anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Parintele Arsenie Boca: scrisoare cu privire monahism, din 1952

on April 7, 2015

In numarul 5 din 1993 al seriei noi a revistei “Gandirea“, Maica Zamfira Constantinescu publica, sub titlul larg “Pagini despre monahism” si o scrisoare a Parintelui Arsenie Boca catre Prea Sfintitul Andrei Magieru – Episcopul Aradului, cu privire la reinfiintarea Manastirii Geoagiului ca manastire de maici. Scrisoarea era datata 7 mai 1952 si a fost scrisa pe vremea cand Parintele Arsenie se gasea la Prislop, la nici doua luni de zile de la eliberarea sa din prima detentie grea, de la Canalul Dunare-Marea Neagra (o biografie sintetica si completa a Parintelui Arsenie se poate parcurge aici).

Este o scrisoare ce demonstreaza viziunea cu totul aparte a Parintelui Arsenie despre rolul, misiunea si modul de functionare al manastirilor. Sunt convinsa ca aceasta scrisoare – fara dubii de a fi neoriginala, este una care va zgudui din temelii multe credinte si mentalitati alterate cu privire la gandirea Parintelui Arsenie Boca. Scrisoarea indica in plus si o parte a motivelor pentru care o parte din confratii clerici au fost / au ramas si astazi de o parere cu totul contrara Parintelui Arsenie.

DSC05116

PARINTELE ARSENIE BOCA, Scrisoarea catre Episcopul Andrei Magieru, Prislop, 7 mai 1952:

Am vazut si rasaritul, si apusul multor manastiri.

Rasar, cand graiesc constiintei poporului prin simpla existenta lor; si apun, cand aceasta existenta e patata de nevrednicia vietuitorilor lor. De rasaritul sau apusul acestora atarna increderea sau neincrederea ce le mai ramane oamenilor in forta de creatie a Crestinismului. E destul sa pomenim bisericile si manastirile din Ardeal, infiintate de ctitorii de peste munti, ai caror vietuitori au tinut treaza in constiinta unitatea ortodoxa a neamului. Iar cand vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a daramat si ars, s-au aratat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cei rusinos, al decadentei actuale, cand manastirile si le desfiinteaza calugarii. Aci e cazul de popas. Ce reinfiintam, care situatie?

E frumoasa initiativa si trebuie apreciata, dar fara oameni indeajuns formati, care sa conduca cuminte ceea ce se aduna la intamplare, nu se ajunge decat la o situatie decadenta.

Iata cateva decadente:

Saracia, cu care uneori se incepe o manastire, determina cersetoria, umblatul cu “pantahuza”, pretarea la slujbe pe rufarie, taxe pe slujbe – rusini. Din diferenta de zestre, pe care si-o aduce fiecare, se nasc in obste atitudini umilitoare, intaietati nedrepte – destramare sufleteasca.

Oamenii din afara, care ajuta prin donatii mai de seama, ba si care n-ajuta cu nimic, daca nu li se are grija, incep sa se amestece in treburile interne ale manastirii, sa invrajbeasca obstea si sa se invrajbeasca si intre ei inafara; – smintelile.

Sanatatea fizica a fiecarui ins in parte trebuie medical si dinainte stiuta. Aci e un punct gingas, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiti in aceasta nevointa de-o viata a sfaturilor evanghelice, decat oameni perfect sanatosi cu plamanii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sangele si glandele endocrine. Acestea din urma, pricinuind oarecare jena, raman de obicei la voia intamplarii si prada unei pareri cu totul pe dos, mai ales intre femei, ca incetarea mai devreme a unor functii de natura endocrina ar fi o invrednicire, un preludiu al sfinteniei. De fapt e o tragedie care bate la usa: dezorganizarea mintala, in diferite grade, de unde inclinatia spre exagerari, denaturari, habotnicii, inchipuiri, naluciri – toate tulburari psihice din cauze netratate. De multe ori, “inclinatia spre manastire” nu e de fapt o inclinatie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevarata chemare insa nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de-a alege liber acest mod de mantuire nu arunca ponoase pe celalalt mod de mantuire, al familiei. Infirmii vad in manastire: vis, usurare, litanie, – ca sa sfarseasca in deceptii si sminteli. Adevaratii chemati vad limpede eroica nevointa a desavarsirii, fara ispita sfinteniei.

De asemenea e foarte bine sa se stie de la inceput care e punctul de vedere al fiecarui ins asupra raului. Multe structuri psihice sunt prada obsesiei raului, a pacatului, a diavolului, manihei asupra trupului si osanditori ai familiei, – obsesii si interpretari nesanatoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesanatos al mintii sau ducand la el. Speriatii acestia se dedau de capul lor la nevointe care le ruineaza amandoua sanatatile – nu sunt de nici o treaba in manastiri. Iar daca totusi sunt primiti, sub influenta structurii lor, obstea poate ajunge prada mancatoriei, lucraturilor, viciilor, straini la trapeza si rugaciune, ba chiar dusmani. Infirmii se fixeaza pe ingustimi neesentiale Crestinismului, ca de pilda pe amanunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravila, ingustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai suparari.

***

Intotdeauna se gasesc vietuitori de manastire, dar foarte arareori se nasc povatuitorii: staretii si duhovnicii. Acestia trebuie sa fie minti luminate, vederi largi, buni cunoscatori ai omului, limpezi in doctrina, imbunatatiti in smerenie si iscusiti in dreapta socoteala si, pe deasupra, structuri cu o fericita imbinare intre iubire si autoritate. Din cate au ei de facut pomenesc doar una: Unificarea sufleteasca a obstii, ca toti sa fie intr-un cuget.

E atat de anevoie lucrul acesta, dar si atat de mare, incat atrage prezenta nevazuta a lui Iisus intr-o atare obste. Iubirea de Dumnezeu si de oameni, intr-o obste de un cuget, e ridicata de Noul Testament la valoarea de argument al existentei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definitie, porunca si rugaciune.

Iata rostul si sarcina povatuitorilor. Ziduri se pot face usor Prea Sfintite, gospodarie la fel, adunare de vietuitori foarte usor; – greutatea-i la ales. Caci multi par buni, luati in parte, dar devin rai adunati laolalta; – devin ceea ce erau de fapt inainte de a veni la manastire.

Obstile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povatuitori cu calitati, – cu cat sunt mai mari cu atat au o viata mai scurta. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire intre oameni, chiar putini, e o dovada de lucrare dumnezeiasca si, desavarsit, numai El o poate face.

Deci, ca incheiere a parerilor: decat realizari sortite decadentei, sub raportul asezarii, al inzestrarii si al componentei personalului, mai bine fara ele. Caci pietrele, pastrate asa: moment de culme al trecutului, graiesc mai bine constiintei poporului, decat realizarile prezente fara nadejde. Nu multe manastiri, ci putine: cat mai putine, dar cu atat mai bune, si nu prea mari ci cu o cat mai adanca traire duhovniceasca, neaparat ortodoxa. Amin!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: