anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Fragment de istorie reala, pentru zilele acestea: Nicolae Steinhardt – intr-o convorbire din cartea “Primejdia marturisirii”

on August 5, 2015

Chilia de la Manastirea Rohia a Parintelui Nicolae Stenhardt

***

Fragmentul de mai jos este preluat (cu multumiri!)  dintr-o citare mai larga a lui Nicolae Steinhardt (intregul text, aici) si a fost extrasa din cartea  “Primejdia marturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea” – aparuta in prima editie in 1993, la Ed. Dacia:

Ce ştiu?

Ştiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.

Era vremea, dacă nu mă înşel, când dintre şefii statelor europene ocupate numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.

Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.

Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român -căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional- era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care în 1939 a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale republicii cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.

Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit -punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.

Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu pot fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa dar că aceasta nu împiedică într-ajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica Ortodoxă au vădit mereu -şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.

Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis.

Lucrurile acestea le ştiu pentru că le-am fost martor şi le-am trăit zi de zi, fiinţând între experienţa mea existenţială (cea implicată în „evenimente“ şi cea spirituală) pe de o parte, şi cursul istoriei, pe de alta, relaţii fireşti de interacţiune. Într-un fel, patetic, le-am privit parcurgându-le durata, în altul, neimplicat, în perspectiva retrospectivă şi lămuritoare a depărtării. Mărturisesc că, purtând caldă iubire neamului românesc, am aşteptat -nu fără emoţie şi îngrijorare – să văd cum va reacţiona în dezvăluitoarele de suflete şi caractere împrejurări ale anilor acelora. Mare mi-a fost bucuria şi mult mi s-a liniştit cugetul constatând că speranţele mele nu au fost spulberate. Sfântul Antonie cel Mare proorocise vremurile în care toţi oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi care nu sunt întocmai ca el sunt nebuni (şi deci buni de stârpit). Românii au demonstrat că nu intră sub incidenţa acestei amarnice prevestiri, ei au crezut şi continuă să creadă că tot insul e liber să fie el însuşi.

Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi „prelucrează“ impactul unei anume perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.


One response to “Fragment de istorie reala, pentru zilele acestea: Nicolae Steinhardt – intr-o convorbire din cartea “Primejdia marturisirii”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: