Radu Preda in dialoguri cu Petre Tutea in 1990, in cartea recent reeditata, “Jurnal cu Petre Tutea”

Traind in anul 1990 in preajma ganditorului crestin Petre Tutea (care trecuse prin 13 ani de inchisoare ca detinut politic), pe atunci tanarul de numai 18 ani Radu Preda, va consemna discutiile si tacerile petrecute alaturi de discipolul sau in ceea ce va deveni cartea “Jurnal cu Petre Tutea“. Aparuta in prima ei editie la Editura Humanitas in 1992, de foarte curand a aparut a treia editie, la Editura Lumea Credintei (Bucuresti, 2015). Astazi Radu Preda este teolog, cu domeniul de competenta ‘teologie sociala ortodoxa’, este conferenţiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca si, din primavara anului 2014, este si presedinte executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Alaturi de inregistrarile audio si video care ne-au ramas cu ganditorul, insemnarile de jurnal surprind cu maiastra dibacie ungherele subtile ale mintii si sufletului unui mare roman.

Extrag mai jos un mic text din carte si apoi un fragment din postfata semnata de scriitorul Razvan Codrescu. 

***

“21 decembrie 1990

A venit părintele Voicescu. L-a spovedit şi l-a împărtăşit pe Ţuţea. După aceea multă vreme a stat tăcut, rugîndu-se sau gîndindu-se, tăcerea fiind la el de o subtilă ambiguitate. Am crezut că a adormit, cînd deodată a început să-mi vorbească despre anii de temniţă.
— Eram bolnav, în temniţă, şi aveam febră. Am strigat: mă doare capul! Zice gardianul: şi pe mine mă doare… Ce am păţit eu în viaţa asta a mea! Pentru că am ţinut la poporul acesta… Am făcut treisprezece ani de închisoare. Cînd m-au pus în libertate, nu am văzut niciodată un cîmp mai glorios. Am avut brusc conştiinţa spaţiului. Era o minune a lui Dumnezeu… Mi-a plăcut în liceu mai mult geometria. Sînt foarte încorporat în spaţiu, fiindcă sînt religios. O religie pur temporală e cu neputinţă. Templul e spaţiul sacru. Şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui… Nu am crezut că voi fi pus în libertate. Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Cînd m-au anchetat, am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost dus după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Sinuciderea e ofensă adusă Duhului Sfînt. Treisprezece ani!… Am vorbit odată într o sală de puşcărie, terminînd cu cuvintele: ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român. Eram mai tînăr. Acum mă simt arestat şi aici… Am stat în fort la Jilava şi ţineam conferinţe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia cînd îmi dăduse sîngele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atîta să mor… Sînt stări umane cînd dorinţa de moarte e o necesitate. E un mare paradox: cum să scapi în şi prin moarte?… Nu pot să povestesc tot ce am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

— Anii de temniţă v-au definit, într un fel…
— Păi definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul! Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. S-a afirmat despre mine doar atît: vîrf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vîrf de deal!
— Mai aveţi vreo curiozitate politică?
— Vreau să mai trăiesc pentru a vedea dacă poporul român mai este, în sensul lui a fi în fire. Nu pot să-l ajut cu nimic, dar această curiozitate mă stăpîneşte. Vreau să văd ce se întîmplă cu haimanalele astea de comunişti şi cu zevzecii ăştia de atei!”

***

Scriitorul Razvan Codrescu semneaza, la finalul cartii “Jurnal cu Petre Tutea“: “In loc de postfata: Esecul ‘omului autonom’ “, din care extrag mai jos, numai un fragment (intregul text se poate citi online, aici):

“Petre Ţuţea făcea undeva un fel de tipologie a omului cunoscător. Raportaţi la cunoaştere, oamenii ar fi de cinci tipuri: Misticul (“contemplativul” care se deschide, “iluminat”, cu credinţă şi cu smerenie, adevărului etern al Revelaţiei), Căutătorul (rătăcitorul om istoric care “se întreabă, întreabă şi caută”, cu bietele lui puteri omeneşti, rămînînd mereu pradă neliniştii şi neîmplinirii), Scepticul (care nu este, pînă la urmă, decît căutătorul învins de neputinţă), Indiferentul (care este un imbecil prin opţiune) şi Imbecilul (care s-a născut ca atare, reprezentînd, din perspectiva omenească, doar “un deşeu bio-istoric”). Ultimele două tipuri (imbecilul “făcut” şi imbecilul “născut”) neparticipînd propriu-zis la “aventura” cunoaşterii, iar cel de-al treilea fiind doar varianta dezabuzată a celui de-al doilea, vor rămîne în atenţia noastră doar Misticul şi Căutătorul. “Omul autonom” se acoperă, gnoseologic, cu tipul Căutătorului. Incapabil de credinţă, dar dinamizat de orgoliu, el caută “certitudini” şi “consistenţe” acolo unde acestea nu sînt de găsit: în natură, în istorie sau în sinele său autonom. Dacă Misticul trăieşte esenţial, Căutătorul se înfundă în fenomenalitatea fără transcendenţă, în acea “deşertăciune a deşertăciunilor” pe care o deplîngea Ecclesiastul.

Căutător este Filosoful (care jertfeşte raţiunii sale autonome şi “se întreabă” necontenit). Căutător este Ştiinţificul (“omul de ştiinţă”, care jertfeşte prejudecăţii experimentalismului empiric şi “întreabă” naiv lumea, universul). Dar cum “omul de ştiinţă”, istoric şi structural, nu este decît un derivat tîrziu al filosofului (un filosof “căzut” în empirie), Filosoful rămîne ipostaza majoră a Căutătorului. El este omul întrebător prin excelenţă, “un om care transformă în viciu nevoia întrebării”. El dizolvă raţional misterele şi rămîne suspendat de propriile lui întrebări, în limitele fatale ale acestei lumi şi ale ficţiunilor minţii sale (mintea care te minte!): căci ori nu le poate răspunde, ori le dă o mulţime de răspunsuri ipotetice, ce adesea se bat cap în cap, astfel că nu face decît să penduleze între ignoranţa pură şi ignoranţa “savantă” (docta ignorantia în sensul ei pervertit). “Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă – scrie Petre Ţuţea – şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul «alege şi, alegînd, rătăceşte». Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte «patriarhi ai ereticilor».

De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună “filosof”, ci prefera să se numească pe sine “gînditor creştin”. Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi pe “omul autonom” din beţia sa filosofantă, arătîntu-i calea spre Absolutul divin (singurul Real autentic), spre Revelaţia divină ca garanţie veşnică a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: “Ce este adevărul?”…”

***

Cititi si interviul recent (24 august 2015) acordat de teologul Radu Preda – in prezent si presedinte executiv al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER)  ziarului “Romania Libera”: “Interviu cu directorul IICMER: Legea antilegionară este procomunistă“.

Cititi si articolul (3 septembrie 2015)  jurnalistului Victor Roncea:  “Petre Ţuţea a fost REABILITAT de două ori de Justiţia Română. DOCUMENTE în atenţia municipalităţilor din România cu avertismentul constituţional: NIMENI nu este mai presus de LEGE“

---