anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

“Patria noastra ecumenica” – de Nichifor Crainic, articol publicat in luna mai, 1941

on April 3, 2016

In aprilie 1940, Mitropolitul Ardealului – Nicolae Balan, afirma despre profesorul Nichifor Crainic: “Nichifor Crainic a fost într’o aşa măsură purtătorul de cuvânt al adevăratelor aspiraţiuni naţionale din timpul nostru, încât când viitorul va întreba ce a gândit epoca noastră, generaţia de azi, la el se va adresa. Prin glasul lui cei buni ai noştri vor da cel mai limpede şi mai demn răspuns” (cititi aici). Imediat dupa 23 august 1944, odata cu intrarea comunistilor in legalitate, profesorul si teologul Nichifor Crainic a inceput sa fie denigrat in numeroase ziare, fiind nevoit sa inceapa sa se ascunda. In iunie 1945 avea sa fie condamnat in lipsa, fiind fortat sa ramana ascuns pana la 24 mai 1947, cand s-a predat, cu nadejdea ca avea sa i se rejudece procesul. A ramas insa in inchisoare timp de 15 ani (dintre care majoritatea petrecuti la Aiud) fara nici o sentinta judecatoreasca!

Articolul cu titlul “Patria noastra ecumenica” a fost publicat de academicianul Nichifor Crainic in revista GANDIREA, anul XX, nr. 5, in luna mai 1941 (pag. 209-217), de unde este preluat mai jos, in proportie de cca. 60%. Actualitatea multor afirmatii din acel text ramane valabila in prezent si aduce lamuriri inclusiv asupra perioadei agitate pe care o traversam astazi…

“Să începem cu o amintire. Ea datează numai de câţiva ani, de pe vremea când învăţaţi din toate ţările ortodoxe se adunaseră la Bucureşti pentru a pregăti congresul teologilor, ce s’a ţinut după aceea la Atena. Intre alţii, veniseră la Bucureşti şi câţiva făra ţară , adică Ruşi din exil, printre cari şi renumitul profesor de istorie Kartaşow.

DSC06880

Patriarhul Romaniei din perioada scrierii textului – Miron Cristea (fresca votiva in Catedrala Incoronarii din Alba Iulia – de pictorul Costin Petrescu, cca. 1922)

Patriarhul României ne-a invitat pe toţi la o agapă intimă şi a ridicat un pahar în cinstea oaspeţilor străini. Atunci a lua  cuvântu  ca să răspundă profesorul Kartaşow. Era foarte mişcat. Atmosfera de comunitate spirituală, ce se stabilise între oameni de naţionalităţi atât de felurite nu-l putea lăsa rece. <<Noi ortodocşii, — a spus profesorul Kartaşow , — avem fiecare câte două patrii : una e patria legăturilor de sânge, iar cealaltă e patria comună: Biserica ecumenică a Răsăritului. Eu unul mi-am pierdut-o pe cea dintâiu, dar mi-a rămas supremă mângâiere cea de a doua. Intre Dv. toţi, mă simt între fraţii mei, — între fraţii mei de aceeaşi credinţă, de aceeaşi nădejde şi de aceeaşi dragoste. Isgonit dintre ai mei cei după sânge, mă regăsesc între ai mei cei după Duh. Sânt aici în patria mea spirituală, fiindcă sânt în ortodoxie, care e patria noastră ecumenică>>.

Nimănui să nu-i dorim soarta pribeagului rus, dar numai în situaţia lui fără pământul natal sub picioare, înţelegi adâncul moral al acestui cuvânt: patria noastră ecumenică! Precum suntem fiii unui tată şi ai unei mame , tot astfel suntem fiii unui pământ şi ai Bisericii. Mărginit în spaţiu e pământul patriei noastre după sânge, dar infinit e cerul patriei noastre după Duh.

Există oare vreo contradicţie între mărginirea celei dintâi şi infinitul celei de a doua? Trebue să adăugăm că întrebarea noastră nu se referă la vreun raport cantitativ, care “e în afară de orice discuţie, ci la un raport calitativ, sau mai de grabă la posibilitatea de-a avea în acelaş timp două patrii de naturi atât de felurite.

Dacă am fi Evrei, n’am sta să alegem, fiindcă cele două patrii s’ar reduce la una singură. Neavând rădăcini în nici o ţară din lume, ei au numai tentacule, ce se deslipesc de aici pentru a se aplica dincolo. Patria lor e una singură şi anume dogma egoismului rasial, cu aspectul unui penibil echivoc în care nu ştii dacă Talmudul e mai sfânt decât registrul de bancă.  Dogma egoismului rasial se exclude cu ideea de ecumenicitatè. Şi tot astfel, când zicem „internaţionala iudaică” nu înţelegem prin aceasta o noţiune ecumenică, ci numai un artificiu verbal sub care se ascunde exclusivismul unui popor, care nu participă la comu ­nitatea spirituală a niciunei naţiuni străine. Nu este adevărat că Evreul e omul cu mai multe patrii, cum se crede de obiceiu. El e, dimpotrivă , singurul popor din Europa creştină, care are o singură patrie, ce nu seamănă nici cu patria noastră naţională, dar nici cu patria noastră ecumenică. Din această situaţie sui generis, se naşte incapacitatea Evreilor de a se încadra între neamurile celelalte. Tragedia iudaică vine din identitatea dintre religie şi rasă, dintre Talmud şi colectivitatea israelită. Această tragedie ne arată, mai ales nouă creştinilor ortodocşi, unde duce confuzia sau identitatea dintre rasă şi religie.

Intr’adevăr, între iudaism şi ortodoxie, există, între altele, şi această deosebire fundamentală. Creştinismul ortodox nu este numai al rasei slave, sau numai al rasei mele latine, sau numai al rasei greceşti. El aparţine deopotrivă fiecăreia dintre aceste rase şi poate aparţine tuturor raselor şi popoarelor pământului. Şi tocmai fiindcă aparţine tuturor în egală măsură , ne simţim cu toţii în ortodoxie ca în patria noastră comună sau ca în patria noastră ecumenică. Insemnează oare lucrul acesta internaţionalism? Sau cu alte cuvinte, ideea de ecumenicitatè este tot una cu ideea de internaţională? Nu. In sensul obicinuit, adică în sensul marxist, ideea de internaţională implică abdicarea de la naţionalitate şi mai mult decât atât: lupta de distrugere a naţiunilor în favoarea unei confuzii babilonice, care ar fi cosmopolitismul. Dacă naţiunile sunt, precum sunt în realitate, organisme naturale ale vieţii, atunci internaţionala sau cosmopolitismul nu este altceva decât un artificiu forţat împotriva naturii, împotriva legilor naturale ale vieţii. Vom spune deci că ortodoxia ecumenică nu este nici internaţionalism şi nici cosmopolitism, precum nu este nici identitate cu vreuna din rasele sau naţiunile pământului.

După doctrina creştină , rasele şi naţiunile, ca organisme naturale ale vieţii, sunt creaturi colective ale lui Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, şi ortodoxia noastră ecumenică vine tot delà acelaşi Dumnezeu. Intrebarea este: cum ne încadrăm noi creştinii, atât în particularismul naţiunii proprii cât şi în ecumenicitatea ortodoxiei?

Eu cred că răspunsul la această întrebare nu se poate da dacă nu ţinem seamă de ideea de perfecţiune, care este ideea fundamentală a Bisericii noastre.

Când zicem cu lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu , că această lume a fost creată ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă, exprimăm prin aceste cuvinte ideea de perfecţiune, care e sădită în fiecare organism viu şi care insuflă elan tuturor creaturilor laolaltă. Sămânţa cuprinde în ea un germene de viaţă; vom zice deci: ea are viaţă, dar ca să aibă şi mai multă viaţă, embrionul ei trebue să se desvolte în plantă, cu floare şi fruct. Când a ajuns la acest stadiu de desvoltare, ea şi-a atins gradul suprem de perfecţiune la care a fost destinată de Creator. Aceeaşi lege e valabilă pentru orice făptură vie din această lume. Căci destinaţia divină a fiinţelor e perfecţiunea.

Considerată în individualitatea creaturilor, perfecţiunea nu e altceva decât forma ideală maximă, care convine fiecărei fiinţe după natura ei proprie. Când fiecare fiinţă umple cu viaţă această formă ideală, ea îşi atinge gradul suprem de perfecţiune. In cosmos nu există un nivel de perfecţiune comun tuturor creaturilor, ci dimpotrivă, perfecţiunea creaturală se diferenţiază după regn, după specie, după gen şi după natura individuală. In această varietate de forme împlinite ale vieţii stă ierarhia lumii şi măreaţa ei armonie. Căci principiul armoniei e felurimea componentelor organizate într’un ansamblu proporţionat […]

[…] In lumina acestor consideraţii, e firesc să ne punem următoarea întrebare : Corespunde oare starea actuală a popoarelor ortodoxe cu acest ideal de armonie ecumenică, ce rezultă din doctrina autentică a Bisericii Răsăritului?

Trebuie să recunoaştem că întrebarea cade greu şi incomod pentru fiecare dintre noi. Inchipuiţi-vă că Mântuitorul s’ar coborî în carne şi oase pe drumuril e Pindului, ale Balcanului şi ale Carpaţilor, Inchipuiţi-vă că el ar vizita popor după popor şi pe fiecare l-ar întreba: Fiule, ce ai făcut tu pentru armonia ecumenică a ortodoxiei? Eu nu vreau să judec pe nimeni, dar socotindu-mă cu propria mea conştiinţă, cred că un singur răspuns ar tremura pe buzele popoarelor ortodoxe: Iartă-ne , Doamne , greşalele noastre!

Situaţia modernă a Bisericilor ortodoxe a judecat-o nespus de aspru filosoful rus Vladimir Soloview în cartea sa scrisă deadreptul în limba franceză, La Russie et l’Eglise universelle. Critica lui Soloview se referă la separatismul naţional al popoarelor ortodoxe, separatism care a fărâmiţat organizarea unitară a Bisericii ecumenice şi a ridicat pe ortodocşi împotriva ortodocşilor. Ideea de rasă s’a supraordonat ideii de religie ; patria naţională ne-a făcut să uităm patria ecumenică. Critica lui Soloview, care nu cruţă mai ales Rusia pravoslavnică de altădată, e făcută în vederea unei soluţii personale, pe care autorul o propunea popoarelor ortodoxe, şi anume: pentruca aceste popoare să iasă din izolarea naţional religioasă de azi n’au decât să primească primatul papal!

Vladimir Soloview n’a trecut la catolicism. Soluţia propusă de el trebue s’o luăm ca semn al unei disperări personale faţă de neajunsurile de  organizare ale lumii ortodoxe moderne […]

[…]  Ideea reîntoarcerii la unitate nu e nouă. Au suspinat după ea mulţi creştini îndureraţi de starea separatismului modern. Dar forma cea mai puternică în care s’a înfăţişat această idee a fost aceea a slavofililor ruşi. Constantinopolul trebue să ajungă din nou centrul ecumenic al ortodoxiei! Iată idealul acestui curent de cugetare. Cel mai mare monument de artă bizantină din lume, profanat de mahomedanism,—Sfânta Sofia—trebuie să devină iarăşi altarul credinţei creştine. Această sublimă idee, născută din durerea şi din ofensa seculară a credinţei creştine, venea însă învăluită în orgoliul puterii ţariste. Rusia pravoslavnică s’a socotit ocrotitoarea micilor popoare ortodoxe şi urmaşii slavofililor, ca Dostoiewski şi Constantin Leontiew, vedeau restaurarea Bizanţului ca  un corolar al stăpânirii ruseşti asupra Dardanelelor.

Constantinopolul e unul din punctele nevralgice ale lumii, unde se încruci­şează , cum ştim cu toţii, tendinţele imperialiste ale tuturor marilor puteri europene. Tendinţa rusă a fost neutralizată de celelalte tendinţe similare; Sfânta Sofia a rămas mai departe templu profanat, iar Patriarhul ecumenic un prizonier, care visează gloria elenă cufundată în adâncul Bosforului.

Constantinopolul e râvnit de puteri politice şi militare, care ne depăşesc pe noi, popoarele ortodoxe de azi. Din aceast ă pricină, noi nu ne putem gândi la o restaurare ecumenică decât pe planul pur religios, singurul care ne poate asigura victoria comună.

In ultimele decenii, ideea slavofililor a reapărut în altă formă şi anume reînviată de imperialismul englez. Ca şi Rusia ţaristă, Englezii s’au gândit că stăpânirea lor asupra Bosforului ar putea fi consacrată pentru totdeauna de aderenţa religioasă a popoarelor balcanice. Tratativele îndelungi şi meticuloase, de apropiere între ortodoxie şi Biserica anglicană, purtate cu o stăruinţă uimitoare, cu fiecare Patriarhat răsăritean şi cu fiecare Biserică naţional-ortodoxă în parte, au dovedit un zel apostolic foarte iscusit pus în slujba dominaţiei engleze asupra Balcanului şi a Orientului apropiat. Cu prilejul acestor tratative, şi al modului atât de variat de a înţelege problema, manifestat de Bisericile noastre, am putut vedea încă – odată , cu toţii, starea de mizerie în care ne-a adus înstrăinarea dintre noi. 

Am putea să examinăm pe rând avantagiile sau desavantagiile, pe care le reprezintă pentru noi fiecare mare putere dintre cele care năzuiesc astăzi spre Constantinopol. Lucrul acesta însă ne-ar sili să intrăm în domeniul politic propriu zis, ceeace nu este obiectul expunerii mele . […]

[…] Cine va fi mâine stăpânul politic al Constantinopolului e o chestiune, care depăşeşte puterea oricăruia dintre popoarele balcanice. Ceeace ne interesează însă, în primul rând, în calitatea noastră de creştini înrădăcinaţi în secolele marei tradiţii religioase bizantine, e posibilitatea renaşterii acestei tradiţii comune, pe care s’o facem să curgă ca o apă, una şi aceeaşi, prin toate compartimentele vieţii noastre naţional-bisericeşti. […].

[…] Români, Bulgari, Greci şi Sârbi, suntem moştenitorii unui pământ binecu ­vântat, de unde s’a ridicat sub soare cea mai strălucită cultură, din care se hrăneşte şi azi spiritul occidental: pământul grandioaselor mituri străvechi şi al elanului creştin, ce n’a avut pereche pe lume. Dacă scormonim în adâncul istoriei, descoperim urmele de aur ale unei patrii comune. Dacă ne ridicăm ochii spre Dumnezeu, descoperim aceeaşi patrie spirituală, gata să ne îmbrăţişeze pe toţi cu egală dragoste.

Simbolul, captiv încă, al acestei patrii e Sfânta Sofia din Constantinopol. Cinci sute de ani se vor împlini în curând de când acest măreţ templu al evlaviei răsăritene a căzut în captivitate. Din zidurile lui de marmură, din mozaicurile lui de pietre scumpe , din bolţile lui largi cât văzduhul verii, Duhul Sfânt al ortodoxiei suspină de părăsirea în care noi l-am lăsat. Căci Sfânta Sofia nu este un templu grec. Precum el a fost clădit din contribuţia tuturor popoarelor ortodoxe , Sfânta Sofia e templul ecumenic,—unicul care trebuie să adune sub cupola sa inimile şi graiurile popoarelor noastre, — înfrăţite în simfonica unitate a dragostei lui Iisus Hristos.

DSC00123

Biserica apostolica cu primele ei doua ramuri: ramura rasariteana = Catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol (stanga) si ramura apuseana = Bazilica Sfantul Petru din Roma (dreapta), in exprimarea picturala a Parintelui Arsenie Boca, in biserica din Draganescu. Deasupra picturii, textul latin “Extra Ecclesiaem nulla salus” (trad. “in afara bisericii nu exista salvare”), iar dedesubt, cu rosu “Pe aceasta piatra (a dumnezeirii) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui pe ea”

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: