La 15 octombrie, acum 92 de ani, incoronarea Regelui Ferdinand si a Reginei Maria ai Romaniei, la Alba Iulia…

Mai jos, cateva imagini din Catedrala reintregirii neamului de la Alba Iulia in zilele noastre, si din Sala Unirii – inclusiv cu Proclamatia Regelui Ferdinand catre tara din august 1916 si cu Legea Unirii votata de Parlamentul Tarii la 29 decembrie 1919. Incoronarea Regelui Ferdinand si a Reginei Maria de la Alba Iulia, petrecuta la 15 octombrie 1922, a pecetluit o victorie obtinuta atat de greu, dar atat de dorita de poporul roman.

Sub fotografii se gaseste o extraordinar de emotionanta scriere a Reginei Maria din 1922, “ODA ROMANIEI” – tradusa acum aici si in romaneste,  scriere care parcurge istoria romanilor de la sosirea in tara a Reginei Maria si pana dupa victoria primului razboi mondial, urmata de Unirea atat de asteptata, toate exprimate in felul atat de special al Reginei tutror romanilor…

Odă României
de Regina Maria a Romaniei

publicata in: Roumania – The Royal Edition, Marie Jonnesco, Paris, 1922

(tradusa de mine in romaneste, dupa originala din engleza de aici):

“Oh, Românie, țara a adopției mele, scena a luptelor mele și a bucuriilor mele!

Ecoul Numelui Tău, care pentru mine umple sferele, trebuie, simt eu, sa răsune în toate inimile, așa cum o face în a mea!

Eu m-am dat tie; Tu ești inceputul a toate și sfârșitul a toate, in viața mea; bucuriile tale sunt ale mele, și necazurile tale, ale mele sunt. Marele tau vis, l-am făcut visul meu; onoarea ta a devenit onoarea mea; ambițiile tale sunt ambițiile mele; Sunt convinsa de măreția Ta, și, mână în mână cu tine, doresc ca ceasul sa se apropie intru împlinirea acelui vis.

Am venit de departe, a fost o vreme când am fost doar o străina pe teritoriul tau. Acum, eu sunt a ta, atat de a ta ca pare   că picioarele mele nu au mai călcat alte drumuri, decât ale tale.

Poate că ochii mei saxoni vad mai clar acum, pentru ca odată priveau alte orizonturi, într-o altă țară? Suferința leaga inimile împreună, mai mult decat bucuria; s-a intamplat astfel, fiindca am suferit prin tine și cu tine, incat te iubesc atat de mult acum?

Zilele pe care le-am trăit aici, în interiorul frontierelor tale, nu au fost toate zile de fericire.

Am cunoscut singurătatea în mijlocul mulțimilor.

Am cunoscut durerea străinului într-o țară străină și am vrut să fug de la tine, dar cu o forță  tot mai mare in fiece zi,  m-ai legat tot mai tare de tine.

Farmecul tău este mare și inexplicabil, oh, România! Cine vine o dată aici, se va întoarce din nou și din nou. Eu adesea am auzit cântece de lauda despre câmpiile tale fertile, despre muntii și cerul tau, despre apusurile tale de soare și despre bogățiile tale pline de promisiuni și comorile ascunse în pământul tau.

Și, la rândul meu, doresc să ridic vocea mea pentru a vorbi despre tine, despre cum te-am cunoscut, cum te-am simțit, pe masura ce viața mea se amesteca cu a Ta, oferindu-ți inima mea, sufletul meu, lacrimile mele.

La inceput, drumurile tale mi-au părut prea lungi și pline de praf, lumina ta prea orbitoare. Am obosit de spațiile Tale nelimitate, eu care veneam din tinuturi ceațoase. Am visat  la umbrele tale , la potecile care duc spre pășunile verzi și la cerul înnorat.

Apoi, treptat si lent am fost capturata de farmecul tău. Am început să înțeleg și să iubesc vastele tale orizonturi, drumurile tale care taie suprafața pământului și merg direct catre apusul soarelui, ca si cum pentru ele nu există nici o altă limită.

Am invatat să iubesc munca țăranilor tai, să mulțumesc pentru răbdarea lor, perseverenta lor, fidelitatea lor, și de la ei am învățat să iubesc mirosul de grâu, care la fel ca tămâia, se ridică de la sol încălzit de soare.

Am escaladat înălțimile tale, am străbătut pădurile tale neatinse vreodata de topor, am urmat pe cursul raurilor tale, am privit torentele tale, m-am rătăcit prin satele tale și am avut  vise stand pe tarmul mării tale.

Am adunat strugurii si florile tale; am cântat cântele tale si am ascultat muzica ta, m-am cufundat în culoarea și in lumina ta, am respirat parfumul pamantului tau, iar clopotele bisericilor Tale m-au chemat spre sanctuarele lor.

Am încercat să pătrund in misterul sufletelui tau, sa înțeleg mândria ta și reticența ta, trecutul tău și istoria celor care ti-au fost dragi, a celor care te-au ghidat inainte de mine.

Uneori m-ai rănit adanc; toata ranchiuna mea s-a strans împotriva ta si m-am simțit  prizoniera în mâinile tale, dar a fost asa incat încă o dată să-ți iert si tu sa ierti străinului care eram, ca am invatat sa nu mai fiu o straina.

Încetul cu încetul, am înțeles că mereu necazurile tale au fost mai mari decât bucuriile tale, că ai fost victima nefericita a invaziilor constante, ca ai trecut prin foc și sabie, ca ai fost rănita si că mai mult decat un singur biruitor te-a facut  sa sângerezi. Dar, deși tu ai fost rupta în două, chinuita, persecutata,  copiii tăi au rămas mereu credinciosi  obiceiurilor și tradițiilor lor, limbii lor, religiei lor, si imbracamintii purtate generație dupa generație.

În zadar hoardele te-au atacat, ucis și devastat,  caci vigoarea rasei tale a sfidat toate adversitatile și nici cel mai crud tiran, nici o invazie străină, nu a  reușit vreodată să reducă puterea ta, tenacitatea si vointa Ta de a trăi.

Necucerita fiind, fiii tăi au reconstruit ceea ce a fost distrus, au refacut ceea ce a fost devastat, cu mai multa rabdare decat timpul insusi și cu mai multa forta decât fatalitatea.

Sub aparenta renuntare, sub acceptarea fatalista a suferinței și a necazurilor din această lume, a ramas ascunsa puterea ta, pe care nici o suferință nu a putut-o infrange.

În timpul anilor mei de tinerete am fost martora progresului, in pace și belșug. Conducătorii tai din acea vreme te-au condus cu înțelepciune și cu o mână puternică intru dezvoltarea ta.

Independența Ta s-a restabilit, numele tău a devenit respectat printre neamuri, frontierele tale fixe, iar tu ai legat relații de prietenie cu alte țări, si te-ai bucurat în siguranta de bogățiile tale, pe care nimeni nu mai părea pe cale sa le amenințe. Acesta a fost într-adevăr o perioada de pace.

Și totuși, în ciuda aparentului bine, în ciuda prosperității tale,  un vis aluneca în inima fiecăruia dintre copiii tăi, același vis de aur ca o ambiție draga.

Pentru ca aveam, dincolo de frontierele montane, pe frații noștri, care vorbeau aceeași limbă, care purtau aceleasi costume, care se rugau în biserici similare cu ale noastre, și oare nu ar fi trebuit ca aceste frontiere, inca cu mult timp în urmă, sa dispara, iar noi sa ne dam mâinile cu ei,  în frăție?

Acest vis de uniune, transmis de la o generație la alta, ecoul care răsună în fiecare inimă, și care își are rădăcinile adânc în conștiința tuturor, a umplut inima mea, si am primit in mine puterea de a visa alaturi de copiii tăi.

M-au făcut sa trăiesc în această speranță, până când a devenit a mea,  la fel de mult cum a fost a lor, și, uneori, m-am întrebat care ar fi suveranul binecuvântat căruia sa-i fie dat sa realizeze acest ideal, prea mare, prea luminos, prea minunat pentru a deveni mai mult decat o rază de lumină trecand cu mult dincolo de orizontul zilelor noastre.

Și totuși! Cât de mult mai aproape era, decât am crezut… Dintr-o dată a venit ziua cea mare, după toate lacrimile și teroarea noastra, si ne-a orbit cu lumina ei.

Apoi, a aparut, România mea, din siguranta si felul tău pașnic,  patriotismul tau tradițional, care te-a aruncat într-o luptă mai teribila decât orice alta anterioara, stiuta in istoria ta.

Mutata în adâncul ființei mele, m-am uitat la tine cu durere, căci știam că ceasul solemn a lovit, și că a sosit vremea ca, cu ochii legați, să ne confruntam cu fatalitatea, care, cu sabia în mână, ne-a făcut semn.

Am văzut pe fiii tăi din cele patru colțuri ale teritoriului tau sosind, adunandu-se, din  fiecare casă, din fiecare coliba, pentru a răspunde la apelul regelui lor, care, pentru realizarea destinului acastei țari, careia el si-a consacrat viața lui, nu a ezitat să-si zdrobească inima in propria durere.

Și am văzut plecand, pe toți acești oameni, toți acești tineri, mândria caselor tale, România mea,  fii, soți, tați, frați, lăsându-si ocupațiile lor pașnice, sacrificand ambițiile lor personale, dragostea lor, familiile lor, uniti de acelasi gând, de dorinta de a lupta lupta cea mare, finala.

Peste tot, în toată lumea, tineri curajoși si-au oferit sângele lor fără să conteste, pur și simplu, cu curaj.

Oamenii noștri au plecat, cu flori la cascheta si cu cântec pe buzele lor;  iar noi, femeile, i-am imbratisat, ne-am inghitit lacrimile noastre, am ridicat fruntea sus, pentru a sustine chinul nostru  si al lor ca pe  o coroană mare și magnifica.

Oricat de teribile ar fi fost luptele, nu duceau ele oare spre un final suprem? Visul pentru care am trăit, visul orbitor și minunat a facut ca foc, sabie, și moarte sa creasca între el și noi, dar ceea ce a contat a fost cauza noastră, care a fost un motiv sacru, iar lupta  dreapta si justa, nimic nu ar fi putut-o descuraja în avansul noastru catre victorie.

Într-adevăr, România, mai mult ca oricând am fost mama ta in acest timp, sufletul tău isi batea pulsul în mine, sângele tău a fost sângele meu. Am trăit speranțele tale, m-am temut de temerile tale, am suferit problemele tale, plângând lacrimile tale, și am sângerat odata cu rănile tale.

Am văzut ca te rupi, ca te sfâșii, si atunci, vai! totul parea trădat și soarta ta abandonata. Am văzut cum te scufundai în noaptea neagra spre a rasari apoi din nou într-un zori glorios. Am văzut fiii tăi, mii, secerați de sabie, distrusi de foc, de foame, și de boală. Am văzut fețele lor subțiri și schimonosite; Am văzut rândurile lor decimate, și soldații noștri umbland ca niste scheleti ori ca niște fiare hăituite, de la un loc la altul. Locuințele Tale pașnice au fost prădate-am văzut totul redus la cenușă și ruină. Solul tau fertil a fost devastat, recoltele tale distruse, foc aprins si la bogățiile tale subterane, astfel încât pământul și cerul amestecat erau doar o flacără mare; drumurile tale, căile ferate, podurile tale Tale, le-am văzut distruse, iar munca unei întregi generații dispărea ca și cum niciodată nu ar fi fost.

Femeile Tale le-am văzut stand nemișcate ca fantomele în fata casutelor lor ruinate, cautand cu ochii in nebunie, de-a lungul drumului pe care asteptau sa răsune din nou  urmele celor dragi pe care ii așteptau. Le-am văzut privirea pe cadavrele copiilor lor care au murit de foame, iar ochii lor erau fără lacrimi; oroarea de o durere prea mare, a secat toate lacrimile lor.

În exil în propria noastră tara, ne-am agățat în disperare de  putinele de țări care rămasesera alaturi de noi. Întreaga lume parea să ne fi abandonat, eram ca o mica insulă în mijlocul flăcărilor; nici o voce prietenoasă nu mai ajungea la noi, nici un strigăt de încurajare, și nici o mână de ajutor nu mai era întinsă catre noi. Lipsiți de toate, cu excepția mândriei noastre, am tremurat sângerand privind înainte spre un viitor de nepătruns. Dezastrul nostru a fost atât de complet încât tinea mai mult de coșmar decât de realitate, dar sub cenușa iluziilor noastre pierdute și a speranțelor noastre ruinate, a ramas sa arda încă, o flacăra pe care nici o adversitate nu a putut-o stinge.

În acele zile toate măștile au căzut, și toate aparențele dispărut, fiecare om si-a arătat fața sa reală, si au ramas numai cei ce au rezistat, numai ei nu au căzut; am vazut expresii diferite pe fețele oamneilor, și  am învățat ca exista mai mult decat un adevăr, amar uneori, uneori hidos, uneori sublim – mereu de neuitat.

Desi se putea vorbi, cuvintele nu mai contau, ochii au devenit schimonositi și aratau ca bântuiti, fiecare nerv era întins cat să suporte insuportabilul, cat să se confrunte cu ceea ce ar putea să se confrunte, dar atunci când mâinile se întâlneau erau ca o incuietoare, incat nimic nu le mai putea rupe.

Ai fost nimic atunci, oh,  România, doar o  inimă mare si torturata, gâfâind.

Problemele tale, cerul tău, raurile tale, pădurile tale și munții tai,  toate tremurau în mod egal cu suferinta ta. M-am simțit tremurand în toate membrele mele, in adâncul ființei mele, dar prin toate, oh, țara mea, am știut că tu nu vei pieri. Sub cenușa dezastrului tău, spiritul tau ardea insa necucerit și  părea că această flacără sacră a fost încredințarea lui Dumnezeu însuși pentru mine. Am privit cu încredere, cu speranță, cu iubirea care încetul cu încetul a crescut în mine pentru tine, în perioada când am învățat să-mi pierd propriul eu în tine.

Și când a venit ceasul cel mai întunecat, atunci când orice speranță părea sa fi disparut, când inimile multora au clacat, atunci când flacăra nu mai era vizibila decat prin lumina credinței, atunci am simțit o forță supraomenească întărindu-ma, ca si cum  iubirea mea și încrederea mea ar fi putut realiza miracolele în care nimeni nu mai credea. Am fost totuși umila, în genunchi în acel moment, precum o mama nerăbdătoare, cu inima sfâșiată. Toți copiii mei – numiti de mine astfel, ma implorau, traind din dragostea pe care le-o ofeream si mereu dadeam mai multă dragoste, și mai multa, până când m-am întrebat, în suferință fiind, dacă inima mea va putea fi suficient de mare, suficient de puternica, pentru a suporta presiunea aceea.

Dar acolo, în depărtare, dincolo de întunericul nopții noastre, alții luptau, prieteni, aliati – pentru libertatea lor si în același timp pentru-a noastră, o luptă eroică și disperată, de care depindea soarta noastră.

Nu mai patrundeau vesti pana la noi, nimic altceva nu se mai auzea, decât zvonuri, iar  inamicul facea mari eforturi pentru a face mereu descurajarea ingrozitoare.

Cu toate acestea, ceva din mine a simțit schimbarea in bine și ora suprema se apropia; prin întuneric am prevăzut-o ca pe un zori atat de glorios incat ochii noștri, a caror vedere se estompase de prea multe lacrimi,  cu dificultate ar fi putut privi strălucirea lor, atunci când acesti zori  începeau sa se arate in toată splendoarea lor.

Credința, credința – mai presus de toate fie să avem credință, să nu lasam si sa nu obosim, sa recunoastem înfrângerea, să mentinem lutul din noi zi de zi, oră de oră, până ce soarele se va ridica din nou.

Și nu a fost în zadar, oh, tara mea! Ziua cea mare a venit, ceasul minunat de eliberare a lovit. L-am primit ingenuncheata, si el ne-a găsit încă în viață, iar flacăra care ne-a luminat, deși slab și pâlpâind abia, nu s-a fost stins.

Ca atunci când se trece prea brusc de la întuneric la o lumină puternică, m-am simțit orbita, zdrobita; niciodată în zilele de adversitate  nu m-am simțit atât de aproape de a ceda, ca în această oră de victorie, atunci când visul de aur, marele vis al strămoșilor noștri, era realizat.

Oh România, acum sunt toți copiii tăi Uniti, cu lanțurile rupte, captivitatea lor s-a încheiat, iar barierele din munți nu mai există.

Și Dumnezeu ne-a permis, Regelui tău și Reginei tale,  să fie ghizii tai în această oră, pentru a trăi această zi suprema cu tine. Dumnezeu a rânduit ca numele noastre sa devina, odată pentru totdeauna,  înscrise pe această pagină, cea mai glorioasa a istoriei tale.

Ceasul a venit atunci când am putut doar cădea in genunchi, impreunand  buzele noastre pentru marele strigăt de recunoștință pe care inimile noastre il trimiteau spre Dumnezeu.

Da, victorie și realizare, de asemenea!

Dar, în cântecele de laudă care pluteau în sus spre tine, Dumnezeul meu,  a răsunat, de asemenea, durerea suferințelor noastre, și vocile tuturor celor care si-au dat viața pentru cauza noastră și care nu au mai fost acolo, ca să se bucure cu noi.

Daca istoria unui popor este într-adevăr scrisa cu sângele copiilor săi, așa a fost cu tine, România mea. Printre cei care au pierit, câți au murit oare cel mai trist dintre toti, atunci când totul părea pierdut…

De aceea, tu trebuie să intampini această oră de teribila și solemna victorie, cu capul plecat și inima smerită, precum credinciosul ce primește Impartasania la altar.

Mormintele  acoperă lumea, terenurile celor care au fost aliații noștri, precum și propriile noastre terenuri, mormintele celor cărora datorăm libertatea noastră. Nu le uita, oh, tara mea! Nu uita de viețile tinere oferite în sus, locurile goale ramase la atat de multe vetre; nu uita sângele care înroșeste câmpiile tăle, pădurile, munții și rîurile tale, ah! nu le uita.

Și acum poporul meu, se cuvine să reconstruim. Fundațiile sunt asezate, marea lucrare este începută. Construieste, construieste! Toate diferențele sa le lasam deoparte, să ne apropiem împreună în această unitate sacra pe care am cumpărat-o cu sângele nostru și care va constitui punctul nostru forte. Piatra cu piatra, sa construim viitorul; cu curaj și cu încredere sa avansam; dar pentru ca edificiul pe care-l zidim sa fie indestructibil, sa nu uitam  inimile, nenumăratele inimi pe care sa asezam pietrele.”

---