu calutul lui Mircea.

Multe imagini ale razboiului s-au perindat prin fata ochilor mari, albastri, ai Ilenei – prea multe pentru ochi atat de tineri. Fara sa vrea, a ascultat nesfarsite povesti de jale, aduse de cei veniti in camera mamei, in timp ce copilul se juca cu un creion, o carte sau cu o pensula. Desigur, nu intelegea toate detaliile, dar intelegea ca soldatii nostri erau inghetati si infometati, ca multi mureau si ca o mare suferinta coborase peste lume. Toate acestea i s-au afundat adanc in subconstient.

Auzind de toata aceasta suferinta, mica, asa cum era, Ileana a vrut si ea sa fie de ajutor. Asa ca a inceput sa mearga pe strazi, cu un cos plin cu paine stransa de la masa noastra, dand roata, de la unul la celalalt, rugandu-i sa cedeze bucata lor de paine soldatilor infometati. Dadaca ei a trebuit s-o insoteasca, ducand un termos cu ceai cu rom, si astfel, prea-tanara Ileana, s-a obisnuit cu chipul mizeriei si chiar cu chipul mortii. Ma urma, de asemenea, prin spitale si, intr-unul din acestea, s-a imprietenit cu un tanar ofiter cu ochii mari, ca ai ei. Suferise rani cumplite, si Ileana statea alaturi de el, tinandu-i mana.

 

Ileana6

Cateodata, reuseam, totusi, sa ne desprindem de tristetea din noi si sa plecam calare pe dealurile de langa Iasi. Ileana purta haine cazacesti, cu o caciula inalta, de astrahan, brumarie; calarea foarte semeata si, desi era mica, arata foarte hotarata, astfel ca mama era foarte mandra de copila ei. Desigur, calul meu era mai iute, dar cand ajungeam pe o inaltime, ma opream s-o astept si s-o privesc galopand spre mine, pe micul sau ponei negru, cu ochii ei stralucind, cu obrajorii ei imbujorati.

Stand alaturi si privind unduirea dealurilor, ii povesteam de toate cate le lasasem “acolo”, in Bucuresti si in regiunile Romaniei cazute sub puterea dusmanului. Asa a inceput sa inteleaga adevaratele sensuri ale cuvantului “patrie”, si parca vedeam cum radacinile ei se afunda si mai adanc in pamantul nostru romanesc.

In vara lui 1918, cand a trebuit sa oprim tunurile noastre, am plecat sa locuiesc cu ea intr-o mica baraca construita din lemn, deasupra raului Trotus. Acolo, Ileana m-a insotit prin sate, sate foarte sarmane, unde am intalnit o alta fata a mizeriei, unde ea s-a imprietenit cu patru mici pastori – in mod straniu, toti purtau acelasi nume, Ion; Ion cel inalt, Ion cel scund, Ion cel brunet si inca un Ion, al carui nume distinctiv nu mi-l mai amintesc. Mai erau si Dumitru si sora lui, Stanca, si toti acesti prieteni desculti, care se tineau dupa noi, in toate plimbarile, pe cararile abrupte dintre dealuri. Cand eram obosite, ne asezam sub copacul nostru preferat, un tei foarte frumos, singurul care crescuse prin partile acelea, si le spuneam copiilor de tarani de cat de departe veneam si le povesteam despre alte tari; Ileana insa le vorbea despre Dumnezeu si despre Sfinti. Copiii ascultau cu solemnitate si apoi, la randul lor, cei patru Ion si Dumitru si Stanca, ne istoriseau despre animalele lor si despre Baba Elisaveta, care era bunica lui Dumitru, si despre sarmana Maria, care se prapadea de tuberculoza si, desigur, a trebuit sa le vizitam pe Baba Elisaveta si pe biata Maria, si apoi am mers in multe din celelalte bordeie din sat, ducand mereu cu noi un cos mare, plin cu de-ale gurii, intrucat nimeni nu prea avea ce manca in vremea aceea.

A fost grea clipa despartirii de casuta noastra de lemn si de prietenii nostri desculti. Apartin zilelor noastre de razboi, impreuna cu curtea bisericii de peste Trotus unde a trebuit sa inmormantam atatea vieti tinere pe care nu le-am mai putut salva.

In ultimele zile ale razboiului, Ileana a avut o altfel de companie – un barbat mai varstnic, de origine irlandeza, un om care isi croise drum prin viata ca un adevarat pionier. Principiile sale erau robuste si avea o credinta simpla si imensa in bine, in onoare si adevar. In plina putere, omul fusese lovit de un atac cerebral, in timp ce zbura intre doua zone de razboi. Caderea lui a fost ca prabusirea unui stejar batran. In timp ce el se lupta sa-si revina, copila cu ochi albastri a intrat in viata lui si au devenit prieteni. Nu aveau nevoie de multe cuvinte spre a se intelege. Copila nu voia sa-l oboseasca pe urias si, desi limba lui era amortita la inceput, ii ramasesera vorbe destule s-o invete principiile simple si solide care l-au calauzit in viata. El este cel care a trezit in ea dorinta de a fi de folos. Desi barbatul a murit inainte de maturitatea copilei, a apucat sa sadeasca adanc, in sufletul ei, multe seminte care au gasit un sol fertil…

Parca ii vad pe cei doi, mana in mana, cutreierand cocioabele taranilor, lasand ici un dar, colo o vorba buna, si astfel Ileana si-a dezvoltat obiceiul de a darui…

Ileana nu voia sa fie o persoana privilegiata. Voia sa dobandeasca totul pe merit. De aceea a insistat mereu sa fie examinata ca oricare alt elev. Aceste examene erau ocazii solemne si emotionante. Erau luate foarte in serios. Institutorii au indragit-o mult, dar fara ca ea sa simta vreo usurare a indatoririlor. Ea i-a obligat moralmente sa fie tot atat de seriosi pe cat era si ea.

Marie&Ileana8

Incet, incet, copila cu ochi albastri crestea, treptat, fara hopuri, fara vreo perioada din care sa lipseasca armonia. Pe masura ce deveneau tot mai adanci, ochii ei nu-si pierdeau din stralucire. Imi pareau ca doua fantani in care scufundase toate viziunile suferintei adunate in timpul razboiului. Le scufundase in suflet. Anii aceia o maturizasera, fara ca tineretea ei sa paleasca. N-a fost o copila trista. Raspandea veselie si voie buna in jurul ei; era sportiva si energica, viata curgea prin venele ei precum lumina soarelui, dar, in spatele veseliei sale, ramanea acel spirit justitiar atat de rar la cei tineri. Ileana era sanatoasa, energica, impetuoasa, dar nimic din ea nu era brutal; ce simteau ceilalti era mai important pentru ea decat simtamintele proprii; aceasta facea din ea un perfect companion. Avea in ea o indrazneala de pionier, un fel de foarte tanara si moderna Ioana dArc, crezand in “bine” si gata sa se lupte pentru el. Nu i-a fost niciodata teama sa se ridice pentru convingerile ei; nu s-a temut de ridicol si nici lipsa de incredere proprie varstei nu i-a zdruncinat convingerile. Prietenii ei tineri si cei din jur ascultau de ea si, putin cate putin, au inceput s-o considere o conducatoare, atat era de stralucitoare, de hotarata, de convinsa.

Cu toate acestea, urmandu-si dorinta de a invata la fel ca ceilalti, a decis sa se rupa de caminul sau iubit si de tara ei si sa mearga, pentru un timp, la o scoala din Anglia. Desi regala in toata faptura sa, dorea sa-si insuseasca disciplina adevarata, sa fie una dintre cei multi, sa nu dobandeasca nimic prin favoruri, ci doar pe merit.

Viata scolara a fost grea pentru ea, mai ales din cauza unei oarecare ostilitati pe care i-o aratau colegii, simtind instinctiv ca ea era straina si dintr-o alta casta. Regalitatea ei, in loc de a-i netezi parcursul, i l-a facut, din contra, mai spinos; dar copila cu ochi albastri era tenace si s-a luptat cu ostilitatea latenta nu prin cuvinte, ci rabdand in tacere, abtinandu-se, castigand putin cate putin respectul instructorilor si al elevilor, lasand o impresie buna in urma ei, la plecare.

Daca am fi trait in vremuri bune, ar fi trebuit sa urmeze dupa aceea o perioada de distractii, baluri, petreceri, si acele placeri obisnuite pentru tineri, dar Ileana s-a intors sa asiste la mari suparari. Caminul ei nu mai era asa cum il lasase. Un loc era gol, acum, si aceasta urma sa aduca o serie nesfarsita de necazuri, ce prelungeau tristetea anilor de razboi care ii insemnasera copilaria. Si ea nu putea sa priveasca suferinta altora fara a le intinde o mana de ajutor. Prietenie insemna pentru ea un infinit devotament, grija apropiata pentru vietile intretesute cu a ei, un interes viu si constant; insemna rabdare cu cei bolnavi, ajutor pentru cei in nevoie, incurajare pentru cei fara nadejde; insemna continua cautare a binelui pentru cei dragi; insemna abnegatie in cheltuirea fiecarei clipe si a fiecarui banut pentru ceilalti; insemna, totodata, renuntarea la propriile dorinte – ale celorlalti trebuind sa treaca pe primul plan. Observand-o matern, m-am intrebat daca nu vor urma si perioade mai egoiste, dar n-a fost asa niciodata, intrucat copila cu ochi albastri intelesese vechiul adevar, ca a darui e mult mai binecuvantat decat a primi, asa incat, cu generozitate, continua sa daruiasca si sa daruiasca…

Inca era copil cand am aflat, odata, ca petrecea fiecare ora libera, dupa lectii, la capataiul institutoarei sale, care era pe moarte. Vorbea cu doctorii si-i incuraja, platea infirmiera si proteja de discutii neplacute ultimele ore ale acelei femei ce muncise din greu, toata viata ei. Cu o intuitie mult peste varsta ei, Ileana intelegea dramatismul unei existente care insemnase numai munca, fara nici o bucurie, fara nici o recompensa macar; intelegea cum acea faptura disperata se agata de mica printesa ce adusese o ultima raza de lumina in viata ei, care se stingea. Cand a murit, in cele din urma, Ileana a ingropat-o si merge mereu pe la mormantul lui “Sioara”.

Si fiindca eram tovarasa ei, cati prieteni bolnavi, suferinzi si nevoiasi nu mi-a adus Ileana, fie pentru o vacanta de vara, pentru un coltisor insorit din casele mele, pentru pace, odihna, consolare sau pentru o ultima sansa de a-si recapata sanatatea. Toti cei amarati pareau sa ajunga la Ileana si ea gasea timp pentru fiecare. Cu infinita rabdare le asculta necazurile, sarea sa lupte in locul lor, ii ajuta sa iasa din impas, rezona cu toate dezamagirile si reusea sa le insufle curajul unui nou inceput.

Incet, incet, am ajuns sa caut si eu sprijin la copila cu ochi albastri, asa cum la inceput si ea se bizuia pe ajutorul meu si, cand bunul nostru Rege a murit, si multe s-au incheiat pentru noi, prietenia si intelegerea noastra au devenit aproape o legatura sacra. Aveam acum mai mult timp pentru noi decat inainte, indatoririle noastre nu mai erau atat de oficiale, nu mai era atata graba, dar ramasese, totodata, un mare gol, pe care a trebuit sa il umplem cu dragoste, cu nevoia crescanda a uneia de cealalta.

Bran si Balcic au devenit refugiile noastre preferate si, in timp ce eu gaseam consolare in a le infrumuseta pe cat posibil, copila mea umplea cu viata aceste frumuseti. Continua sa-i aduca la mine pe cei care aveau nevoie de ajutor sau simpatie, dar, pe masura trecerii anilor, conceptiile ei se largeau si, odata cu aceasta, a venit dorinta de a face binele pe o scara mai larga. Simtea cu putere presiunea timpului, lupta crancena dintre bine si rau. Punctul ei de vedere era modern; ca toti cei din generatia ei, avea curajul de a aborda problemele direct; nu ocolea realitatea, nu se iluziona, dar n-a vrut niciodata sa se dezica de principiile care ne calauzisera pe noi, parintii ei. Credea in Dumnezeu, ii respecta pe cei varstnici, si politetea era legea ei de a fi; isi infrana dorintele pentru a se feri de egoism sau indiferenta. “Noblesse oblige” a fost deviza ei, cum fusese si a noastra.

Marie_Ileana2

Regina si principesa, mama si fiica, in costume nationale romanesti

Vazand ca tinerii generatiei sale aveau nevoie de o voce care sa-i uneasca, sa le arate o cale noua, a simtit imediat ca, in ciuda timiditatii ei naturale, in ciuda regalitatii sale, ce presupunea mai multa retinere, trebuia sa iasa in fata cu curaj si sa devina acea voce pe care o asteptau. Cinstea ei innascuta, corectitudinea ce a caracterizat-o dintotdeauna o faceau cea mai potrivita pentru aceasta si, desi erau destule care s-o sperie si sa o descurajeze, s-a tinut tare, infruntand criticile si neincrederea, gasind curaj in propriile convingeri si in marea ei dorinta de a face bine. Desigur, eram prima ei confidenta, cea care o incuraja, dar si aceea care i-a cunoscut suferintele si dezamagirea, pentru ca in vremurile acelea era mai multa tristete decat bucurie; tineretea Ilenei a cunoscut si piedici – nu e asa usor sa fii un precursor – desi unii te urmeaza bucurosi, nu esti totdeauna inteleasa. Au fost si ceasuri cand cutezatorii ochi albastri isi pierdeau din stralucire sau cand stralucirea lor era a lacrimilor ce stateau sa curga; unele revelatii sunt mai greu de suportat, dar eram doua sa le induram, ea cu tineretea si cu speranta, eu cu rabdarea pe care o capata cei ce cunosc viata. Pe langa toate acestea, iubeam viata, Balcicul era asa de frumos si, atat la Balcic cat si la Bran, ne inconjuram de tineri adunati in tabere de vacanta; devenisem nucleul lor, datorita noua puteau petrece vacante fericite in aer curat, departe de praful oraselor. Eu eram protectoarea lor, dar Ileana era spiritul care ii aduna si ii purta spre idealuri curate, stiind cum sa le vorbeasca, cu cuvinte pline de convingere si speranta.

Incet, incet, si-a dezvoltat un real talent de a vorbi in public. Fara teama, putea face fata unei audiente dintre cele mai dificile si mai critice, sustinuta fiind, in ciuda timiditatii sale, de puterea convingerilor. Cand o vedeam astfel, ridicandu-se hotarata, cu capul sus, cu privirea neobisnuit de stralucitoare, de fiecare data imi venea in fata ochilor imaginea micutei copile, in picioare, langa focul arzand in semineu, recitandu-i cu insufletire mamei sale “Little Boy Blue”, si simteam cum mi se ridica lacrimile in gat.

Dar cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albastri a fost marea. Era un atavism din familia mamei sale. A devenit o inotatoare de mana intai si, cu dorinta ei de a face totul temeinic, s-a apucat sa studieze navigatia; asa cum facea si in copilarie, a insistat si acum sa fie supusa unei examinari adevarate, in fata unei comisii navale, ca si cum ar fi fost un ofiter.

Ileana15

Principesa Ileana in 1929, la obtinerea brevetului de navigator

Adesea, la Balcic, stand pe terasa mea de deasupra marii, imi priveam copila taind valurile cu micul si viteazul sau velier “Isprava”, cu panzele intinse in vant, precum aripile unei pasari mari si, din cand in cand, o durere imi strafulgera inima, gandindu-ma ce ar fi insemnat pentru mine ca, in loc sa se intoarca la lasarea serii, aripile acelea s-o rapeasca din viata mea pe Ileana, copilul meu, tovarasa mea, iubirea mea. Intelegerea dintre noi fusese absoluta, viata noastra fusese atat de armonioasa! Niciodata, in nici un fel, nu incercasem sa-i limitez libertatea, nu dorisem sa-i cer vreun sacrificiu, n-o impovarasem cu apasarea vreunei obligatii. Imi daduse din timpul ei doar atat cat a vrut. Niciodata nu i-am impus prezenta mea si n-am dorit sa intervin in prieteniile sale; dar la sfarsitul zilei, am fost totdeauna acolo, sa-i ascult planurile, s-o ascult cum se entuziasmeaza sau sa discut cu ea problemele prea grele, pe care nu le putea rezolva singura. Incepusem sa observ ca viata ii dadea ghes tot mai mult – cautarea se vedea in ochii ei, fiecare zi aducea noi asteptari, era nerabdatoare sa-si implineasca destinul.

E mereu un moment dramatic, cand o mama isi da seama ca vechiul cuib a devenit neincapator pentru copilul caruia i-a daruit toata dragostea ei, ca puiul isi va intinde aripile intr-o buna zi si ca o va lasa in urma. Mama stie ca iubirea poate fi doar o masca, si ca cei tineri pot fi atrasi in capcana, ca sunt atat de creduli, incat vad in toate ceea ce ei cred a fi un ideal, ca e nevoie doar de un mic impuls, de cateva vorbe mestesugite, pentru a impinge o inima increzatoare spre inaltimi de care se poate zdrobi. Nimic nu e mai trist decat sa-i spui unei fete ca ceea ce ea credea ca este aur nu e decat zgura; e crud sa inabusi o astfel de iluzie. E ca si cum ai sterge pulberea de pe aripile unui fluture si, totusi, a trebuit s-o fac si am vazut durerea in ochii cei albastri, o durere care parea ca i se scufunda adanc in suflet – era ca si cum o vedeam cum se scufunda si numai Dumnezeu stie care din noi a suferit mai mult, ea sau eu!

Dar, in cele din urma, nu aripile “Ispravei” au scos-o pe copila cu ochi albastri din viata mea, ci una din acele pasari puternice, inventate de om, si care il poarta prin ceruri ca pe Icarus, sus, deasupra norilor, tot mai aproape de soare; si barbatul care a luat-o cu el era puternic, solid si de incredere, iar pentru Ileana chipul sau era chipul iubirii…

Dar in ziua in care soarta ei a fost pecetluita, cand pasarea cea mare a purtat-o spre o tara indepartata, la mare distanta de pamantul in care se nascuse, desi i-am binecuvantat fericirea, eu, mama ei, pana ieri tovarasa ei, mi-am intors fata la perete si am plans…

MARIA
August, 1931

Marie&Ileana17

Leave a comment »

Principesa Ileana – Maica Alexandra: spre si in monahism (II)

… Continuare de aici…       Principesa Ileana a imigrat la inceputul anului 1948, dupa expulzarea din Romania, intai in Elvetia si apoi in Argentina. In 1950, bolnava de artrita, i s-a permis sa plece pentru tratament in SUA, unde a ajuns numai cu cei 6 copii, in vreme ce sotul ei, arhiducele Anton de Habsburg nu a mai insostit-o, casnicia lor apropiindu-se de sfarsit. Principesa Ileana s-a stabilit deci in SUA in 1950. Divortul de arhiducele Anton de Habsburg s-a pronuntat in luna mai a anului 1954 si in acelasi an, in iunie, ea s-a recasatorit cu medicul patolog Stefan Nicolae Issarescu (n. 5 oct. 1906, Turnu Severin, Romania; d. 21 nov. 2002, Providence, Rhode Island, SUA) – un supravietuitor de origine romana al lagarelor de concentrare din timpul celui de al II-lea razboi mondial, stabilit ulterior in SUA. Acesta era medic angajat al Deaconess Hospital din Newton, Massachusetts, oras unde era stabilita si Principesa Ileana. Despre aceasta casatorie, fiul ei cel mai mare, Stefan, avea sa spuna dupa ani de zile, ca a fost o greseala.

Ileana si Stefan Issarescu 2

Principesa Ileana si doctorul Stefan Nicolae Issarescu la cununia lor, iunie 1954, Michigan, SUA

Ileana si Stefan Issarescu 1

Principesa Ileana si cel de al doilea sot Stefan Issarescu, 1954 (pe mana poarta o bratara cu cruci)

Pentru a se intretine pe ea si pe copii, inca din ultima parte a anului 1950 Principesa Ileana  a inceput sa sustina conferinte pe continentul american. Prima dintre ele i-a fost propusa de Boston Institute of Management in toamna lui 1950 si rasplatita cu suma de 25 de dolari. Tema aleasa de principesa a fost “Communism and Christianity“. Au urmat nenumarate prelegeri in urmatorii 11 ani, timp in care a calatorit peste 65.000 km. Temele predilecte de prelegere erau cele despre suferinta poporului roman sub comunism, dar si teme religioase. Intrand in colaborare atat cu Episcopia Ortodoxa Romana din SUA – cu sediul in Michigan, cat si cu Episcopatului Roman Ortodox  – de la Vatra, Illinois, a inceput sa scrie articole religioase pentru ziarul Solia si respectiv sa predea cursuri de educatie religioasa la Vatra. Intr-un interviu al sau din 1990 avea sa spuna: “I traveled 40,000 miles and talked to thousands of people about what was happening in Romania. I am afraid most of them did not believe me. It is only now that they are learning about the horrors that occurred there, the killings and the concentration camps.

In vara anului 1957 in casa ei de pe 30 Hyde Avenue, din oraselul Newton 58, Massachusetts (langa Boston), avea amenajata la parterul cladirii in stil vechi dar confortabil o capela personala, pe peretii careia erau atarnate doua icoane vechi (de secol XV), mostenite de la mama ei, Regina Maria a Romaniei. In acelasi an apare intr-o fotografie (cea de mai jos) insotitoare a unui articol despre turul ei de conferinte in Irlanda si Anglia, alaturi de propriile desene cu tema religioasa si icoane, probabil in micul sau atelier de desen de acasa. In mana, in desenul de mai jos, tine un desen realizat de ea in creion si cerneala, cu un inger (fotografia detaliata a acelui desen, dedesubt) – caci ea se intalnise cu Ingerii inca copil fiind (vedeti aici).

Pr Ileana si icoanele

Poza dintr-un articol cu titlul “NEWTON’S ROYAL PRINCESS TO ‘SELL’ U.S. TO ENGLAND” semnat de Fred Brady in ziarul “The Boston Sunday Herald”, 7 iulie 1957 (courtesy of Tom Kinter) – cu icoanele desenate de ea

Ileana-angel

Inger – desen de Principesa Ileana, 1956 sau 1957, courtesy of Tom Kinter

Tot in 1957 Principesa Ileana a suferit o operatie foarte dificila, care a tintuit-o la pat multe saptamani. Aceasta este perioada in care a hotarat in inima ei sa isi schimbe viata total si sa se dedice numai rugaciunii si Bisericii. Pentru un an intreg s-a luptat in tacere cu aceasta nevoie interioara, iar in toamna anului 1958 a impartasit sotului ei, doctorul Issarescu, dorinta ei de solitudine si de dedicare rugaciunii. Insa nu a facut nici un demers efectiv in acel sens, in acel an. La cateva luni dupa aceasta, in ianuarie 1958, fiica sa mezina, Minola, a murit, impreuna cu sotul ei, intr-un accident de avion in Brazilia (fiind insarcinata cu al doilea copil si lasand in urma o fetita orfana), iar apoi peste cateva luni, in vara aceluiasi 1958, fiul cel mare, Stefan, a facut o encefalita virala si a zacut in coma luni de zile, recuperarea sa cerebrala durand ani de zile. Dupa aceste tragedii, nevoia ei de liniste si rugaciune s-a amplificat si mai mult, insa abia inspre toamna anului 1961 va face primul pas hotarator. Divortul de Stefan Issarescu se pronuntase insa in 1960, dupa multe dificultati si dupa ce ea lucrase pentru o misiune indiana in Nevada, departe de orice zona urbana. In 1961, dupa consultarea cu episcopul Valerian Trifa, a hotarat sa incerce vietuirea intr-o manastire, spre a vedea daca viata monahala i se potriveste. Ea a ales Manastirea de la Bussy-en-Othe, din Franta. Era o manastire mica si linistita, exact ceea ce cauta. Astfel, la varsta de 52 de ani,  Principesa Ileana s-a stabilit la Manastirea ‘Notre Dame de Toute Protection’ devenind novice (sora incepatoare). Dupa cativa ani de vieturie acolo ii scria unei prietene mirate ca reuseste sa ramana retrasa fata de lumea in care a trait si conferentiat: “As far as my country and my countrymen are concerned, all that trespasses on my life of prayer has been gradually cut out, but I remain in the service of their and my Church. Our Faith and nation are so closely linked as to be one. I was born to a position of responsibility and leadership, and it is both in the Orthodox and Royal tradition that one of my station should in days of stress enter monastic life and pray with and for them.” Cativa ani inainte dar si in primii ani de viata monastica, Principesa Ileana transmitea conationalilor sai, prin intremediul Radio Europa Libera, Cuvantul lui Dumnezeu si meditatii zilnice.

Din 1961 a ramas un document in care explica decizia de a deveni calugarita (preluat de aici):

Why did I myself so late in life choose to become a nun? The reasons are many and complex and run through my entire conscious life, and my desire for the monastic life dates far back into my youth. My way has been long and tortuous, circumstances, my obligations at specific times, as well as my many failings have stood in the way. But I never, throughout the years, lost sight of God, nor did my longing to come closer to Christ decrease.

I have now entered the monastic life because I felt and feel, without the shadow of doubt, that this is the one and only right way for me front now on. The true way for me to serve my Church, my country and my fellow men, and God willing, a way of salvation for my own immortal soul. I believe that there is a crying need for Orthodox monastic institutions in this country, especially for the English-speaking faithful. I feel that God has called me to this specific work, whatever difficulties may lie in my path. For me not to follow this call would spell disobedience to God’s will and purpose.

In no way do I think I am particularly capable or worthy, but for a reason I cannot fathom, I have been commanded to this particular duty, and my job is to do the best I can with those gifts I have been endowed with, humbly accepting to run the race that is set before me. The answer to any doubts I may have I find in the words of the Lord Christ: ‘What is that to thee? Follow thou me!’ (John 21:20). This I shall do, so help me God.

Gandul de a fonda ea insasi o manastire ortodoxa a aparut, se pare, in acelasi an 1961. Astfel, Principesa Ileana a discutat despre aceasta idee a sa cu mai multi ierarhi ortodocsi din SUA. Locul de constructie dorit initial de ea era situat undeva in desertul Nevada – in Smith Valley, caci isi dorea o viata singuratica de acum inainte. Insa din considerente practice, pana la urma locul ales a fost in Penssylvanya, langa Ellwood City. Principesa Ileana a fondat Manastirea, ce avea sa poarte hramul “Schimbarea la Fata”, la sfarsitul anului 1967, la cateva luni dupa depunerea voturilor monahale in manastirea de inchinare de la Bussy-en-Othe, cand ea a devenit Maica Alexandra. Intr-un interviu ea amintea insa ca acest gand, de construire a unei manastiri, l-a avut mai intai pe vremea cand copiii ei erau mici, si ea se afla in Austria: “When I lived in Austria and my children were small, I dreamed of building a monastery in a glorious place in the mountains to later retire to it, but the war made it impossible“.

Locul Manastirii Schimbarea la Fata (Monastery of Transfiguration)  de la Elwood City se afla la cca. 50 mile nord-vest de orasul Pittsburg si a fost ales pana la urma deoarece densitatea de ortodocsi era cea mai mare in acea zona: existau numeroase parohii ortodoxe pe o raza de 100 mile fata de Ellwood City. Cu sustinerea organizatorica a episcopului Valerian Trifa, si cu aportul financiar primordial al Principesei, capela Manastirii de la Ellwood City a fost inaugurata si sfintita in septembrie 1968, de catre Mitropolitul Irineu. La 25 martie 1969  Maica Alexandra a fost consfintita maica superioara (stareta) si a servit  acolo de pe aceasta pozitie din 1969 pana in iulie 1981 (cand s-a retras de pe aceasta pozitie datorita starii de sanatate si slabiciunii). A continuat insa vietuirea la Elwood City pana la moarte, in ianuarie 1991, insa ca simpla monahie.

La inceput, in 1967, cand a demarat asezamantul, a trait singura, intr-o remorca. Dupa aproape un an de zile, cand prima cladire era finalizata, alte cateva doritoare s-au atasat asezamantului ortodox. La sfarsitul lui 1968 erau gata biserica si doua aripi ale manastirii. Manastirea fondata de ea a fost prima manastire ortodoxa cu vorbire in limba engleza din SUA. Principesa Ileana-Maica Alexandra a devenit astfel a treia descendenta a Reginei Victoria de sex feminin,  care s-a calugarit si a ajuns stareta într-o mănăstire fondata de ea insasi. A servit ca stareta si apoi ca simpla calugarita la Manastirea de la Ellwood City timp 23 de ani. Cu totul, a imbratisat trairea monahala timp de 31 de ani. Maica Alexandra petrecea in medie, zilnic, 5 ore in capela, la rugaciune. Programul de rugaciune al manastirii americane era cu perioade de rugaciune de cate doua ore, de trei ori pe zi.

Consecration

Desen al Maicii Alexandra reprezentand “Schimbarea la Fata a Domnului” – hramul asezamantului, realizat in septembrie 1968 (courtesy of Tom Kinter)

Fotografiile de mai sus, de data recenta, sunt preluate de pe site-ul oficial al manastirii de la Ellwood City. Icoana cu Fecioara Maria si Pruncul Iisus dainuieste acolo din vremea Maicii Alexandra.

10_winter_DSC02265

Vedere de iarna a asezamantului de la Ellwood City in vremea de azi (foto preluata de aici)

In 1978 au sosit la Manastirea Maicii Alexandra, din Romania, trei maicute. Mai intai a sosit Maica Benedicta Braga – venita de la Manastirea Varatec, dupa multi ani petrecuti acolo (aceasta maica fusese gazda, vara de vara la Varatec, a academicienei Zoe Dumitrescu Busulenga ce venea si statea saptamani sau luni intregi acolo). Tot de la Varatec au mai venit apoi si Maica Apolinaria si Maica Gabriela. De origine romana a mai aparut si Maica Iustina – vaduva unui teolog roman stabilit in SUA. In acelasi an Maica Alexandra a suferit o operatie de inlocuire a articulatiei soldului, si a inceput sa poarte baston. Pana in 1990 va suferi si alte operatii la coloana vertebrala, suferind in continuare si de artrita. Pe sub haine purta mereu un corset pentru spinare. Cu toate problemele acestea de sanatate, nu a devenit o persoana sedentara, imobila.

In perioada anilor 1983-1989 preotul Manastirii de la Elwood City a fost arhimandritul Roman Braga (fost detinut in inchisorile comuniste din Romania), fratele de sange al Maicii Benedicta. Dupa venirea Parintelui Roman la Ellwood, conversatiile in limba romana cu Maica Alexandra si Maica Benedicta pe teme profunde, spirituale, dar si pe teme istorice si sociale au devenit dese.

 

 

 

Parintele Roman si Maica Alexandra

Parintele Roman Braga si Maica Alexandra, cca. 1988, Manastirea de la Ellwood City, SUA

In anul 1988, la vremea cand Maica Alexandra dadea un interviu pentru Associated Press – jurnalistei Marcia Dunn, aceasta nota ca portretele parintilor ei, Regele Ferdinand si Regina Maria erau asezate pe perete in camera de zi a corpului A de cladire, camera pe care Maica Alexandra o impartea cu o alta calugarita. Icoane in aur si argint, de secol XV, erau asezate intr-un colt din chilia ei. Icoane vechi, dar si cruci si triptice se gaseau la acea vreme in micuta capela a manastirii – unele dintre ele aduse de ea din Europa.  Jurnalista a observat de asemenea prezenta micii cutii aurii cu pamant romanesc (vedeti aici) pe care o pastra ca pe cel mai sfant si scump odor la capatul patului sau, Maica Alexandra, si ii spunea ca doreste sa fie inmormantata cu acel odor. “Thank God, I always had a really strong faith that carried me through everything.”  […] “In my heart, I always wanted to become a nun,” she said. “But there was so much to be done in Romania when I was young.”

Pasaportul ei, britanic – datorita stramosilor sai din casa de Hanovra, purta inca, in 1988, stampila “You have no right to return.” – nu avea dreptul sa revina in Romania. “I’ll always be homesick,”- ii destainuia jurnalistei, adaugand: “I think that’s an illness of which one is never cured. You accept it like one accepts anything else.Besides, what I’m homesick for doesn’t exist anymore. That’s the tragedy.

La inceputul lunii ianuarie 1990 la Manastirea de la Elwood City se aflau, in afara de Maica Alexandra, alte 11 maici si surori. In aceeasi perioada, Maica Alexandra spunea: “I don’t want to return to Romania, because I would like to die remembering her as she was before the communists” – intr-un interviu pentru ziarul The Philadelphia Inquirer, la 2 ianuarie 1990. Reporterul, John Corr, scria despre Maica Alexandra ca era o femeie tacuta, ca vorbea incet si zambea des.  O caracteriza ca avand un spirit pasionat, maniere exprimate cu modestie si un anumit aer de demnitate intrinseca. Biblioteca ei era mare si cuprindea lucrari teologice dar si volume de poezie, fictiune și istorie. Era o persoana ancorata in cunosterea istoriei si a evenimentelor prezentului si trecutului. Vorbea franceza, germana, engleza si romana.

Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989 din Romania, si dupa caderea regimului Ceausescu, ea s-a angajat cu toata forta de care mai dispunea la acea varsta inaintata, sa lucreze in cadrul Orthodox Episcopate of America din Jackson, Michigan, pentru a organiza un Fond de  ajutorare pentru Romania. In 1990, la invitata societatii de binefacere Christiana, dar dorind de asemenea sa isi mai vada o data tara, s-a decis sa faca o calatorie in Romania. Cu doua zile inainte de plecare, fiind bolnava cronic, a facut o vizita la medicul ei curant pentru niste infuzii pe coloana vertebrala (suferea de mari dureri), dar exact in cabinetul medical a suferit un atac de cord. Cu toate acestea, nu si-a schimbat planul de calatorie spre Romania. Pe drumul spre tara ei, a facut o escala in Germania la fiica ei Alexandra (Sandi), care constatand starea foarte precara de sanatate a mamei sale, dar si decizia de a merge in Romania a hotarat sa o insoteasca. Fiind si asistenta medicala, a putut sa o ajute si in acest mod. Astfel, Maica Alexandra va ajunge in tara si va vizita mai multe locuri dragi, inclusiv Branul si mormintele parintilor ei – Regina Maria si Regele Ferdinand – de la Manastirea Curtea de Arges. Punctele de sedere s-au aflat la manastiri. Imediat dupa acea vizita Nicolae Stroescu Stînişoară a realizat un interviu telefonic cu Maica Alexandra – la 23 septembrie 1990 (interviul se poate citi aici) – interviu in care poveste pe indelete despre vizita din tara.

La numai cateva luni dupa intoarcerea din Romania in SUA, aflandu-se la Manastirea de la Elwood City, la 4 ianuarie 1991 a cazut si si-a fracturat soldul; a fost imediat spitalizata, iar la 8 ianuarie a facut un nou atac de cord puternic. Urmatorul atac de cord avea sa-i fie fatal, stingadu-se din viata la 21 ianuarie 1991.  Maica Alexandra este inmormantata la Manastirea americana pe care a fondat-o si in care a slujit atatia ani (fotografia cu crucea de la mormant, mai sus).

*** In loc de epilog – din spusele Maicii Alexandra, in 1990, imediat dupa ‘Revolutia’ romana:

Now, what must be done is to recapture our history. The communists destroyed so much of it and distorted so much of it. There are generations of children who do not know the truth and many who have been so indoctrinated by the communists that they cannot accept the truth.” – Principesa Ileana, 2 ianuarie 1990, intreviu pentru ziarul american “The Philadephia Inquirer”.

***

Scrierile Principesei Ileana – Maica Alexandra:

I Live Again
Ileana Princess of Romania
    Rinehart & Company, Inc., New York, 1951

Hospital of the Queen’s Heart
Ileana Princess of Romania
    Rinehart  & Company, Inc., New York, 1954

Meditations on the Nicene Creed
Ileana Princess of Romania
Morehouse-Gorham Co., New York, 1958

Introduction to the Jesus Prayer
H.R.H. Princess Ileana of Romania
Forward Movement Publications, 1959

Our Father – Meditations on The Lord’s Prayer
Princess Ileana of Romania Mother Alexandra
The Orthodox Book Center, Miami

Outline of Romanian Literature
Princess Ileana
World Literatures
University of Pittsburg Press, Pittsburg, 1956

The Spirit of Orthodoxy
H.R.H. Princess Ileana of Romania
The Advent Papers, Boston

The Holy Angels
    Mother Alexandra (Princess Ileana of Romania)
Copyright 1981 by Mother Alexandra
Light and Life Publishing Company, Minneapolis, 1987
ISBN 0-932506-10-0

Traiesc din nou (I Live Again)
Principesa Ileana de Romania
    traducere de Agra Baroti-Gheorghe
Humanitas, Bucureşti, 1999
ISBN 973-28-0228-6

Traiesc din nou (I Live Again), Editia II
Principesa Ileana de Romania
    traducere de Agra Baroti-Gheorghe
prefata de Al. Paleologu
Humanitas, Bucureşti, 2005
ISBN 973-50-1026-7

 

1 Comment »

Resedinta de vara a Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (III) : gradinile de pe terase – gradina botanica, azi

Gradinile Palatului San Anton din Attard, in centrul Insulei Malta (vedeti aici) au fost cele care au inspirat-o pe Regina Maria a Romaniei sa inconjoare vila de la Balcic cu gradini similare. O parte foarte fericita a copilariei sale si-a petrecut-o in Insula Malta, asa incat imaginile de atunci nu au parasit-o niciodata si a simtit nevoia sa le reproduca intr-un anume fel. Astazi, gradina (botanica) a domeniului regal de la Balcic, aflata in administrarea statului bulgar, arata ca in fotografiile de mai jos.

 

 

In 1935, sub titlul “My dream houses“, aparea, scris de Regina Maria, un eseu in care rememora felul in care a construit si amenajat locurile ei de suflet. Alaturi de Castelul Bran, domeniul si vila de la Balcic au stat mereu pe primul loc. Redau mai jos extrasul original, in engleza (preluat de aici, cu multumiri lui Tom Kinter), din eseul aparut in Roumania Anniversary Number – edited by Horia I. Babes, The Society of Friends of Roumania, Inc., New York, 1935, modul cum a descoperit locul viitoarei asezari pe care avea sa o ridice la Balcic:

One day, after Bran had become an accomplished dream, as I rambled with my son Nicky through Dobrudja, I suddenly came upon a spot near the sea which awoke in me a quite particular sensation: I had the feeling that this place had always been waiting for me—or was it I who had always been waiting for this place? It was not as if I had come here for the first time.

That old tree hanging above the turquoise-blue sea from the top of a high crumbling wall, beneath which flowed a spring of clear moun­tain water . . . Somehow this spot was familiar to me, it had something to do with the very foundation of my being; here was peace, beauty, sea and fresh water, and that huge whispering tree bending right over the shore as if listening to the song of the waves.

I sat down in the shade of the great tree and gazed out upon the light-spangled sea, watching the play of waves against the shore. A feeling of complete, almost overwhelming, well-being took possession of me—I belonged to this and this belonged to me. Now and again along the long road of life this sensation has come; it is simply the feeling of coming home, of being entirely and absolutely accepted by one’s surroundings.

Yes, I must become possessor of this spot; it needed me—I felt this with a force that could not be denied.

And verily I did acquire that spot. It would be too long to relate how; but the old tree, the old wall and the crystal-clear water flowing from beneath it into the sea became mine. Immediately the vision rose before me of the house I wanted to build . . . a white house, strong, simple of line, of Turkish style, a house whose upper story would project over the lower; a house with a flattened roof, and with its feet almost in the sea; a house surrounded by stone terraces which little by little would be conjured into a paradise of flowers.

This dream-house, too, became reality. It was to have been an artist’s caprice, a little shack to which I could escape for a few days at a time. But my love for the place grew and grew; besides, the problem of painting into its surroundings my living picture exactly as it should be was so fascinating that the artist within me could not resist. This was not merely the adaptation of something already existing; this was creation, the modeling of stone, earth, water, trees and flowers into a harmonious whole. Proceeding slowly through lean years, it was created on a small scale, modest, rustic, in no sense monumental, but perfect in its way.

There was also this about Balcic—it was my return to the sea, my first love. Born on an island, I have in my soul an eternal deep craving for the sea. Ileana has inherited this love for the sea. She belongs to Balcic and Balcic belongs to her. I cannot think of Balcic without Ileana, and it was together with her that I developed my dream.

No joy being complete unless it can be shared by others, my child and I set about creating in the villages of Bran and Balcic homes for the poor, for those whose lot is hard work in airless places. And the joy of being able to provide for them large, sunny houses was like adding light to one’s soul.

Leave a comment »

Principesa Ileana – Maica Alexandra: spre monahism (I)

In primele zile ale lunii ianuarie 1948, ultimii membrii ai familiei regale a Romaniei paraseau siliti tara, dupa abdicarea fortata a Regelui Mihai (fiul fratelui principesei, fostul Rege Carol al II-lea). Intre ei – fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand, Principesa (Domnita) Ileana. Povestea vietii ei, acoperita pe jumatate de amintirile cuprinse in exceptionala sa carte, “I live again” (“Traiesc din nou“) – scrisa in 1950-1951, si publicata de Reinhart and Co. in New York in 1951, a continuat si dupa renuntarea la viata laica, renuntare ce s-a petrecut lent, dar ale carei inceputuri au fost probabil sadite in adancul fiintei ei, inca din copilarie, cand a vazut Ingerii. Acea a doua parte de viata (de dupa 1960) este foarte putin cunoscuta public, dar se poate recompune partial. Este putin cunoscuta mai ales pentru faptul ca pe la sfarsitul anilor ’50 decizia interioara si apoi exterioara a Principesei Ileana a fost sa se retraga din orice mediu laic, in toate formele, asa incat in 1967 va ajunge sa fie monahie, calugarita pe seama unei mici manastiri din Franta, loc in care cu totala surprindere avea sa o intalneasca, in chiar acel an1967, si academiciana Zoe Dumitrescu Busulenga. Aceasta avea sa scrie: “In aprilie 1967, ma aflam pentru întaia oara la Paris, ca urmare a unei invitatii de a tine cateva conferinte la universitatile din Paris si Montpellier, respectiv la catedrele profesorilor Alain Guillermou si Louis Michel, amandoi mari prieteni ai Romaniei. A fost, fireste, prilej de a-mi reîntalni vechi si dragi cunostinte, ca, de pilda, Anina Radulescu Pogoneanu, mult iubita mea profesoara, si de a face altele noi, ca aceea cu regretatul Ioan Cusa, remarcabilul poet si editor, si mai cu seama cu stralucitul intelectual, parintele Andrei Scrima, fostul asistent al lui Anton Dumitriu. […] Intr-o dupa-amiaza, Ion ne propune o plimbare cu masina ca sa-l însotim pe parintele Andrei pana undeva, în afara Parisului, unde avea treburi urgente. Plecam, trecem prin padurea de la Fontainebleau (spre mirarea prietenilor, am recunoscut-o îndata, evident dupa tablourile lui Andreescu) si ajungem într-un orasel, Bussy. Mi se spune ca e o manastire ortodoxa rusa, condusa de maici batrane, din fosta aristocratie rusa. Intr-adevar, la intrarea într-unul din corpurile cladirii, o venerabila monahie (avea peste 90 de ani, era ducesa Serge) sedea într-un fotoliu comod. Mi-a întins mana sa i-o sarut, ceea ce am si facut, si a început o conversatie desigur conventionala. Prietenii mi-au facut semn sa astept. Parintele Andrei intrase în casa. Dupa cateva minute, se aud pasi grabiti coborand scara. Sprintena ca o ciuta, o maica ce parea foarte tanara se îndreapta spre mine si ma îmbratiseaza. Eu încremenesc. Incredibil! Si balbai, sugrumata de emotie: Domnita! Si ea spune razand: „Nu mai sunt domnita. Sunt Maica Alexandra”. Era principesa Ileana, cea mai draga noua, din familia regala. Si nu stiam ca se calugarise. M-a scos din uimire luandu-ma de dupa umeri si spunandu-mi: „Haide mai bine în chilia mea, sa putem sta de vorba în liniste!”. Si am suit în chilia „maicii”, care se afla în alt corp de cladire. Era o camera mansardata, îmbracata în lemn, careia cununi de ceapa si siraguri de ardei rosii atarnand de grinzi îi dadeau un fermecator aer rustic, de casa romaneasca de tara. Ici, colo, pe masa, printre icoane, stergare brodate în culori vii întareau amintirile de acasa. Ne-am asezat si am început sa vorbim. Intr-o romaneasca fara cusur, a prins sa ma întrebe despre cele de acasa. Stia tot, era destul de bucuroasa de momentul de deschidere care ne dadea un scurt respiro. Dar voia sa afle despre prietenele ei, despre Nissa Camarasescu, cea mai apropiata colaboratoare în organizarea Cercetasiei, si despre sora ei Anicuta, despre profesoara Tanti Georgescu, fosta directoare a Liceului „Domnita Ileana” si despre alte multe cunostinte comune. Asculta cu un interes extrem de viu, cerea detalii despre sanatatea lor, ca sa le poata trimite medicamente, dorea sa stie ce mai e pe la Bran, castelul ei drag, lasat ei prin testament de Regina Maria. Si cate alteleCititi intregul articol, aici….

Ileana82a

Principesa Ileana, SUA, 1953 – courtesy of Tom Kinter

Manastirea unde a intalnit-o scriitoarea Zoe Dumitrecu Busulenga (devenita la randul ei monahie – sub numele de Maica Benedicta, calugarita de Parintele Justin Parvu la Manastirea Petru Voda, si care a trait ultimii ani de viata la manastirea Varatec si este inmormantata la Manatsirea Putna) a fost mica manastire ortodoxa ‘Notre Dame de Toute Protection’ de la Bussy en Othe, Franta. Manastirea se gaseste la 160 km de Paris, este cea mai veche manastire ortodoxa din Franța si a fost fondată în 1946 de patru măicuțe – parte de origine greacă, parte de origine rusa – maicute care adunasera deja în jurul lor la acea vreme o mica comunitate și încearcau să isi stabilească un loc de asezare. În acel an 1946 ele au primit drept moștenire o casă mare în partea de nord a Burgundiei, la Bussy-en-Othe și s-au stabilit acolo. Desi foarte sărace, au lucrat cu un curaj remarcabil si, ajutate de prieteni și sustinute de rugăciunile liturgice, au pus început vieții monahale. Ospitalitatea locului a avut un rol predominant asa incat azi exista acolo 22 de surori.

arapova1

Asezamantul monahal de la Bussy en Othe – schita

 

 

bussy_eglise_Img_0987

Biserica manastirii de la Busy-en-Othe

La manastirea de la Bussy en Othe, Principesa Ileana a petrecut 6 ani. Decizia sa de a se calugari a devenit totala in 1959 (din 1950 se gasea in SUA), insa cel de al doilea sot, doctorul Issarescu (cu care se casatorise in 1954), se opunea acestei decizii. Divortul al doilea a fost dificil, si a fost necesar sa petreaca 6 luni in statul Nevada pentru a obtine apoi divortul legal. In 1960, dupa consultarea cu arhiepiscopul ortodox din America, parintele Valerian Trifa  – la Grass Lake in statul Michigan, Principesa Ileana a ales manastirea de la Bussy din Franta ca loc de acomodare si verificare a deciziei interioare de a se calugari; avea nevoie de un loc cat mai retras si linistit si de aceea probabil ca a ales mica manastire din Franta.

VA URMA.

***

Pentru cei interesati, recomand parcurgerea si a altor pagini electronice de pe blogul meu, avand ca subiect personalitatea si viata Principesei Ileana:

2 Comments »

Regina Maria a Romaniei: masca mortuara si mulajul mainii drepte

Informatiile de mai jos sunt preluate pe aceasta pagina si apar pentru prima oara in Romania – traduse in romaneste, dintr-o scriere a fiului Principesei Ileana a Romaniei (fiica mezina a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand), Stefan Habsburg, scriere cu titlul “My Mama, Three Recollections: Ileana the Princess · The New World Lecturer · The Nun: Mother Alexandra”, publicata la moartea Principesei Ileana (devenita Maica Alexandra), in 1991 (scrierea originala, aici).

In 1936, de Craciun, Regina Maria facea o vizita in Austria la fiica sa iubita, Principesa Ileana, casatorita acolo cu arhiducele Anton de Habsburg. Din amintirile nepotului Stefan – pe atunci de 6 ani, nepot care este autorul scrierii mentionate, reiese ca inca de atunci Regina Maria se simtea foarte slabita. Boala al carui diagnostic nu fusese inca pus, probabil era instalata. Stfean Habsburg aduce urmatoarele lamuriri: “Mai intai ea (n.m. Regina Maria)  a fost sfătuita să meargă la Meran, in Italia, iar in următoarea primăvară la Dresda, in Germania. Pana in anul 1938 ea avusese deja mai multe hemoragii cu cauze inexplicabile. Printr-o gafă medicala, pentru care este dificil sa se atribuie caracteristica de simplă eroare, i s-a facut o transfuzie cu un tip de sânge incompatibil și astfel situația a devenit critică. Dr. Stomer (n.m. unul din medicii regali), aflandu-se la hotelul Weiser Hirsch a vizitat-o pe Regina și apoi a telefonat mamei (n.m. Principesei Ileana)  să-i spună că el crede ca mama ei era pe moarte și ca ar trebui dusa în România.

Tata (n.m. Anton de Habsburg, sotul Principesei Ileana) a propus sa scoata scaunele pentru pasageri din avionul său bimotor și să el avion, asezata pe o targă de aluminiu. Când autoritățile germane au verificat permisiunea de a zbura cu avionul său austriac, tata a fost refuzat (n.m. Germania tocmai anexase Austria in 1938) . Dar in același timp, si cu toate acestea, el a primit o ofertă generoasă si surprinzătoare. Herr Hitler a oferit utilizarea unuia dintre avioane sale personale pentru a o transporta pe regina acasă in Romania. Dar guvernul român (in speta Regele Carol al II-lea – n.m. fiul Reginei Maria si fratele Principesei Ileana) nu a aprobat aterizarea unei aeronave germane în Romania. Mama trebuie să se fi simțit disperată, nefiind capabila sa-si ajute pe mama.

La 15 iulie 1938, trenul (n.m. cu Regina Maria imbarcata) a pornit de la Dresda pentru o calatorie chinuitoare de trei zile. Mama a primit un apel telefonic cu întrerupere din România, cum că mama ei era pe moarte. Părinții mei au pornit deci cu masina pentru un drum lung spre Sinaia (n.m. porneau de la Sonnberg, Austria). Masina avea numere de inmatriculare din România, astfel că a trecut granița, insa toate celelalte documente nu mai erau valabile. Calatoria le-a luat 19 de ore cu totul. Când au ajuns la granița română în zorii zilei de 20 iulie, mama a văzut steagurile in bernă. Aceasta însemna doar un singur lucru! Era prea târziu. Mama ei murise la ora cinci in dupa amiaza de dinainte. Ambasada de la Budapesta a cunoscut  acest fapt, dar nu a avut curajul să-i spuna mamei.

După înmormântare părinții mei a revenit la Sonnberg. Din perspectiva unui copil de șase ani, eram prea putin constient de ceea ce trebuie să fi fost o durere ca aceasta, pentru mama. Am constientizat insa mulți ani mai târziu, cand am citit în cartea lui Terence Elsberry “Marie of Romania”, ca întârzierile in călătoria parintilor mei ar fi putut fi cauzate de Regele Carol II insusi, fratele mamei mele…

800px-Dresden_Dr-Lahmanns-Sanatorium_1899

Sanatoriul doctorului Lahmann de langa Dresda, unde s-a tratat in ultimul an de viata Regina Maria a Romaniei

In vara anului 1938 Regina Maria a Romaniei se afla deci la tratament la Sanatoriul doctorului Heinrich Lahmann de la Weisser Hirsch de langa Dresda (Germania) – foto mai sus.  Fusese diagnosticata probabil inca de la finele anului 1937 cu ciroza hepatica si avea varice esofagiene care din cand in cand provocau hemoragii. La inceputul lunii iulie 1938 boala s-a agravat puternic. Simtindu-si sfarsitul, Regina Maria a vrut  sa se intoarca acasa in Romania. In scrierile istorice aparute pana in prezent in Romania se sustine faptul ca Regina Maria a decis revenirea in tara din Germania, cu trenul, trecand peste decizia consilierilor regali (G.G. Mironescu, C. Argetoianu, Generalul Baliff si medicii Palatului)  – intruniti la 8 iulie 1938 si a familiei sale de a o opri de la o asemenea calatorie grea, lunga si pe o canicula puternica. Revenirea este descrisa si in cartea lui Eugeniu Arthur Buhman, “Patru decenii in serviciul Casei Regale a Romaniei“, pp. 438-439, Ed. Sigma, Bucuresti, 2006, astfel:

“16/7: Astazi a sosit in tara prin punctul de frontiera Cernauti Regina Maria, insotita de profesor Dr. Stormer, profesor Dr. Hortolomei si General Balif. La Sinaia a sosit la 17 iulie, primita in gara de Regele (n.m. Carol al II-lea, fiul ei), M.V. Mihai (n.m. Mihai al Romaniei, regele de mai tarziu, nepotul sau) si Printesa Elisabeta (n.m. fiica cea mare a reginei). Starea Reginei este foarte serioasa. Ea insasi a cerut sa fie adusa acasa, presimtindu-si sfarsitul. De la gara a fost dusa cu mare grija la Castel Pelisor. Dupa un consult medical intrunit imediat, s-a dat urmatorul buletin, de data asta cel mai conform cu adevarul care nu mai poate ascunde trista realitate: ‘M.S. Regina continua a suferi de ficat si splina, Cyrhosa Hipato-Splinica, care provoaca hemoragii periodice. Dupa tratamentul din sanatoriul Dr. Lahmann din Dresda, M. Sa simtindu-se mai bine a decis inapoierea in tara. Voiajul a provocat o noua hemoragie care a determinat o oprire de 12 ore la Cernauti. Din cauza acestei resute este nevoie de un tratament la Sinaia cu un repaos lung si absolut. Dr. Stormer, Dr. Hortolomeu, Dr. Lascar.’

18/7: Comunicat: ‘Starea a devenit foarte grava. Astazi a survenit o noua si abundenta pierdere de sange. Maiestatea Sa este foarte anemiata.’ (Iscaliti cei de mai sus). Alt comunicat: “Starea este din ce in ce mai grava. Hemoragia continua.’ Patriarhul a plecat la Sinaia.

19/7: Comunicat: M.S. Regina Maria a decedat la Pelisor astazi 18 iulie la orele 17 si 30. La patul ei se aflau: M.S. Regele, M.V. Mihai, Printesa Elisabeta. Prezenti: Dr. Stormer, Dr. Hortolomeu, Dr. Lascar. Dr. Iliescu. Pe cand era inca in sanatoriul Lahmann, Regina a spus: ‘Vreau sa mor in tara mea!’ “

 

Fotografiile de mai jos au fost realizate la expozitia organizata la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti in perioada iulie-august 2015. Sunt facute dupa masca mortuara si mulajul mainii drepte a suveranei, decedata la 18 iulie 1938 la Castelul Pelisor din Sinaia. Autorul mulajelor din ipsos este sculptorul Emil W. Becker, iar Muzeul National de Istorie a Romaniei le-a achizitionat in anul 1980 (!) de la sotia autorului, Emilia Becker.

DSC09231

Regina Maria la varsta de aproape 63 de ani, decedata de ciroza hepatica, la 18 iulie 1938

1 Comment »

Capela Stella Maris de pe domeniul regal al Reginei Maria, azi: fostul loc al inimii reginei romanilor…

MOTO:
… Si in fundal ‘Stella Maris’ se ridica precum un giuvaer alb, o mica constructie misterioasa, cu usile deschise pentru ca Dumnezeu sa intre si sa o ia in grija. Micuta ‘Stella Maris’! Deci eu, Regina Maria, am fost cea care a construit o biserica si, ca un simbol al sortii mele ciudate, al mentalitatii deosebite, am construit-o intr-o credinta care nu este a mea. In strafundul inimii mele am construit-o in credinta care este dincolo de conceptiile religioase, cu convingerea ca totul este bine chiar si atunci cand este cat se poate de rau, ca totul are o motivatie, atat durerea, cat si bucuria, pasiunea si tristetea, dragostea si regretul, si ca doar sufletul omenesc, ca parte a lui Dumnezeu, se poate salva. Iubesc atat de mult acest mic sanctuar pentru ca iubesc frumosul, iar frumusetea il aduce pe om la picioarele Domnului. Asadar, ‘Stella Maris’ este o mica biserica ortodoxa ridicata de inima unei femei care a cunoscut bucuria si tristetea, dragostea si renuntarea, infrangerea si victoria, dar a carei inima este astazi la fel de tanara ca atunci cand cutreiera prin parcul plin de frunze moarte din Eastwell sau galopa ca o mica salbatica de-a lungul drumurilor dificile din Malta si pentru ca frumusetea a fost intotdeauna cea mai puternica realitate.” (Regina Maria a Romaniei, la data de 29 septembrie 1928, in “Insemnari Zilnice” – vol. al X-lea, Ed. Polirom, Iasi, 2013).

bal1

Regina Maria, pe aleea cu crini din fata capelei Stella Maris, cca. 1930 (sursa imaginii: aici)

DSC09083

Capela Stella Maris si imprejurimile, in vremea Reginei Maria – fotografie dupa imagini de prezentare de la domeniul regal din Balcic (foto din august 2015)

Am revizitat zilele trecute ceea ce este astazi fostul domeniu regal al Reginei Maria a Romaniei de la Balcic (azi apartinator Bulgariei). Fotografii de epoca si date complete despre domeniul de la Balcic se gasesc in albumul recent pubicat de istoricul Diana Mandache, “Balcicul Reginei Maria“, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, octombrie 2014.

Unul dintre obiectivele mele a fost de a vedea cum arata azi capela de piatra “Stella Maris”, construita pe domeniul regal in 1927-1928 (desi in documentul bulgaresc de la fata locului – vedeti mai jos, se stipuleaza ca anul constructiei capelei ar fi fost 1932…).

DSC09087

Aflata la capatul vestic al domeniului, cladita ca loc de rugaciune si reculegere a reginei, micuta capela a fost ceva mai tarziu nominalizata, prin dorinta sa testamentara, ca loc de odihna a inimii sale (separata de corp, care este inmormantat alaturi de al sotului sau, Regele Ferdinand, la Manastirea Curtea de Arges). Asa incat, dupa moartea Reginei Maria, survenita la 18 iulie 1938, inima i-a fost extrasa din corp si tinuta vreme de 3 luni de zile la Biserica din incinta Palatului Cotroceni iar ulterior, la 29 octombrie (de ziua de nastere a reginei) 1938  a fost depusa la Capela Stella Maris din Balcic. A ramas acolo insa numai pana in primele zile ale anului 1940, chiar inainte de semnarea Trataului de la Craiova, prin care Cadrilaterul, incluzand oraselul Balcic, a fost cedat de Romania Bulgariei.  Inima Reginei Maria s-a aflat depusa in firida din peretele din dreapta al bisericutei Stella Maris, imediat langa intrare (foto mai jos). Periplul inimii a fost, din nefericire, foarte sinuos (cititi si aici sau aici) dar in curand (probabil septembrie 2015) ea va fi in final depusa la Castelul Pelisor din Sinaia, conform deciziei Regelui Mihai al Romaniei.

DSC09246

Foto afis expozitional, Muzeul National de Istorie a Romaniei, Bucuresti, august 2015

 

Imagini din exteriorul capelei Stella Maris azi:

Cele doua fondatoare ale capelei /tablourile votive ce incadreaza usa: Regina Maria a Romaniei, cu bisericuta in mana si fiica sa mezina, Domnita Ileana (devenita ulterior Maica Alexandra) cu o corabie in mana:

DSC09089

DSC09090

Firida din capela Stela Maris unde a stat inima si de unde a fost luata in 1940…

DSC09094 DSC09088

Imagini din interiroul capelei Stella Maris, azi:

1 Comment »

Parfum de regina: nu numai inima Reginei Maria va reveni curand la Castelul Pelisor, ci si parfumul pe care il folosea, “Mon Budoir”…

Leave a comment »

Dupa 77 de ani de la moartea sa, inima Reginei Maria a Romaniei va fi depusa in Castelul Pelisor

Despre periplul inimii Reginei tuturor romanilor, Maria,  cititi aici. Aflam ca in cursul toamnei 2015, Casa Regala a Romaniei a hotarat mutarea inimii Reginei Maria a Romaniei din subsolul Muzeului National de Istorie al Romaniei din Bucuresti la Sinaia, in Castelul Pelisor – locul unde, in camera de aur, a incetat din viata regina, in vara anului 1938.

Intr-un comunicat al Casei Regale a Romaniei din 18 iulie 2015, se anunta: “Majestatea Sa Regele Mihai s-a aflat, timp de mulți ani, într-o puternică dilemă, între obligația morală de a respecta întocmai dorința bunicii sale și obligația patriotică de a nu lăsa ca inima să odihnească altundeva decât în România. După o lungă și dificilă chibzuire, Majestatea Sa a decis.

Așadar, începând din această toamnă, inima Reginei Maria va fi așezată în Camera de aur a Castelului Pelișor, acolo unde ea a încetat să bată în ziua de luni, 18 iulie 1938.” (vedeti aici)

Cititi si articolul istoricului Diana Mandache (care apare si in filmul de mai jos), specialist in istoria regalitatii romanesti si a biografiei Reginei Maria a Romaniei, articol aparut la 17 iulie 2015 in ziarul “Adevarul”, cu titlul: “Inima Reginei Maria si identitatea nationala: ‘Tara mea – Inima mea‘”.

Vedeti aici: masca mortuara a Reginei Maria si anuntul expozitiei “Masti mortuare regale” de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, deschisa in perioada 16 iulie – 16 august 2015, de miercuri până duminică între orele 10:00-18:00

1 Comment »