anomismia

In bataia vantului fiecarei zile (continuare)…

Intalniri memorabile ale istoriei: Principesa Ileana cu si despre Ana Pauker

on October 5, 2013

Cred ca, daca cineva m-ar pune sa aleg numai un brat de carti dintre toate pe care le-am citit in aceasta viata, pana acum, si doar pe acelea sa le iau cu mine, intre acelea s-ar regasi si cartea Principesei Ileana a Romaniei, “Traiesc din nou“. Poate ca, pentru a o alege si altii ca si mine, este nevoie mai inainte de a citi macar “Povestea vietii mele” a Reginei Maria a Romaniei, mama sa, si o parte a insemnarilor zilnice ale reginei. Si de a avea deplina luciditate ca istoria noastra nu se gaseste in manuale iar accesul la adevar, la realitate, este o cale stramta, pe care intra doar cei cu adevarat interesati, si nu fara efort…

Principesa (Domnita) Ileana a fost mezina familiei regale a Romaniei – Regele Ferdinand si Regina Maria, dupa ea, ultimul vlastar regal, Mircea, plecand din viata la varsta de numai 3 ani. Principesa Ileana avea 5 ani cand unchiul ei, Regele Carol I al Romaniei, parasea aceasta lume, in plin razboi mondial. In copilarie, apoi in adolescenta, a fost cea mai apropiata de mama sa, Regina Maria, dintre copiii regali, si a fost martora nenumaratelor evenimente prin care a trecut Romania, pana la instaurarea efectiva a regimului comunist. A fost sora medicala in timpul celui de al doilea razboi mondial si a urmat “modelul” mamei sale in multe dintre activitatile sociale si politice. Principesa Ileana a fost fortata sa paraseasca Romania imediat dupa abdicarea Regelui Mihai, nepotul sau, de comunisti, respectiv a parasit Romania la 7 ianuarie 1948. A mai revenit in tara o singura data, la mai putin de un an inainte de moarte, respectiv in 1990, cand s-a inregistrat si un interviu telefonic cu ea. Era deja, de ani buni, calugarita – sub numele de Maica Alexandra, in SUA, infiintand ea insasi un asezamant ortodox acolo.

Cartea “Traiesc din nou” a fost scrisa cand Principesa Ileana se gasea in primii sai ani de exil, in SUA, adica in anii 1950-1951, si a fost tiparita acolo, in 1952, sub titlul original “I live again“. O experienta de viata covarsitoare si ametitoare, un destin de exceptie, sunt cuprinse intre filele cartii ce deapana o viata de pana la implinirea varstei de 40 de ani. In postfata cartii, Principesa Ileana lamurea:

Ileana75

Principesa Ileana in mai 1960, la Los Angeles (courtesy of Mr. Tom Kinter)

Socotesc de cuviinta sa subliniez ca aceasta carte este propria mea poveste. Neavand pretentia de a fi o lucrare politica sau istorica, ea doar incearca sa arate influenta pe care au avut-o evenimentele politice recente asupra unei persoane particulare – si aceea sunt eu. Exista un indoit motiv pentru care am incercat sa povestesc toate acestea: in primul rand adanca mea credinta ca lupta pentru o lume libera este o lupta pe viata si pe moarte, si apoi dragostea profunda si durabila pe care o nutresc pentru Romania. Nu este nevoie sa-mi apar convingerile fata de persoanele cu judecata, ci doresc sa spun mai multe despre tara mea atat concetatenilor mei, cat si celor pe care ii intereseaza povestea mea. Simt dragoste si mandrie fata de Romania care a luptat de-a lungul secolelor pentru independenta nationala, precum si Romania Mare care a obtinut aceasta independenta. Insa mai adanci si mai greu de pus in cuvinte sunt dragostea si mandria pe care le simt pentru Romania din anii ei de suferinta. Atunci a existat o solidaritate remarcabila, o fratie pe care nu am intalnit-o in vremuri mai bune. In zilele acelea de intuneric si disperare, in ciuda spionilor si a denunturilor, am ramas impreuna. Nimeni nu ar fi refuzat sa ofere adapost oricui i-ar fi batut la usa. Opiniile politice nu aveau importanta. Eram cu totii romani, impotrivindu-ne ca un singur om opresorilor si puterilor intunericului. Astfel, daca celor care au urmarit aceste evenimente din afara tarii li se va parea ca nu condamn sau nu apar anumite fapte cu destula hotarare, aceasta se intampla partial si din cauza acestei fratii pe care am trait-o. Se intampla, dupa cum am spus, si din cauza ca aceasta este povestea mea, si ca persoana individuala, am putut intotdeauna sa tin cont si de punctul de vedere al celuilalt. Sperantele, bucuriile si tristetile oamenilor m-au miscat intotdeauna profund pentru ca am vazut tot timpul individul ca fiinta umana mai degraba decat ca exponent al vreunei conceptii sau doctrine, iar mila a fost sentimentul meu cel mai puternic si fata de prieteni, si fata de dusmani. Acest fapt nu m-a indemnat in nici un caz la toleranta in fata raului, ci mi-a daruit un fel de intelegere care separa individul si raul in loc sa-l prezinte pe unul ca personificare a celuilalt. Am trait timp indelungat in spaima si durere si de atunci valorile si-au schimbat intelesul pentru mine. Nu doresc sa judec pe nimeni, ci stau cu intransigenta de partea libertatii si a dreptatii. Voi lupta cu putreile intunericului, in orice forma le voi intalni, pana la moarte. Nu simt nici resentiment si nici ura. Acestea sunt slabiciuni in care nu avem dreptul sa ne complacem astazi. In ele se pierd putere, energie, si nu ne putem permite sa pierdem nici una dintre acestea.

*************

Unul dintre multele episoade speciale ale cartii sale, se refera la intalnirea pe care Principesa Ileana a avut-o in primavara lui 1946 cu membrii guvernului Petru Groza, si in speta cu comunista Ana Pauker. Se cunoaste ca la 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Regele Mihai (nepotul Principesei si fiul fratelui principesei, ex-regele Carol al II-lea) a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Roman, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Regele Mihai a funcționat insa ca simplu șef de stat, fără autoritate. Între august 1945 și ianuarie 1946, regele a încercat fără succes – prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” – să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza. La presiunile sovietice, britanice și americane, regele a renunțat în final la opoziția sa față de guvernul comunist. La acea vreme membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic si ministru al apărării naționale, era Emil Bodnăraș, care era in relatii amiabile cu Principesa Ileana. Prin intermediul acestuia, principesa va cunoaste si pe Ana Pauker. Intalnirea este una memorabila, in care principesa surprinde caracterul si modul de manifestare propriu capilor comunisti. Este un paragraf de valoare istorica remarcabila, mai ales datorita faptului ca a fost scris in 1950 – cu o luciditate si o putere de intelegere pe care altii, abia multi ani mai tarziu, au reusit sa le atinga. Paragraful este extras din editia 2010 a cartii, aparuta la Editura Humanitas:

Cam pe vremea aceea mi-a spus Bodnaras ca, dupa parerea lui, ar trebui sa fac cunostinta si cu restul guvernului, asa ca m-a intrebat daca accept o invitatie la o petrecere organizata acasa la el? M-am gandit la asta si mi-am dat seama ca existau unele avantaje. Daca regele acceptase compromisul care ii fusese impus la Conferinta de la Moscova si acum exista o relatie politica intre el si guvern, nu aveam nici un motiv serios sa spun nu. Am acceptat invitatia si, cand am ajuns la casa lui, earu toti! Atunci l-am intalnit pentru prima data pe Groza, care, cu felul lui vesel de a fi, stia sa fie antrenant intr-o societate. Radea zgomotos, iar glumele sale erau prea putin rafinate. Sitta (n.n. mama Regelui Mihai, Regina-mama Elena) mi-a spus odata ca puteam fi chiar recunoscatori la aceste petreceri pentru incapacitatea lui totala de a simti atmosfera, ceea ce il facea sa umple toate golurile din conversatie galagios si plin de el. Mai era si Gheoghiu Dej, fostul mecanic de tren, un barbat solid si nu neplacut ca infatisare; Maurer, care era poate mai distins decat ceilalti din grup; Lucretiu Patrascanu, ministrul justitiei, cu frumoasa si talentata lui sotie – singura femeie dintre cele prezente imbracata cu gust; si mai era si scundul, antipaticul, Theohari Georgescu, ministrul de interne, care nici macar nu se straduia sa fie agreabil.

La urma, dar in mod sigur nu mai putin importanta – Ana Pauker. Corpolenta, cu un par carunt, scurt si in dezordine, cu ochi albastri taiosi, privind pe sub sprancenele joase si cu un zambet fascinant, nealterat de faptul ca buza de sus se rasfrangea peste cea de jos, ea ii facea pe toti sa simta ca aveau de a face cu o adevarata personalitate. Am avut intotdeauna impresia cand ma aflam in preajma ei ca era ca un boa constrictor care abia a fost hranit, asa ca nu te mananca pe loc! Greoaie si trandava cum parea, avea tot ce este respingator, dar totodata fascinant la un sarpe. Puteam sa-mi imaginez cu usurinta, doar privind-o, ca isi denuntase propriul sot, care fusese, ca urmare, impuscat; iar intalnirile mele ulterioare cu ea mi-au aratat stralucirea rece si dezumanizata datorita careia ajunsese la puternica pozitie pe care o ocupa acum.

In acea prima seara n-am vorbit cu ea decat putin. Cu alta ocazie, cand incercam sa usurez cumva teribilul tratament de care aveau parte cei din puscarii, am conceput planul de a o invita sa ia masa cu mine si cu copiii in Bucuresti. Oarecum spre uimirea mea, a acceptat. Toti copiii erau prezenti, si, ca de obicei, inainte de a ne aseza la masa cel mai mic a spus rugaciunea – si iat-o pe ateea noastra stand in picioare, cu respect, ca si noi. Era chiar simpatica in modul cum vorbea cu copiii despre ceea ce invatau la scoala si, dupa ce au plecat sa se culce, am avut cu ea o conversatie foarte interesanta care a durat aproape trei ore. La sfarsit am fost surprinsa si chiar amuzata sa o aud spunand:

– Acum ma concediati sau sa plec eu singura? Atat de mult mi-a placut aceasta conversatie incantatoare, incat am uitat cum este protocolul!

Nu fusese o conversatie in care sa ma disting eu in vreun fel, caci nu puteam tine piept avalansei de jumatati de adevar si fapte vag deformate pe care le folosea cu dexteritate in argumentarile ei. Uneori raspundea la intrebari atat de direct, cu o asemenea lipsa de ‘omenie’ cum spunem noi, incat imi amintea de primii soldati rusi pe care ii vazusem la Bran. Stiu ca am rugat-o sa-mi explice cateva din principiile si metodele comuniste; de ce, de exemplu, foloseau atata violenta, cand violenta nu a convins niciodata pe nimeni.

– Nu este menita sa convinga, a replicat ea calma, ci sa inspaimante. Cand cineva planteaza din nou, intai distruge tot ce creste: si radacini, si crengi. Apoi niveleaza pamantul. Doar dupa aceea se poate planta bine.

Era destul de sincera in ce priveste motivele comportarii lor fata de oameni. Spunea ca nu era posibil, din pacate, sa se distruga o intreaga generatie si sa ramana doar tinerii de instruit. O anume cantitate de munca fizica era totusi necesara – munca la drumuri, in agricultura, in industrie – pentru a susutine copiii pana la majorat. Pentru asta trebuia lasata in viata generatia mai in varsta, dar acestia trebuiau sa fie prea inspaimantati ca sa mai indrazneasca sa intervina in educatia pe care o fac comunistii copiilor lor. Pentru a ajunge la aceasta stare erau inventate amenintari morale si fizice de toate felurile si procedand astfel nu era nevoie sa se acorde nici o importanta vietii omenesti. Erau, oricum, destui in generatia ‘de sacrificiu’, prea batrani ca sa mai fie instruiti pentru a munci, asa ca nu conta in ce numar erau folositi sau omorati.

In cele din urma am ajuns la subiectul inchisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detentii, care totalizau noua ani.

– Si v-a schimbat inchisoarea? – am intrebat-o.

– Nu, mi-a raspuns ea, dar v-am mai spus ca nu cautam sa ii schimbam pe oameni in inchisori. Sunt prea batrani ca sa mai poata fi convinsi; obisnuintele lor sunt prea puternice. Doar dam raul la o parte din drum atunci cand ii intemnitam.

– Dar de ce sa nu ii omorati pe fata pe cei pe care intentionati sa ii pedepsiti cel mai grav? am intrebat-o.

Si iarasi senzatia de neomenie cumplita, impersonala, neinduratoare.

– Simpla moarte ar fi prea buna si prea usoara, a spus ea. Si nu i-ar inspaimanta suficient pe ceilalti.

O singura data am reusit sa o las fara replica, dar numai pentru o clipa. Vorbeam tot despre conditiile din inchisori si m-a asigurat cu bunavointa ca multe lucruri erau exagerate; ca de fapt conditiile nu erau chiar atat de rele pe cat credeam eu. Am spus ca as vrea sa o pot crede.

– Bine, a spus ea, puteti vedea oricand, cu ochii dumneavoastra, daca mergeti in cateva inchisori, ca nu e chiar atat de rau!

I-am raspuns prompt:

– Atunci sa mergem chiar acum! M-as bucura sa-mi aratati ca am gresit!

A ezitat un moment, evident luata prin surprindere, dar si-a revenit repede.

– Dar, draga mea, replica ea zambind, ce ar spune lumea – ai dumneavoastra si ai mei – daca ne-ar vedea mergand prin inchisori impreuna!

Poate ca nu mai este necesar sa adaug ca rugamintile mele pentru usurarea inspaimantatoarelor suferinte si torturi au fost in van.

Am vorbit si despre America. Dupa cum aveam sa observ de multe ori, ura comunistilor pentru SUA era de o inversunare fantastica, mai puternica decat ura lor fata de orice altceva. Ana Pauker, ca si alti comunisti cu care am vorbit, era foarte precisa in ce priveste planurile lor referitoare la aceasta tara. De fapt nu am fost atat de impresionata atunci pe cat am fost cand am venit in SUA, caci propriile mele cunostinte depsre conditiile de aici erau destul de vagi. Abia acum incep eu sa apreciez informatiile si evaluarile detaliate si ingrijite cu care comunistii pareau sa fie atat de familiari. Intrucat pe acea vreme romanii inca vedeau aceasta tara ca pe un puternic salvator care ar putea pune capat ocupatiei rusilor in Romania, am fost socata de calmul cu care Ana Pauker desconsidera in mod absolut aceasta posibilitate. Ea mi-a explicat destul de convingator si – dupa cum am putut pana acum sa imi dau seama din ziarele si revistele pe care le-am citit aici – destul de corect sistemul industrial al Statelor Unite, si imi amintesc cum a pus accentul in special pe dependenta acestuia de energia electrica. Venea cu cifre si statistici care aratau ca daca energia electrica ar fi distrusa, intreaga tara ar fi atat de dezorganizata incat nu ar putea sa-si revina decat atunci cand ar ajunge la putere cei pregatiti special pentru aceasta situatie. O alta metoda usoara de atac, a explicat ea, ar fi oferita de tipul sistemului de alimentare cu apa potabila de care depindea un mare procent din populatie si care putea fi distrus sau poluat simplu si usor. Mi-a explicat ca aceste posibilitati si altele similare existau nu numai din cauza ca populatia urbana uitase principiile fundamentale de cultivare a cerealelor si legumelor si de preparare si conservare a alimentelor, dar si pentru ca sistemul de distributie a hranei putea fi conturbat serios doar cu un mic efort si complet distrus cu un efort putin mai mare. In aceasta directie fusesera deja facute niste experiente in SUA, m-a asigurat ea, asa ca informatia in ce priveste metodele generale fusese verificata si pusa la punct cu mare acuratete. O serie de lovituri mici si strategice, era ea de parere, ar putea face inutile bombele nucleare; dar numai cateva bombe bine plasate ar rezolva toata treaba daca aceasta parea o metoda mai buna. Ca masura de precautie, ea mi-a explicat intr-o doara de ce acest lucru era imposibil in Rusia, unde organizarea era absolut diferita. Avea ea dreptate? Cum ar putea sa verifice acum cineva? Dupa cum am spus, era o vorbitoare excelenta, o arma cumplita si inumana a unei forte care reprezinta insasi esenta raului. Veninul comunismului este tot atat de impersonal de malign pe cat este cel al unui sarpe care musca. Desigur, faptele pe care le prezenta ea pareau corecte, si concluziile pe care le tragea puteau constitui macar una din posibilitati in situatia de atunci. Bineinteles, ea il lasase pe Dumnezeu total in afara planurilor, iar eu nu pot face asta pentru ca am vazut puterea Lui. Totusi, nu cred ca este dorinta sau planul Lui sa credem ca propria noastra ignoranta ne va apara. Cred ca dorinta Lui este sa credem in Dragoste si Intelepciune care astazi se pare ca prea putin se mai manifesta in viata oamenilor. Am vazut, la urma urmei, cum nazismul a luat in stapanire o tara, iar comunismul alta. Una din ele nu este inca libera in intregime, iar cealalta se afla inca in robie absoluta. Asta poate ma face mai constienta decat as putea fi in alte circumstante de posibilitatile noastre si de nevoia de a recunoaste aceste rele in mod inteligent si de a ne apara impotriva lor.


2 responses to “Intalniri memorabile ale istoriei: Principesa Ileana cu si despre Ana Pauker

  1. […] Intalniri memorabile ale istoriei: Principesa Ileana cu si despre Ana Pauker […]

  2. […] Intalniri memorabile ale istoriei: Principesa Ileana cu si despre Ana Pauker […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: