anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Intre pamant si cer: ochii Parintelui Arsenie Boca, crucea de pe copac si curcubeele de pe cer

on January 18, 2014

Ca in cazul majoritatii oamenilor, si pe mine problemele vietii, in fapt impatimirea mea, ma cufunda pe zi ce trecea in uraciunea adancului fiintial personal, adesea conducandu-ma spre deznadejde si pierderea sensului existential. Nu stiu daca problemele mele erau mai grele si mai grave decat ale mediei oamenilor, insa cu siguranta, acuitatea unor trairi ma facea sa am stari paroxistice de a caror durere nu stiam cum sa mai scap, caci suportabilitatea lor devenea tot mai precara. La sfarsitul verii anului 2012, acutizarea caderilor mele interioare si-a atins limita. Presiunea incapacitatii mele de a mai trai astfel, devenise uriasa, si a inceput sa ma zdrobeasca. Eram un om doborat, care nu-si mai dorea sa mearga inainte. Intrasem in valtoarea gandurilor de a sfarsi totul pe Aici…

Era ziua de 12 septembrie 2012 (stiu cu exactitate data, fiindca am obiceiul sa fac fotografii, si le pastrez datate). Imi facea bine sa ies, sa plec din oras, sa evadez din cotidian, de cate ori aveam ocazia. Era o mica si desigur-inselatoare senzatie de eliberare, ca si cum pentru scurta vreme te poti retrage de sub o uriasa povara si poti respira in sfarsit normal, fara sa te mai sufoci cu totul. Purtam in mine o suferinta grozava, imi sangera inima si mintea deopotriva si aveam impresia ca hemoragia aceea sfasietoare ma va pierde, trecandu-ma lent prin nebunie si abis. Uneori, o mica iesire din mediul zilnic imi dadea falsa impresie ca mai pot lua aer cat sa mai traiesc cateva zile… Asa ca, am luat masina si am plecat. Sambata de Sus, acolo unde se gaseste Manastirea Brancoveanu, nu este la o distanta foarte mare de orasul meu, si aveam nevoie de liniste, de reculegere, dar si de evadare din mine. Mi se parea ca e un loc unde as putea gasi asta, si am plecat intr-acolo. Nu aveam deci o tinta stabilita dupa vreun alt criteriu. Ajunsa acolo, m-am dus la pas spre padurea de fag, acolo unde se gaseste altarul de vara al manastirii, DSC05115refacut dupa modelul celui existent acolo pe vremea Parintelui Arsenie. Inainte sa ajungi la altar, Fundatia Crestina Parintele Arsenie Boca, a ridicat, in septembrie 2010, o troita de lemn care te intampina pe aleea catre altarul din padure. M-am oprit in fata troitei, la baza careia era o fotografie cu chipul Parintelui Arsenie Boca. Era pustiu, era liniste, era pace. Am privit chipul acela, ochii mai ales, de o adancime fara margini si am izbucnit in plans, rugand, implorand pe Parintele saDSC05116 ma ajute. Plangeam si il rugam sa faca ceva, ca nu mai rezist, nu mai pot duce povara de peste sufletul meu. Priveam ochii aceia din fotografie, plangeam si ceream sprijin. Am plans atat cat am voit, nimeni nu m-a inrerupt… Am ridicat ochii pe troita de lemn, si am gasit inscris pe ea un pasaj care cu siguranta m-a intarit la moment: „Credinciosul in Dumnezeu depaseste limitele Omului”. L-am citit cu atentie, lent, de cateva ori, atat cat sa dau ragaz sufletului sau mintii sa-l capteze, sa-l preia. „Depaseste limitele Omului… Limitele Omului…” – imi reverberau in creier cuvintele. O unda de speranta a stralucit pentru o fractiune de secunda undeva intre inima si mintea mea, caci simteam si rationam deopotriva intelesul cuvintelor citite. Nu stiu daca atunci pe loc, sau in timp scurt, am inteles ceva: credinta mea in Domnul ma va face sa imi depasec limitele – era o forta extraordinara in aceasta fraza, care mi-a staruit de atunci, o vreme buna, in creier.  Apoi, am plecat.

Au venit alte cateva zile, alte caderi si zdrobiri. Suferinta mea ma inabusea, era adanca si rea. Parea ca nimic nu se schimba, si chiar nu se schimba! Nici nu avea cum, dar eu nu aveam de unde sa stiu atunci aceasta… Caci eu eram aceeasi, nu facusem nimic in plus, decat sa plang in fata unui chip si sa implor ajutor, catre Domnul, catre si prin Parintele Arsenie. Totusi, un mic licar se infiripase in inima mea. Poate era legat de privirea aceea din fotografie, de ochii Parintelui Arsenie care ma privisera direct in singuratatea amara a sufletului meu, poate erau acele cuvinte incrustate in troita de lemn, pe care Parintele le scrisese candva, iar altii le transpusesera pe lemnul troitei… Am simit curand nevoia sa merg sa il caut pe Parintele si dincolo, in celalalt lacas in care vietuise – la Manastirea Prislop. Era prima oara cand hotaram eu insami sa ma duc acolo pentru a ma ruga la mormantul sau. Asa am ajuns, la cateva zile dupa Sambata, la Prislop. Era 18 septembrie 2012. Am prins o zi fara multa lume prezenta la mormant, unde mai ales la sfarsituri de saptamana sau de sarbatori, coada la mormant este mare, foarte mare. M-am dus intr-o zi de lucru, tihnita, in care locul este doar putin animat. M-am bucurat de pacea aceea, caci deopotriva ma simteam si pe mine si parca si duhul locului. Dupa ce am plecat genunchii si fruntea in fata crucii de lemn a mormantului, cruce a carei simplitate intotdeauna ma induioseaza adanc, m-am plimbat. S-a intamplat sa am alaturi pe baietelul de scoala primara a unei femei pe care abia o cunoscusem, in fapt ruda cu insotitoarea mea in acel mic pelerinaj. Am intrat in vorba cu copilul, el cu mine, si, dupa ce m-am ridicat din fata mormantului, baietelul m-a intrebat: „Ati vazut crucea de pe copac? Haideti sa v-o arat!”. Bineinteles ca nu o vazusem, nu mi-o aratase nimeni, nu stiam de ea de nicaieri. M-a luat si m-a dus in fata DSC05144ei. Intr-adevar, in scoarta acelui stejar de la liziera padurii, aflat la cativa metri distanta de mormantul Parintelui Arsenie,  am vazut semnul crucii impregnat in coaja. Copilul nu stia sa-mi spuna mai mult, nimic. M-am uitat cu luare aminte, fara sa mai intreb pe nimeni nimic. Bineineles ca voiam sa stiu „povestea” acelei cruci imprimate la suprafata cojii copacului, mare cat un piept de om, dar nu am avut pe cine intreba, si am renuntat. Ma gadeam insa in sinea mea: „ce lucru minunat mi-a aratat  acest copil!”. Nici pana acum, cand scriu, nu stiu sa se fi vorbit multe despre crucea de pe copacul de la Prislop. Nu cunosc povestea ei.

In biserica Manastirii de la Prislop, dupa ce am coborat de la mormant, am privit atunci pentru prima oara cu luare aminte, Icoanele Imparatesti si pe cele ale Sfintilor Arhangheli de pe iconostasul altarului, caci aflam acolo, pe loc, de la maica ce avea grija de biserica in acea zi, ceva ce nu stiusem: fusesera pictate de Parintele Arsenie in anii ’80 si daruite Prislopului. Fusesera pictate la Sinaia, unde Parintele vietuise o vreme – si era prima mea informare despre Sinaia in legatura cu Parintele Arsenie Boca. Intrebasem atunci pe maica din biserica despre locul mai exact in care vietuise Parintele la Sinaia, dar nu mi-a spus. Era un loc despre care nu se vorbea, un subiect tabu, cel putin fata de laicii ca mine. Aveam sa aflu insa, nu dupa mult timp, despre metocul de la Sinaia, si aveam sa inteleg de ce si azi este invaluit in tacere, acest loc.

In pronaosul bisericii manastirii, picturala murala foarte veche se pastreaza bine. Mi-au „cazut” privirile insa, pe o imagine iconografica a Sfantului Efrem Sirul, ce purta in mana un sul derulat si pe care puteam citi cu claritate urmatoarele: “Suflete, vino-ti in fire si teme-te de Dumnezeu“. Dintre toate picturile din pronaos, tocmai catre aceasta imi fusese atrasa privirea, si imi parea ca Sfantul Efrem mi-o striga direct in inima. Am avut un sentiment de spaima, de groaza chiar, si mai ales de fulgeratoare vedere a eului meu intinat la maximum de pacate, impatimit grozav. A fost un moment in care mi-a parut ca sunt cea mai pacatoasa fiinta de pe Pamant si ca aspra mustrare indreptase spre mine Domnul, tintuind drept in inima mea cuvintele Sfantului Efrem, ce-mi erau adresate personal! A fost momentul in care am identificat ca eu am o mare problema si ca numai eu sunt cea care trebuie si poate sa o rezolve. Asa am iesit din ograda Manastirii Prislop atunci, in acea zi: purtand in suflet darul vederii unor icoane minunate, zugravite de Parintele Arsenie, dar si mahnirea si innegurarea inimii, caci mi s-a aratat de-a dreptul, in fata, netrebnicia grozava de care sufeream. Un verdict nemaipomenit imi fusese pus inaintea ochilor: “Suflete, vino-ti in fire si teme-te de Dumnezeu!

Privind in urma la acea zi, nu cred ca la Prislop rugaciunea mea catre Parintele fusese intensa. Nici lacrimile nu-mi cursesera, nici sufletul nu mi-l simteam prea bine, fiind acolo, la crucea mormantului sau. Nu ma puteam reculege inspre mine si nici sa rog, sa implor ajutor, asa cum se intamplase la Sambata… Apoi, dupa mormant, in biserica primisem si bucurie si durere deopotriva. Ne-am reimbarcat in masina si am plecat spre casa.

Drumul inapoi il fac, cu masina, cam in trei ore. La o ora dupa ce parasisem Prislopul, intr-un colt de cer am vazut aparand de nicaieri un scurt segment de curcubeu. Aparitia lui in acea dupa-amiaza era bizara, surprinzatoare! Fusesera o vara si un inceput de toamna foarte uscate, seceta mare. Norii si ploaia lipsisera saptamani intregi, la fel ca si in ziua aceea. Totusi atunci, undeva pe cer, o spuza de nor alb aerat, spulberat, se putea zari. Mi se parea insa ca un asemenea nor, care nu aducea in nici un caz a nor de ploaie, neincarcat deci de particule de apa consistente, nu poate da nastere vreunui curcubeu! Iar curcubeul oricum nu se gasea in zona norului, ci in zona de cer senin. Instantaneu, m-am gandit la Parintele Arsenie. Poate ca traiam eu sub impresia nevoii de Semne Mari, catre mine, este si aceasta foarte posibil! Devenisem si eu, poate, o cautatoare de minuni – si aceasta era posibil! Omul din mine ceruse insa semne, ceruse ajutor, in mod mai mult sau mai putin constient. Inaintam cu masina pe sosea, in masina o aveam pe prietena cu care plecasem impreuna in micul pelerinaj. Priveam amandoua acel curcubeu care se marea tot mai mult, pe masura ce masina isi continua drumul, priveam mirate, uimite, cu gandul la Parintele. Personal, nu am avut nici cea mai mica indoiala ca Parintele voia sa imi trimita semn si ca facuse sa apara acel curcubeu in mod, consider eu, supra-natural, supra-firesc, paradoxal, pe o vreme atat de uscata si de limpede, cand lumina nu are particule de apa suspendate in atmosefra, pe care sa se refracte. Tinand seama de conditiile meteo nu doar ale acelei zile, ci ale intregii perioade secetoase a verii si toamnei lui 2012, probabilitatea formarii curcubeelor era minimala. Si totusi… curcubeul se marea pe masura ce inaintam pe sosea, kilometru dupa kilometru. Parea insa bine localizat, caci soseaua cu meandre ne facea sa il vedem ba in stanga, ba in dreapta, fata de linia serpuita a soselei. Se marea tot mai mult. Trecusera 30 de minute (!!!) de inaintat pe sosea cu masina, 30 de minte de cand priveam evolutia unui curcubeu care nu doar ca nu disparea, dar devenea tot mai lung si mai arcuit peste pamant. Cand ne-am apropiat de arcul cel mai larg, aproape sa trecem pe sub el, un al doilea segment de curcubeu, paralel cu primul, ceva mai sters, si-a facut aparitia pe cer. Erau cam 30 de minute de cand primul ne insotea pe cale. Prietena mea mi-a spus: opreste, trebuie sa faci poze! Desigur, evenimentul era rar, eu una nu vazusem niciodata asa ceva, si nici ea – nu numai un curcubeu cu o viata atat de lunga, sa ne insoteasca zeci de km pe traseul masinii, dar nu vazusem un curcubeu dublu! Nici nu stiam ca exista asa ceva! Al doilea curcubeu incepea si el sa-si lungeasca arcul si sa devina mai net. Am oprit la marginea soselei si am fotografiat. Pastrez acele fotografii din dupa-amiaza zilei de 18 septembrie 2012, desi la inceput am simtit sa ma impotrivesc unei asemenea actiuni atat de lumesti. Era ca si cum incercam sa surprind fotografic pe insasi Dumnezeu. Si totusi, la indemnul prietenei mele, am facut-o. Poate asa a fost sa fie… Dublul curcubeu ne-a mai insotit cam 10 minute pe traseul soselei, inaintand in drumul nostru catre casa. Cel de al doilea nu s-a intregit insa niciodata, asa ca primul, ci a ramas cam la o portiune de arc, in vreme ce al doilea era complet, imens, minunat! Curcubee paralele… Ce puteam gandi? Multe mi-au trecut prin minte atunci, dar cel mai pregnant imi staruia in minte intrebarea: oare ce voise Parintele Arsenie sa imi comunice? Caci eu eram incredintata ca Parintele voise sa fie asa… Dupa mai bine de 40 de minute, curcubeele au inceput lent, sa dispara. Pana acasa mai aveam pret de putin peste jumatate de ora, cu masina.DSC05151

DSC05156

Pe la mijlocul lunii ianuarie 2013, deci la patru luni dupa „intamplarea” cu curcubeele, am plecat din nou la Prislop. De acea data, cu o anume ‚misiune’ – despre care voi scrie, poate, cu alta ocazie (caci multe au fost, apoi…).  Cu acea ocazie am intrat, ca de obicei, si in bisericuta de la Prislop. dscAm zabovit insa mai mult timp in fata icoanelor de pe iconostas, pictate de Parintele Arsenie, si mai ales in fata celei in care este reprezentat Iisus Hristos. Le-am privit cu luare aminte, ca niciodata pana atunci. Uitandu-ma atent la icoana, privirea mi-a coborat pana la talpa piciorului Mantuitorului. Sub talpa stanga a Sa, Parintele Arsenie pictase un curcubeu! M-am cutremurat, fiindca instantaneu mi-am amintit de curcubeele supra-naturale care ne insotisera, unul – pret de circa 50km, pe traseul de intoarcere spre casa de la Prislop, cu cele cateva luni in urma, la anteriorul meu drum la Prislop, cand venisem sa ma rog pentru intaia data la mormant. A fost un moment de revelatie, cel in care am identificat micul curcubeu sub piciorul lui Iisus! Imi este greu si astazi sa talmacesc eu intelesul celor ce le-am primit, insa am avut, fara dubiu, sentimentul ca Parintele Arsenie, de acolo de unde era, ma auzise si imi comunica. In plus, nici pana azi, eu nu am mai vazut alte icoane pictate de Parintele Arsenie, in care sa apara curcubeul…


13 responses to “Intre pamant si cer: ochii Parintelui Arsenie Boca, crucea de pe copac si curcubeele de pe cer

  1. In Tacere says:

    Multumim mult! Cutremurator! >:D<

  2. In Tacere says:

    Reblogged this on În Tăcere.

  3. Geanna OC says:

    Imi place mult,mult de tot,blogul!
    Am sa intru cu multa placere, in fiecare seara!
    Multumesc din suflet! Viata lunga,linistita si plina de bucurii!

  4. Daniel says:

    Da ,este cum se zice , mana Domnului,evident.Si eu cunosc de pe propria piele “uraciunea adancului fiintial personal” si de multe ori Domnul mi-a daruit curcubeul iubirii Sale,macar ca nu sunt vrednic decat de iad..Multumesc de marturie ,de blog ,de dumneavoastra mai ales.

  5. Daniel says:

    Nelasarea noastra…..Cuvintele dumneavoastra sora imi amintesc de o rugaciune aflata in Acatistul Duhului cel Sfant: “Bine imi este mie ca m-ai smerit, ca in pacate si caderi mi-ai acoperit toata slabiciunea si nimicnicia.” Accentul cade pe faptul ca “atunci cand Intram in valtoarea gandurilor de a sfarsi totul pe Aici…” chiar atunci,Domnul Dumnezeul nostru bun si minunat ,vine si cauta sa acopere toata slabiciunea si nimicnicia unor astfel de ganduri .Parintele Arsenie a mijlocit pentru dumitale sora …ce vii si prezenti sunt Sfintii!Slava Dumnezeului parintelui Arsenie Boca,caci Acela e adevaratul nostru Domn si Mantuitor.Distanta de la iadul in care puteati ajunge printr-o alegere gresita pana la aceasta vie marturie a acoperit-o prin curcubeul parintelui Arsenie ,Hristos ,credinciosul nostru Domn ceresc.Ma bucur cu bucurie mare .Daniel

  6. andrei says:

    va rog sa iertati indrazneala; va sfatuiesc sa aflati ce a scris parintele pe icoana mantuitorului

    • anomismi44 says:

      Am sa incerc sa aflu, si va multumesc!

      • andrei says:

        “Nu te teme turma mica…
        Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu acolo sunt Eu in mijlocul lor.
        Iata Eu sunt cu voi sunt – Trup si Singe – in toate zilele pana la sfarsitul veacului. Dar fericiti cei cu inima curata.
        Deci cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si toate celelalte vi se vor da voua.Nu fiti cu spinii grijilor in inima.Ci Da-Mi Mie inima ta.
        Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine,sa-si ia crucea sa,in fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie.
        Asadar,oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, ba inca si de viata sa,nu poate sa fie ucenicul Meu.
        In lume necazuri veti avea,din pricina Mea,caci va vor ocari si va vor prigoni pe voi,si mintand,vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra.
        Iar cand vor incepe sa fie toate acestea,prindeti suflet si ridicati capetele voastre, pentru ca rascumpararea voastra s-a apropiat.
        Indrazniti deci, Eu am biruit lumea.
        Iata stau la usa ta si bat…“

        din nou, iertare

      • anomismi44 says:

        Va multumesc iarasi, foarte tare. Cunosteam textul, dar iata, pe moment, nu mi l-am reamintit, asa incat ma bucur ca l-ati scris aici, fiindca este Cuvantul Domnului catre noi, si sa luam deci aminte. Mult ma bucur ca mi l-ati reamintit si reasezat in fata! Doamne ajuta!

  7. […] copacului aflat la cativa metri de mormantul Parintelui Arsenie? Dupa cum am scris mai demult (link aici), acea cruce imi fusese aratata de un copil, intr-unul din pelerinajele mele la manastirea […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: