Gand consemnat la 24 aprilie 2015 de poetul Marius Iordachioaia (text preluat integral de pe blogul sau si insotit de o icoana… draga mie):
Coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus din Nazaret (Cinzecimea, în latină – Pentecostes) – pictura in Paraclisul Manastirii Sihastria – de Ivan Irineu Protcenco, sfarsitul anilor 1940
“Cunosc persoane foarte pricepute și, de aceea, foarte pretențioase în ce privește icoanele.
Nepriceput fiind, pentru mine, o icoană bună e cea prin care pot vedea, nu cea care îmi oprește privirea cu frumusețea ei. Ca și cum singura erminie ar fi ca, prin pictarea unei icoane să se curățească o bucată de perete sau o scândură, așa încât să facă materia transparentă. Ca și cum pictând, iconarul nu ar pune culoarea, ci ar lua-o, eliberând lumina… Altfel spus, nu pot comenta o icoană bună, pentru că pur și simplu, nu o văd, ci mă simt, mai degrabă, văzut prin ea…
Eu nu prea aștept de la icoană să mă învețe teologie, ci să mă dezvețe de ea, să mă despovăreze de umbra cuvintelor…
Toate icoanele sunt ferestre. Dar, numai unele, îmi pare, sunt deschise… Și ceea ce le-a deschis e rugăciunea… Dar unele îmi par a fi fost lucrate cu o dragoste care te îmbie să te rogi….
Am scris aceste rânduri privind o felicitare primită de curând, cu Hristos răstignit. Imaginea pictată e undeva între icoana bizantină și tabloul religios, un fel de hibrid. Dar, emoția pe care mi-o provoacă, e categoric mai însemnată decât cea pe care nu mi-o îngăduie reprezentarea canonică din alte icoane pe care le am.
Nu știu cum și nici nu vreau să tulbur taina asta, dar imaginea aceea de serie îmi permite cumva să simt Evenimentul prezentat în ea, pe când icoana grea de teologie a reprezentării canonice, mai mult mi-o refuză… Dar poate că ceea ce percep eu nu e sentimentul cu care s-a pictat icoana, ci cel cu care mi s-a oferit…
Știu că vina sau impuritatea acestei percepții îmi aparține. Mi-o asum. Nu sunt doar un păcătos, ci unul cam sentimental; adică acea specie de păcătos care nu se îndreptățește la nivelul minții, ci al afectelor…
Poate de aceea, adesea, citind sau privind lucrări ale Ortodoxiei contemporane, cărți și icoane, am mai mult sentimentul că Dumnezeu, întrupându-se, S-a făcut teologie și nu om….” (Marius Iordachioaia)
anomismia 
Leave a Reply