anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Experienta limita a marelui teolog roman Nichifor Crainic, in legatura cu operatia sa pe creier, suferita in 1942

on July 14, 2015

coperta NCAm citit de curand volumul “Zile albe, zile negre. Memorii“- al uneia dintre cele mai mari personalitati teologice, culturale si politice ale perioadei interbelice – profesorul Nichifor Crainic.  Editia a aparut de curand, la Editura Floare Albă de Colț (Bucuresti, 2015) –  sub ingrijirea teologului Florin Dutu. Este o carte care aduce la lumina pretioase si absolut inedite informatii ale timpului, dar si fragmente de istorie traita pana la radacini, si repovestita, deoarece autorul  a evoluat pornind din mediul simplu taranesc romanesc si a ajuns in mediile elitiste ale vremii, intrand in cercurile cele mai inalte ale puterii din statul roman. Dincolo de – adesea insolitele – rememorari si cronici, am gasit consemnat de profesorul de mistica ortodoxa Nichifor Crainic, un fragment foarte interesant din viata personala despre propria experienta la limita mortii – cu care s-a intalnit in 1942, cand a suferit mai multe interventii chirurgicale extreme la nivelul capului. Cunoscut si drept unul dintre remarcabilii profesori de teologie mistica si mistica germana pe care i-a avut Romania si chiar Europa (despre care Parintele Dumitru Staniloae gasea cu toate ocaziile cele mai reverentioase cuvinte iar Parintele Arsenie Boca avea cea mai adanca stima si condescendenta), marturia sa despre experienta personala a mortii se constituie intr-o valoroasa descriere a ceea ce suntem aici pe pamant…

Primind acordul editorului Florin Dutu (caruia ii multumesc si aici) pentru reproducerea textului, redau mai jos un mic fragment din carte (cu sublinierile mele), cu privire la acest subiect special:

Misticii, aceste bufiniţe agere, care scrutează mai adânc ca oricine străfundul de taină al sufletului, susţin că sufletul constă din trei categorii de puteri: senzaţiile de la periferia lui, care sunt uşile şi ferestrele prin care lumea din afară năvăleşte înlăuntru, facultăţile superioare, inteligenţa, voinţa şi sentimentul, care transformă senzaţiile în reprezentări, idei şi determinări spre acte, iar în adânc un sâmbure spiritual necunoscut ce rămâne ascuns înseşi conştiinţei noastre de noi înşine. Acest sâmbure luminos, care zace inaccesibil sub orice fapt de conştiinţă, e însăşi esenţa sufletului, străfundul ori sinea lui divină, altceva decât eul psihologic în sens obişnuit, sau poate corespondentul transcendent al acestui eu de suprafaţă. Poate chipul ascuns faţă de care eul psihologic nu e decât o fotografie în raport cu originalul. Sensibilitatea periferică şi facultăţile superioare, care prefac şi centralizează impresiile, sunt puterile prin care sufletul ia contact cu lumea creată, pe câtă vreme, susţin misticii, străfundul inefabil al sufletului, esenţa lui luminoasă, sinea lui necunoscută nu vine în contact cu lumea, ci e o putere întoarsă cu faţa spre Dumnezeu. Funcţia ei e să pipăie prin bezna transcedentă şi să dorească legăturile intime dintre fiinţa omenească şi Creatorul ei. Necunoscut nouă în mod obişnuit, acest tentacul al sufletului, întins spre lumea spirituală de dincolo de noi, se revelează în culminaţia rugăciunii, în contemplaţia extatică sau în mistica unire cu Dumnezeu. El e ceea ce Biblia numeşte chipul lui Dumnezeu în om.

În această teorie mistică a sufletului, care fără îndoială e mult mai veridică decât concluziile vagi ale psihologiei zise ştiinţifice, mi s-a părut că zăresc, cât de cât, o explicaţie a experienţei mele spirituale din timpul operaţiei. Pentru lumea din afară murisem, adică nu mai aveam senzaţii, reprezentări sau idei în legătură cu ea. Sensibilitatea şi facultăţile mele psihologice încetaseră să mai funcţioneze. Conştiinţa de lume dispăruse. Ceea ce este foarte interesant de reţinut este că eu însumi aveam certitudinea neclintită că am murit, că am plecat pentru totdeauna din lumea aceasta pământească. Şi, totuşi, rămăsese ceva viu în mine de vreme ce eram sigur că am murit. Poate că trupul meu era mort, dar spiritul meu era încă viu. Această conştiinţă postumă, supravieţuitoare, acest element viu dezlegat de trup nu era oare ceea ce misticii numesc sinea sufletului, esenţa lui întoarsă către lumea cealaltă? Căci având certitudinea că am murit, cum puteam să ştiu mai departe că alunec printr-un întuneric orb, cald şi umed? Ştiam sigur că întunericul acesta, prin care lunecam încet şi uşor, e neantul morţii. Şi îmi ziceam: iată, moartea nu e o grozăvie, cum se crede, ci ceva, pe care l-aş numi chiar plăcut. Nu mai e nici o durere, ci doar o alunecare lină prin această beznă caldă şi umedă. Întunericul s-a făcut din ce în ce mai fierbinte şi mai dogoritor. O nelinişte mare m-a cuprins atunci, o panică, pe care n-o pot spune în cuvinte. De unde vine această dogoare ce înfierbântă întunericul prin care lunec? Simt că mă apropii mereu de ea. Fără îndoială, nu poate veni decât sau din flacăra iadului sau din lumina raiului. O nelinişte mare cât Universul m-a cuprins: Doamne, Dumnezeule, unde merg? Spre flacăra iadului sau spre lumina raiului? Voi fi osândit pe veci sau voi fi mântuit? Cine poate să mă smulgă din chinul acestei incertitudini? Ştiu că alunec mereu spre această dogoare nevăzută, pe care o simt dincolo de întunericul fierbinte şi mai ştiu că dacă sunt abătut la dreapta sau la stânga, spre rai sau spre iad, sentinţa va fi definitivă şi nu se va mai schimba în veacul veacului. Doamne, Dumnezeule, spre care din aceste două absoluturi mă duce soarta mea? Soarta pe care singur mi-am făcut-o! Neliniştea propriei mele sorţi, nesiguranţa aceasta din bezna morţii îmi dau o groază cutremurătoare, dincolo de orice putere a cuvintelor omeneşti. Nu mi-a fost dat să văd dogoarea de dincolo de întunericul în care alunecam; am simţit-o numai. Experienţa mea s-a sfârşit în această beznă a incertitudinii. Pesemne, în momentul acela am revenit la viaţa în trup.

Dar această experienţă a panicii transcedente, pe care eu am trăit-o în moarte, seamănă cu un moment pe care misticii îl descriu limpede. E momentul când sufletul extatic, purificat total şi desprins din lumea aceasta, n-a ajuns încă la unirea cu Dumnezeu, care va veni ulterior. Suspendat între cer şi pământ, sufletul trece prin noaptea de groază a neantului. I se pare că Dumnezeu l-a părăsit şi constată că e singur în abisul incertitudinii. Această panică a incertitudinii am trăit-o, după ce ştiam sigur că am murit pentru lume.

Nu voi face aici consideraţii asupra sufletului care supravieţuieşte trupului, deşi ar fi tocmai cazul. Am vrut să descriu cât se poate de exact o experienţă, o trăire, care e cea mai puternică din viaţa mea. Liber e oricine, dacă îl interesează, s-o interpreteze cum va voi. Mie personal, această experienţă extraordinară mi-a dat dovada mai mult decât toate teoriile din lume că omul e în esenţă spirit şi că spiritual nu moare niciodată.

Text extras din:  Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii“, Ed. Floare Albă de Colț, Bucuresti, 2015, p. 411-414.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: