anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

‘Cuvantul inainte’ la cartea Preotului marturisitor Dimitrie Bejan, “ORANKI. AMINTIRI DIN CAPTIVITATE”…

on September 15, 2015

Cuvantul inainte al cartii citate in titlu si redat mai jos integral, a fost semnat de Gabriel Tepelea in 1995, anul cand trecea la Domnul Parintele marturisitor Dimitrie Bejan, pe care Parintele Justin Parvu il alatura – ca tinuta morala si duhovniceasca, numai staturii pe care a mai avut-o Parintele Gheorghe Calciu:

D. Bejan

Parintele Dimitrie Bejan in haine civile, dupa interzicerea slujirii preotesti (inceputa in 1970 si incheiata odata cu trecerea sa la Domnul, in septembrie 1995)

“L-am cunoscut pe Dimitrie Bejan, autorul acestor dramatice reconstituiri memorialistice din perioada prizonieratului în URSS (1942-1948), la Jilava, în celula 24. Era pe la sfârşitul anului 1949.

Eliberat din prizonierat unde s-a dovedit „necooperant” cu Ana Pauker şi cei ce făceau înrolări pentru Divizia „Tudor Vladimirescu”, participant la o serie de acţiuni de demnitate, şi chiar la iniţierea unor greve, preotul militar Dimitrie Bejan a fost eliberat din URSS cu recomandarea de a fi supravegheat şi reeducat în ţară. Şi iată-l în faţa unei noi încercări. La trei luni după ce şi-a revăzut patria şi familia, acest slujitor al altarului mic de stat, mare la suflet, a făcut cunoştinţă cu universul concentraţionar românesc.

Cu un stagiu de peste 6 ani în patria-mamă a sistemului, D. Bejan era înarmat cu cunoştinţe de supravieţuire, de repliere lăuntrică şi credinţă. Se prăbuşea cu spume la gură unul ce avea atac de epilepsie, părintele Bejan îi examina privirea, îl culegea de pe jos, îl îngrijea. Iar cel în cauză nu era altul decât Iosif Jumanca, semnatar al actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, din partea social-democraţilor. Se frământa un proaspăt căsătorit ajuns la gherlă cu întrebări privind viitorul căsniciei sale, părintele îmbina învăţătura scripturii cu înţelepciunea românească, turna balsam peste rana întrebărilor. Căci într-o instituţie ce-şi desfăşura activitatea sub deviza: „voi n-aveţi aici decât un singur drept, acela de a muri”, în care tronau ciomagul şi teroarea, deţinuţii se hrăneau, se susţineau prin cuvânt. Cuvântul înţelept, cuvântul izvorât din încercări nebănuite.

I-am păstrat deci un loc de stimă în amintirile mele acestui duhovnic exemplar, deşi convieţuirea noastră la Jilava n-a durat decât câteva luni. Prin 1965 am aflat de la o cunoştinţă comună că e în viaţă, că oficiază ca preot mai mult tolerat decât acceptat, undeva în Moldova. Dar oare se putea altfel când preotul Bejan refuza orice tranzacţie?! M-am bucurat şi i-am transmis salutul meu. Viaţa de unul singur, dedicată credinţei şi dragostei pentru aproapele i-au creat aureola unui personaj legendar, tămăduitor prin post şi rugăciune. Au apărut despre el chiar şi unele relatări în ziare, după revoluţie. Şi într-o zi a anului 1994 un cercetător matematician mi-a făcut surpriza de a-mi transmite patru manuscrise ale preotului. Le-am parcurs cu interes şi am constatat cu bucurie că mă aflam nu doar în faţa unui om de o deosebită mărime umană ci şi în faţa unui condeier din stirpea naratorilor moldoveni. Paginile citite mi-au amintit date din pătimirea – necunoscută pentru cei din ţară – a prizonierilor români, germani, italieni, spanioli, unguri prezentată nouă în celula 24 de la Jilava. Toate cutremurătoare. Dar una e să auzi o întâmplare dramatică în puşcărie gol, flămând şi alta să o parcurgi înveşmântată în slove, acasă.

Un scriitor, fost deţinut, îmi spunea după eliberare: nu mai pot scrie. De câte ori mă aşez la masa de scris, am impresia că e cineva în spatele meu care-mi urmăreşte flecare cuvânt şi capitulez. Ei bine, D. Bejan n-a capitulat în faţa virtualului cenzor, şi-a durat amintirile deschis ca o confesiune în faţa posterităţii şi a reuşit. Cartea cuprinde 36 de episoade despre viaţa inimaginabilă a prizonierilor români din lagărele de la Oranki, Nagoda, Karaganda (aproape de China), Astrahan, Kiev, Moscova, Sverdlovsk (Urali), Arhanghelsk (lângă Marea Albă). Sunt mărturii-document aşternute pe hârtie, cu mari riscuri, în perioada deportării pe Bărăgan.

Un om îmi aminteşte de condiţiile limită trăite începând din prima fază a prizonieratului când mortalitatea era de 60% printre ofiţeri şi 80% printre ostaşi. Se stingeau pe capete cei ce nu puteau rezista la foame, sete, frig, tifos exantematic, dizenterie şi muncă neomenească, în 1943, la Astrahan, pe Volga – îşi aminteşte D. Bejan – într-un lagăr la marginea oraşului, pe un frig de crăpau pietrele, „păduchii bolnavi se plimbau pe piepturile noastre “, “mureau oameni şi nimeni nu se interesa de cel ce-a murit. Ba, să nu uit, cel mai adesea mortul era ţinut ca viu la control, încă două-trei zile şi chiar mai mult “pentru ca vecinii să primească în locul lui porţiile de mâncare (…) „Iarna era grea, aspră, geroasă şi pământul nu putea fi săpat cu târnăcoape, cu lomuri; la toate încercările noastre nu reuşeam decât să aşchiem pământul. Morţii erau mulţi, pământul îngheţat şi atunci stăpânirea a dat ordin sanitarilor să facă stive din morţii goi, buboşi, hidoşi la înfăţişare, fără nume, fără număr. Sub ger au îngheţat toacă, s-au mumificat. Toată ziua trecem pe lângă stivele de morţi. Noaptea când bătea vântul prin schelete sau când luna gălbuie păta maldărele de stârvuri, te cutremurai; era ca-n proorocirile lui Ezechil, teribilă imagine de apocalips!” (…) „Şi-am numărat noi atunci nouăsprezece mii trei sute doisprezece morţi din toate părţile Europei”. (…). „Şi la fel s-au petrecut lucrurile şi în celelalte lagăre ca şi în timpul nesfârşitelor marşuri însoţite de cârduri de corbi”. (…)„ Ceea ce mi-a amintit el (un prieten căzut prizonier în 1942 la Cotul Donului n.n.) Este întocmai cu ceea ce eu singur am văzut şi ne-am cutremurat. Soldaţi care tăiau pulpe sau fese de morţi, le frigeau şi apoi le comercializau; alţii amestecau cine ştie ce coajă de pâine primită ca hrană de la ruşi cu excremente omeneşti, o coceau din nou şi o vindeau flămânzilor. La focurile improvizate în ţarcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite şi a doua zi mureau. Coloana de prizonieri pleca în zori, mai departe, pe jos, către Urali”.

Întregul capitol intitulat „ Cei ce-au murit” se constituie într-o zguduitoare mărturie scrisă direct sub dicteul amintirilor, fără artificii. Ele vorbesc în acelaşi timp despre decăderea omului sovietic produs al ideologiei marxist-leniniste ce execută orbeşte ordine, ori se complace în nepăsare, în contrast cu victimele ce înfruntă gerurile ruseşti animate de firul credinţei şi al patriotismului, străduindu-se să-şi păstreze zestrea de umanitate şi demnitate. Dar nu toate episoadele sunt axate pe relatări apocaliptice, în secvenţa „Când l-am botezat pe Mişa” registrul e diferit, în lagărul de la MĂNĂSTÂRCA pe un ger de -56 grade părintele e chemat să oficieze o slujbă la căpătâiul unui copil bolnav. Părinţii, ofiţeri sovietici (mama chiar ofiţer politic) din conducerea lagărului erau cutremuraţi la gândul că Mişa al lor va părăsi această lume fără a primi taina botezului. Cu precauţii infinite, bruscări de formă, părintele este introdus în locuinţa ofiţerilor. Cei doi riscă, riscă şi părintele. După oficierea botezului, părinţii lui Mişa şi părintele se ospătează cu vin de Cotnari şi discută despre România pe care soţul o cunoştea. Mai târziu, pe când părintele Bejan lucra pe şantier, e chemat la ofiţerul Ivanov spre a-i aduce la cunoştinţă că Mişa s-a vindecat iar cei doi soţi îşi vor îndeplini visul de a pleca în misiune spre România – Aceeaşi obsedantă descriere a frigului şi în acest episod. „Pădurea e vânătă şi de frig trosnesc copacii. Pe şira spinării parcă te unge cineva cu spirt alb… Când se deschide uşa bordeiului frigul năvăleşte aburind de nu se vede om cu om si preface imediat picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură”.

Un alt tip de credincios rus prezentat în această carte este Volodea. Acesta, un tânăr agronom dintr-un sat situat la 300 km de Moscova îi prezintă prizonierului român efervescenţa creştinească din comuna sa natală. Aici sătenii au adunat bani pentru a-şi construi o biserică, angajează preoţi ambulanţi, aduc anafura de Paşti de la Moscova, în această acţiune este angajat plenar tatăl lui Volodea care pleacă în fiecare an din timp la Moscova spre a aduce anafura pentru tot satul. Uneori satul îl aşteaptă pe cel plecat noaptea întreagă…

Episodul despre „Diplomaţii spanioli” aduce nu numai o informaţie inedită despre soarta comuniştilor spanioli refugiaţi în Franţa după biruinţa lui Franco, şi de aici transferaţi în Germania şi Rusia, ci, şi o prezentare gradată, axată pe un dialog viu, colorat, în bordeiele din URSS unde ei sunt cazaţi – bărbaţi, femei şi copii – alături de prizonieri, foştii partizani ai lui Dolores Ibaruri se arată la început mândri, nedispuşi să comunice cu prizonierii spanioli din „Divizia albastră” şi nici cu „fasciştii” români ori germani, încet, încet gheaţa se topeşte între aceşti dezmoşteniţi îmbrăcaţi ca pentru o altă climă. Românii le confecţionează încălţăminte pentru copii etc. Se poate spune că omenia învinge închistarea în tagme a „diplomaţilor” cărora nu le vine să creadă că ei, luptătorii pentru biruinţa comunismului, pot avea o soartă identică cu cei ce luptaseră împotriva paradisului roşu. Secvenţa e o ilustrare a automatismelor dictaturii suspicioasă faţă de tot ce vine de peste graniţă.

În sfârşit „ Golodovca “ e ultimul episod asupra căruia ne vom opri. Într-o zi, în anul 1946, prizonierii desţeleneau poienile de la Şoniha – câteva sute de hectare. Prizonierii au încercat să se revolte, să nu mai iasă la lucru dar solidaritatea nu a funcţionat. Au încercat şi în 1947 cu aceleaşi rezultate. Văzând că au trecut 4 ani de la armistiţiu şi un an de la semnarea tratatului de la Paris, prizonierii îl întrebau pe ofiţerul politic de ce nu le dă drumul la vetrele lor. Răspunsul era acelaşi: „ţara voastră nu vă vrea”, „schimbaţi-vă ideile, fiţi alături de noi şi vă vom trimite în ţară “. În februarie 1948, prizonierii români semnează, unul câte unul, declaraţia: „Din acest minut intru în greva foamei până ce autoritatea sovietică îmi va răspunde în scris care este data până la care vom fi repatriaţi noi, românii”. Declaraţii similare fac şi românii din alte bordeie. Intră în grevă şi bolnavii din spital. Urmează 10 zile grele de foame, de presiuni. Hotărârea şi rezistenţa românilor uimesc. „Nemţii şi ungurii trec în vârful picioarelor pe lângă bordeiele noastre. Le-am făcut o chemare pentru o acţiune comună. S-au temut. Iar noi, leşinaţi, rezistăm” (…) „După 10 zile însoţit de toată „rusăraia” generalul Vladimirov intră în bordeie. Lasă o hârtie ştampilată conţinând răspunsul de la Moscova. Greva reuşise: „Prizonierii români vor fi repatriaţi până la l iulie 1948”.

Dar ajunşi în Tara mult visată reîncepe ancheta: „Ai făcut golodovca? Făcut”. Şi în curând vor urma încercările din temniţele româneşti.

Cartea părintelui D. Bejan care are la ora când scriu aceste rânduri 86 de ani s-a născut din durere şi a fost trimisă spre semeni drept mărturie. Mărturia despre o lume guvernată de stereotipuri ideologice, de interese imperialiste cu un total dispreţ faţă de oameni şi omenie. Când dintre cioloveci se înalţă vreunul spre credinţă, spre căutarea unor zări lăuntrice, naratorul notează cu emoţie excepţia. Leit-motivul cărţii îl constituie gerul, foamea, automatismele stărşiei. Cei ce-au rezistat nu sunt prezentaţi ditirambic drept eroi. Sunt cei care purtau în suflet pe Dumnezeu, un colţ de ţară de lângă Carpaţi, cei care au reuşit să învingă în ei zi de zi, ceas de ceas ispita alegerii între calea dreaptă şi compromis, în fond se cunoşteau acolo rezultatele alegerilor falsificate în 1946, se ştia că România e condusă de pro-comunişti. Şi totuşi prizonierii aceştia preferă să se supună la munci grele, să zgârie pământul îngheţat cu hârleţul în loc de plug, să care greutăţi, să măture prin oraşe, dar să-şi păstreze demnitatea. O carte document scrisă cu îndemânare şi onestitate. Din suferinţele acestor prizonieri de ridică impunătoare încrederea în elitele morale ale acestui popor. Şi, Doamne, câtă nevoie avem de asemenea exemple! Şi mă gândesc ce mină ar constitui această carte pentru un regizor inspirat.”


2 responses to “‘Cuvantul inainte’ la cartea Preotului marturisitor Dimitrie Bejan, “ORANKI. AMINTIRI DIN CAPTIVITATE”…

  1. […] materialul care va reconstitui periplul unei vieti de mare marturisitor crestin – cea a Preotului militar Dimitrie Bejan, asa cum se regaseste in arhivele […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: