Fiica preotului Dumitru Staniloae, despre aportul Parintelui Arsenie Boca la aparitia in Romania a Filocaliei si despre motivul racirii relatiei profesor-ucenic…

Extrag mai jos un pasaj din interviul acordat jurnalistului Răzvan Bucuroiu și apărut în revista Lumea Credinței (luna mai, 2010, pp. 23-28) purtand subtitulul mentionat dedesubt. Pasajul este preluat, cu multumiri, de pe pagina de ieri, 19 februarie 2017, a blogului scriitorului Razvan Codrescu, care anunta trecerea la Domnul a fiicei marelui teolog roman Dumitru Staniloae, respectiv a doamnei Lidia Staniloae (sursa – aici):

***

“Arsenie Boca şi adevărata poveste a Filocaliei

Doamnă Lidia Stăniloae, care este povestea Filocaliei şi care este aportul Părintelui Arsenie Boca la această lucrare duhovnicească şi culturală?

S-au vehiculat foarte multe poveşti legate de acest lucru. Tata a fost de la început fascinat de Sfinţii Părinţi. El a fost în Grecia, la studii, împreună cu viitorul Episcop Nicolae Popoviciu, al Oradei. Au stat la Athena şi acolo au intrat în contact direct cu opera Sfântului Grigorie Palama, despre care tata a scris şi o carte. A călătorit şi în Sfântul Munte Athos, unde a înţeles, o dată în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar şi a întregii spiritualităţi stă în opera Sfinţilor Părinţi. De atunci a început să traducă intens, frenetic. Aportul Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după dictarea tatei. Tata scria foarte urît. Scria zi şi noapte şi îl durea mîna. Era obosit. Sigur că şi Părintele Arsenie fusese la Athos şi intrase în contact cu spiritualitatea Părinţilor, însă nu chiar aşa cum s-a afirmat adesea că l-ar fi influenţat pe tata să traducă Filocalia. Este cu totul inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de „mentor” al tatălui meu. Gîndul de început i-a aparţinut tatei, care a fost, pe parcurs, din ce în ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Cînd a ajuns la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a avut o revelaţie: aceste scrieri trebuie puse la îndemîna oamenilor, cît mai repede şi cît mai mult! Atunci Părintele Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să scrie el – făcuse şi facultatea de Belle Arte – după dictare. Avea un scris regulat, foarte frumos. 

Ei bine, în vara lui ‘44, cînd au început bombardamentele, ne-am refugiat în satul mamei – Şura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit şi Părintele Arsenie, iar preotul din sat le-a pus la dispoziţie două camere din Căminul Cultural: într-una dormea Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de la trei case distanţă, în zori, şi lucrau fără odihnă până seara. Asta a durat vreo lună de zile. Contribuţia uriaşă a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această traducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să fie cumpărată de foarte mulţi creştini. Prin asta a venit şi o rezolvare materială a problemei familiei noastre.

Ulterior, însă, relaţia dintre ei s-a întrerupt… 

Din ce motiv?

Tata a dorit ca Părintele Arsenie, atunci când a plecat la Prislop, să facă acolo o mănăstire de călugări. Şi chiar am văzut cu ochii mei întrevederea. Era prin 1947-48. Părintele Arsenie voia, cu orice chip, să fie mânăstire de maici, iar tata a spus că nu, categoric trebuie să fie de călugări. I-a mai spus să adune acolo cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o muncă de pastoraţie în zona Haţegului, unde nu mai existau mănăstiri. Părintele Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.“

---