anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

on February 18, 2017

Textul si imaginea copertii cartii sunt reproduse de pe site-ul editorului, teologul Florin Dutu (cu multumiri). Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic, este a 8-a reconstituire in premiera din seria de scrieri ramase de la marele teolog roman si aduse la lumina de Florin Dutu… Cartea a aparut in primele zile ale lui februarie 2017.

16602006_823587327782047_4525079865427543906_o

Din cuprins:

Centenarul școlii mele
An de cumpănă grea
În drum spre noroc
Funia trece prin ac
Salt în confuzie
Reculegere și studiu
Ca să mă întrețin
În om zac porniri obscure
Lumina Farului
Între național și social
Vis de adolescent
Victima poeziei
Povestea unui nume
Cum scapi de tuberculoză

Editura Floare Albă de Colț
București, 2017

***

Extras din carte

„Seminarul Central… Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai:
– Aici vreau să te dau eu la învățătură. Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic. Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă. Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata. Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Și totuși așa era să fie. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei. Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul. Genialul meu învățător d. Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă. La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista. Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele. Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură. Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central!
Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo. Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă. Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului. Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban. Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: „Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!” A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură. Dar suma tot nu se împlinea.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C. Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii!
Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață. Îi revăd pe toți, directori, profesori și pedagogi…”

„Vizitam expozițiile, îndeosebi pe cele de ansamblu ale Tinerimii Artistice. Dar am avut norocul să vedem, eu și colegul meu de bancă, ultima ieșire în public a lui Nicolae Grigorescu. Sălile dinspre strada Franklin ale Ateneului Român erau împodobite cu pânze de dimensiuni reduse, mai mult ciobănași și care cu boi, preferințele amatorilor de-atunci. La ora două după-amiaza, nu eram în expoziție decât noi, doi elevi, și un bătrânel mărunt de stat, cu părul scurt și cărunt, cu pașii tot așa de scurți, dar sprinteni. Trecea vioi de la tablou la tablou, rânduia etichetele cu titluri sau cu prețuri, cu gesturi de gospodar grijuliu. N-avea lavalieră, nici plete cum purtau cei de la Tinerimea Artistică. L-am recunoscut îndată după autoportretele reproduse în almanahurile Minervei. Bătrânelul cu ochi mici și vii era titanul artei românești, Nicolae Grigorescu. Ne-am făcut și mai pitici decât eram și-am început să pășim în vârful degetelor. El a continuat să-și îndrepte etichetele ca și cum nimeni n-ar fi intrat în sală. Ne-am uitat multă vreme mai mult la dânsul decât la tablouri, pe furiș ca să nu-l supărăm. Dacă Eminescu ar fi apărut în locul lui, l-am fi privit cu aceeași emoție religioasă. Era omul prin paleta căruia s-a exprimat țara românească cu fetele ei fragede ca floarea mărului, cu ciobanii tineri care, din vârful plaiului, își aruncă nostalgiile în nemărginirea albastră, cu carele ce se întorc domol de la muncă învăluite în praf, cu turmele de oi, cu plăvanii monumentali, cu vițelușii ale căror boturi umede și ochi catifelați nu se mai întâlnesc în nicio galerie de artă din Europa, cu mestecenii sensibili ca un suflet care ascultă doina, cu caii călărașilor din posturile de veghe, cu soldații în iureș la Smârdan, care au făcut gloria patriei. În opera lui s-a esențializat România, popor, faună, floră și strădanie de afirmare. Nicolae Grigorescu e un Rubens românesc fără brutalitate carnală, dar cu viziune de mare poet. În anul acela 1907, vara, a închis ochii la Câmpina, purtat la groapă în car cu boi, așa cum a dorit. Tot atunci și tot acolo a murit „magul” Bogdan Petriceicu Hașdeu, marele învățat, răpit în enigma spiritismului de pierderea copilei sale Iulia…”

Academicianul NICHIFOR CRAINIC (1889-1972)

 

Advertisements

2 responses to “NICHIFOR CRAINIC: Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912. O noua scriere din seria reconstituiri, datorata arhivistului Florin Dutu

  1. […] Cartea “Amintiri din Seminarul Central Bucureşti 1904-1912” a academicianului Nichifor Crainic este a 8-a reconstituire în premieră din seria de scrieri rămase de la marele teolog român şi aduse la lumina de teologul Florin Duţu. Cartea a apărut la Editura Floare Albă de Colţ în primele zile ale lui februarie 2017, ne informează Anomismia. […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: