Valeriu (Bartolomeu) Anania – scriitorul, poetul…

Citesc cartea “Memorii”  scrisa de Valeriu (viitor Mitropolit Bartolomeu) Anania (Editura Polirom, Iaşi, 2008, 696 p.). Este una dintre cartile MARI, atat prin continut, cat si estetica frazei, a constructiei ideatice. Amalgam de stari si de sentimente, de meditatii si de perfuzii de istorie, realitati – uneori ingrozitoare, redate cu o luciditate incredibila dar imbalsamate cu un optimism care reinvie cititorul si ii permite sa inainteze intr-o lectura mai mult decat captivanta. 

Prima jumatate a volumului de “Memorii” acopera perioada anilor 1936-1966 si a fost redactata in SUA, la inceputul anilor ’70 (unde Parintele Bartolomeu Anania a vietuit 11 ani), in clandestinitate,  si tinuta în cel mai strict secret – prin mijlocirea unei colaboratoare de incredere. A doua jumatate a volumului, acoperind intervalul 1966-1993,  a fost scrisa in perioada 2004-2008,  la computer, pe baza unor insemnări mai vechi ale parintelui.  Viata sa, cu meandre incredibile, cu modificari bruste de situatie, cu greutati si bucurii adesea la extreme, a pendulat in cautarea unui sine foarte greu de mentinut in trupul si sufletul unei singure persoane. A scris prima poezie la varsta de 10 ani, iar la 21 de ani, in luna martie (luna nasterii sale) avea sa i se implineasca un vis mare, pe nebanuite – acela de a publica in revista “Gandirea“. Prima poezie a sa publicata intre paginile celei mai recunoscute reviste de cultura romaneasca, aparea in anul XXI, nr.3 (martie, 1942)  a revistei conduse de adulatul Nichifor Crainic, care alesese poezia spre publicare, fara a cunoaste mai-deloc autorul. Aceasta amintire, despre modul cum una dintre poeziile sale a ajuns in paginile “Gandirii” in primavara lui 1942, apare in primele pagini din “Memorii”, incununata de bucuria fara seaman a momentului. Am cules poezia (al carei titlu nu este specificat in cartea de memorii), din revista originala, si o redau mai jos:

 

In singuratati

de Valeriu (Bartolomeu) Anania

Suflete, te-am luat aici cu mine,
în singurătăţile senine,
unde nu-i aproape, nici departe,
nici fiorul gândului de moarte.

Moartea a murit de mult in noi;
zarea depărtărilor s-a scurs şuvoi
si din toate-acestea au rămas
doar întinderile albe, fără glas.

Suflete, de vezi cumva o stea,
cea mai palidă din câte sunt cu ea,
unde sferele îşi încetează cântul,
suflete, acolo e pământul.

Oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni,
ci sunt sclavii zilelor de mâni;
cântecele lor sunt doar scântei,
căci ei cântă numai pentru ei.

Ei nu au văpăi clocotitoare
să topească-a zărilor strânsoare;
dincolo de ei nu cunosc zbor
si de-aceea cântecele mor.

Suflete, te-am luat aici cu mine,
în singurătăţile senine,
sa-nchinăm Stăpânului din stele
zvon din zvonul cânturilor mele.

---