anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

UMBRA MEA – de Mihai Eminescu

on January 15, 2016

Adeseori când stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, când mă  uit în ochiul ei cel roş, când deschid cîte – o carte bătrână plină de nerozii bătrâne , de credinţele unei lumi cu capete îndealtfel ca şi a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojocirocul ei, când fâlfâie fantastic, ca şi când i-ar fi dor de tavan. Când privesc vis-a-vis de mine, în păretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget … cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gândiri lungi si deşirate la ceea ce-o întrebasem , fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri , căci nu vorbesc în gând decât eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat ! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru şi lung umbra mea, astfel încât ea, jenată de – atâta căutătură, prindea încet, încet conture pe părete până ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei , apoi se îngroşă plastic din părete afară, astfel încât sări din cadru jos şi mă salută surâzând , ridicându-şi căciula din cap.

— Sara bună, domnul meu, zisei eu, şi-i întinsei mâna, dar dădeam în vânt, căci umbra, deşi îmbracată , deşi frumoasă, nu era totuşi alta decât umbră. Îi oferii un scaun şi ea şezu.

— Eşti nemulţămit cu lumea, zise surâzând .

—Da, răspund, eu, asemenea surâzând. Se ‘nţelege că acum n-am făcut decât a răsuci  firul cugetărilor şi a sta de vorbă cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirei.

— Ştii ceva, îi zic eu, te las pe pământ în locul meu, în împregiurările mele, şi eu mă duc de-aicea să-mi petrec câtăva vreme în lună. Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, şi de-aceea am decis de-a-mi petrece undeva singur, fericit, fără grijă, iar tu să petreci pe pământ în locul meu, cu simpla îndătorire de-a însemna în ziarul tău tot ce ţi  se va petrece — memorii pe care le voi citi şi eu.

Lampa ardea între el şi mine, cartea sta deschisă, în care un pedant dedese curs cugetărilor sale asupra lumei, orologiul zbârnâia răguşit 12 oare, umbra mea se culcă pe patul de scândură acoperit c-un păier , iar eu îmi luai mantaua de-a umere, mă uitai, ieşind din casă, prin borta uşei la fata stăpânei din casă care tocmai se dizbrăca ca să se culce şi ea, apoi pe vârful degetelor trecui prin bucătărie , prin tindă si, când ieşii afară, închisei uşa după mine şi începui a merge încet, încet în lumina lunei, pe stradele largi ale oraşului cu ferestre şi porţi închise, cu ziduri albe şi gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte un păzitor de noapte cu mustaţa-nfundată în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori, în fine, o linişte somnoroasă, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case nalte a căror streşini de cărămidă se uitau în lună — iată tabloul. Fetele ce dormeau în budoarele lor profumate, mângâiate de-un roi de visuri de aur, studenţi cari dormeau cu capul pe cărţi visând ministerii, dandi visând vânări şi cai, proşti nevisând nimica — ce îmi păsa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram şi o părăseam spre a nu reveni poate în ea? Pasurile mele grele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor , eu mă-nfăşasem înfundat în manta cu pălăria peste ochi şi mergeam astfel pe luminatele strade, fără ca luna să îmi facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lasasem acasă, astfel încât eu însumi nu păream a fi decât o umbră neîncăpută  ce fugea pe murii caselor înşirate pe rând. Cam la finea oraşului era o casă galbenă, cu ferestrele lucii argintate de lună, cu perdele albe. Bătui încet în ea.

— Tu eşti ? răspunse o voce dragă si molatecă ca de copilă.

— Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, ş-apoi chiar de te-ar vedea . . .

Fereastra se deschise încet, perdeaua se dede într-o parte şi dintre creţii perdelei apăru, frumos şi palid, capul blond al unui înger. Luna ardea drept în faţă, astfel încât ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui. Sub alba haină de noapte, de la gât în jos, se tradau boureii sânilor, iar mânuţele şi braţele ei albe şi goale până în umeri mi se întinseră, şi eu le inundai cu sărutări .

Un moment şi eu sărisem în fereastră şi-i coprinsesem cu mânile gatul ei gol, apoi îi luai faţa în mâni ş-o sărutam cu – atâta ardoare, o strângeam cu – atâta foc, încât îmi părea c-o să-i beau viaţa toată din gura ei.

— Onde ! zisei eu încet, netezindu-i părul ei de aur. Onde, ştii tu ceva, vino cu mine în lună, vom trăi aşa de fericiţi acolo, neconturbaţi de nimeni, tu pentru mine, eu pentru tine, din visurile noastre vom face castele, din cugetările noastre — mări cu miliarde de unde, din zilele noastre — veacuri de fericire şi de amor. Hai în lună ! Lasă-ţi umbra ta acasă, culc-o în pat, iar tu vino cu mine prin ninsori de stele şi prin ploi de raze, până ce, departe de acest pământ nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne avem în minte decât pe noi.

— Haide dar, zise ea încungiurând gâtul meu cu braţele ei albe şi punându-şi gura pe gura mea.

Sărutarea mă împluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea manta peste umerii ei albi, i’ncongiurai talia c-un braţ, strângând-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mână fluturând cealaltă parte a mantalei ne rădicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunei, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze — până ce ajunserăm în lună. Călătoria noastră nu fuse decât o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă ‘ntorsei pe pământ şi vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur  şi mărgăritariul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel încât ceea ce nouă ni-i mare altora li se parc mic, se ‘nţelege că atomii microscopici din acel margăritar a cărui margini li era cerul, stropii — stele şi lună şi soare, acei pitici aveau regii lor, purtau războaie, se urau mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita lor mărime. Eu, uitându-mă c-un microscop prin coaja cea subţire a mărgăritarului , toată întunecata lor lucrare era astfel încât , oricât volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeaşi , încât mărgăritarul trebuia să crape de ură. Îl aruncai în mare şi mă ‘ntorsei la iubita mea din lună, căreia-i povestii toate ce făcusem.

DSC06584

Copie dupa un mansucris eminescian in casa memoriala Veronica Micle din Targu Neamt

lubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deşi străveziu ca aerul, prin care se rădica ea în albeţa cea strălucită a rotundelor sale membre ; în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sânul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoletată, astfel ne primblam, eu cu mâna în jurul gâtului ei, prin umbroasele şi balsamatele dumbrăvi ale lunei, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângândele izvoare, şi numai privighetori cu glas de argint zburau cântând din creanga ‘n creangă şi umpleu aerul de note divine. Când ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare  mânau neporuncite , după gândirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam. Acest amor pacific şi dulce ca ideea eternităţii, fără nici o cugetare or o dorinţă nevergină, acest amor era aerul vieţei noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurelor noastre, împletirea angelică a braţelor noastre — un amoriu sunt! Lumea mea nu era decât icoana ei strălucită, lumea ei — faţa mea cea palidă încadrată de păr negru. Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era, între dumbrăvi  verzi şi între stânci cenuşii, şi un lac cu apă de aur. Când ne scăldam acolo râzând şi sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele care, rămâind pe sânul ei, străluceau pe albul ei corp până ce, uscându-se într-un cerşaf ţesut din argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit.

Adesea ea se prefăcea că se supără şi se ascundea prin tufişele labirinticei grădini. Deşi o strigam, ea nu răspundea până ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel încât , plângând dureros prin frunze, o vedeam cum vine în estaz şi cu ochii umezi, până ce o prindeam în braţe şi o mângâiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă !

Ca să petrecem făcurăm un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi era toţi chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieştecare frunte de val reflecta o stea…  Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mâna din fiecare frunte de val cîte o stea, ca şi când ar fi prins albine de aur, apoi punându-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de  marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată , căria nu-i mai dam de capăt până ce nu încetam , beţi de somn.

Dar somnul nostru ! Braţe în braţe, tologiţi în perini de matase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amândoi unul şi acelaşi vis, care nu era decât o repetare magică a vieţei noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de  argint  si  cu  sale  întinse   prin    cari pluteau  îngeri  cu haine   de  aur  si cu  aripi  de colorile sale întinse prin cari pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de colorile curcubeului şi ‘ncinşi în brâie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albastri  se plecau timizi şi mari, şi  pleoape şi gene lungi. Portale cu stâlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a salelor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor ; numai o  poartă închisă n-am putut-o trece neciodată . Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului — un proverb în literile strîmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu —proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre.

Când ne deşteptam din somn, aurora  celor doi sori, în haine roz, culegea  mărgăritarele  de argint de prin grădinele noastre şi, râzând cu glasul ei de ciocârlie, ni le arunca din poalele ei pe faţă şi în patul nostru.

Roua rece cădea pe sânul verginei mele iubite şi ea se trezea cu frig şi, ţinându-si ochii închişi, îşi strângea împrejurul umerilor ei goi plapoma ţesută din argint şi din colori de curcubeu. Când  însă îşi deschidea ochii, sorii răsărea calzi şi frumoşi, iar noi ne sculam râzând, somnoroşi, unul de altul, apoi, spălându-ne feţele în basin de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit a fericitei noastre lumi. Şi viaţa se ‘ncepea din nou, fericită şi lină, o eternă  repetiţiune a fericirei de ieri.

(text extras din ‘Proze postume‘, Mihai Eminescu, Opera completa, vol. VII, BUCUREŞTI, FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL II”, 1939)


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: