anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Povesti de viata, povesti de suflet (V): Olga Cirnat

on January 26, 2014
leul

Tablou realizat de Olga din nisip, pietricele si scoici: LEUL

“Dragii mei,

Scriu aceasta poveste a mia oara,si parca tot nu imi gasesc cuvintele, poate si din teama ca tot a mia oara povestea mea sa nu ramana fara raspuns, sa nu cumva sa ramana o drama asternuta pe o hartie…

M-am nascut intr-un sat din Basarabia, pe malul drept al Nistrului, intr-o familie numeroasa, viata mea a decurs simplu si frumos, desi marcata de saracia proverbiala a Moldovei de peste Prut. Pe atunci saracia conta putin;  oricum nu aveam cu ce face comparatie si toti erau egali…in saracie, insa aveam sa aflu curand ca nu toti suntem egali in fata vietii.

La varsta de 13 ani,dupa ce mi-am exersat talentul de balerina la caminul cultural din satul meu natal, am fost doborata de o febra foarte mare, lucru care nu era asa neobisnuit ca doar era iarna, si putea fi o simpla raceala, insa cand lucrurile s-au agravat am fost dusa de urgenta la spital; ca o ironie a sortii, spitalul care trebuia sa ma salveze m-a condamnat pe veci. Dupa ce am fost diagnosticata gresit ,doar de o asistenta,deoarece medicul nu trebuia deranjat in perioada sarbatorilor de iarna, si am primit zeci poate sute de medicamente, pentru diagnostice inchipuite, creierul meu a intrat intr-o stare pre comatoasa,aflandu-ma intre viata si moarte; nu imi amintesc decat asistentele din jurul meu care intr-o limba straina mie, limba rusa, imi hotarau soarta. Inutil sa mai spun ca pe atunci totul era de o secretomanie absurda, ca bolnav nu aveai legatura cu familia si nici acces la cele mai mici informatii medicale, imi aduc aminte si acum atitudinea acelor calai din asa zisul Spital al raionului Dubasari. Din fericire un doctor a ajuns intr-un sfarsit la Spital si luandu-se cu mana de cap de prostiile facute pana atunci de asistente a decis sa ma trimita in Chisinau, pentru a scapa de povara unui condamnat la suferinta,caruia chiar ei ii pusesera aceasta povara pe umeri. Povara grea pentru o persoana care mai avea inca 4 frati acasa si care nu isi va permite niciodata sa se lupte de la egal la egal cu aceasta boala crunta: artrita reumatoida juvenila.

De atunci toata viata mea a fost un lung sir de lacrimi si de incercari, si ele nu sunt putine atunci cand te zbati in suferinta. Toata aceasta suferinta am canalizat-o util cand am inceput sa fac tablouri din diferite materiale, margele, scoici,chiar si boabe de fasole,am realizat de la tablouri mici la tablouri care ating si doi metri lungime, asta era refugiul meu, a sufletului meu – care fugea de un corp neputincios. Si in aceasta fuga cu ajutorul prietenilor, am reusit sa termin liceul, pe care il abandonasem din cauza bolii, ba chiar am intrat la Facultatea de Drept, reusind sa si termin cu rezultate bune, domeniu care insa nu m-a pasionat niciodata, acolo pe treptele reci si inguste ale Facultatii de Drept sufletul meu putea sa vada nedreptatea la care era supus, asadar refugiu ramanea poezia scrisa de mine, cantecele scrise si tablourile create. Imi curg lacrimile de cate ori scriu cuvantul tablourile, deoarece nici nu mai stiu cum sa fac sa le salvez; atunci cand am plecat de la tara, le-am dus in Chisinau in speranta ca voi reusi sa le gasesc un spatiu sa le vada lumea, atat imi doresc ca toata munca mea sa fie vazuta si de ce nu, prin aceasta munca poate as putea primi sansa unui tratament care sa ma ridice din scaunul cu rotile.

Din pacate in Chisinau am primit doar strangeri de mana si zambete frumoase, insa nici o solutie concreta pentru lucrarile mele… Acum ma aflu in Patria mea mama, Romania,si incerc sa gasesc o sansa pentru aceste lucrari, sansa de a avea un spatiu ingrijit unde sa fie vazute de toti, chiar daca boala ma tintuieste deseori la pat, aceasta este unica mea dorinta,ca peste ani cand voi fi rapusa de acest ucigas tacut ,care imi distruge corpul, aceste tablouri sa fie o marturie, o marturie a unui om care a incercat sa treaca prin viata zambind, daruindu-le fiecaruia dintre privitorii lucrarilor sale o particica din sufletul sau.

Asadar dragi prieteni , daca puteti oferi o sansa tablourilor mele, de a fi vazute de semenii nostri, intr-o galerie sau centru expozitional, sau daca doriti sa achizitionati unele dintre ele , va rog sa ma contactati:

pe mail: cirnat_olga@yahoo.com 

sau facebook :cirnat olga  – acolo veti putea privi si bijuteriile manuale create de mine.

Inchei aceasta poveste spunand ca sper doar ca aceast mesaj sa ajunga la voi si sa va faca sa intelegeti ca viata chiar poate fi mai frumoasa pentru toti, insa uneori trebuie ajutata.

Cu drag, Olga Cirnat (jurist-artist plastic).”

Cateva mostre din tablourile lucrate de mainile Olgai si extrase din expozitia ei electronica de pe Facebook:

P.S. Aceasta postare si anterioara se datoreaza semnalelor transmise cu atata sensibilitate si dragoste de prietena mea din Chisinau, Sandrina H. (vedeti povesti despre Sandrina aici si aici.)

Advertisements

2 responses to “Povesti de viata, povesti de suflet (V): Olga Cirnat

  1. In Tacere says:

    Reblogged this on În Tăcere.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: